Sfinți, animale, păsări și biserici – influențe pop, sud-americane și religioase

Câteva considerații pe marginea unei expoziții de pictură, Biserici și sfinți la Muzeul Țăranului Român, 18-28 iulie 2024 — artist Leo Toteanu

Icoana este teologie în imagini sau teologie în culori. Ea este, așa cum se exprima pr prof Michel Quenot, un aspect al revelației divine și al comuniunii noastre cu Dumnezeu. E suficient să participi la o slujbă ortodoxă, spune el, ca să-ți dai seama de importanța icoanei în cult. Privind interiorul bisericilor, creștinul ortodox are conștiința că participă la marea familie a sfinților. „Tot ceea ce este propovăduit de dumnezeiasca liturghie, spune Quenot, cântările bisericii și cuvintele celui care citește își găsesc într-adevăr un comentariu strălucitor în liniștea frescelor și a icoanelor.”*

Este Leonid Uspenski cel care a văzut bătălia pentru reprezentare la limita dintre două perioade: perioada hristologică (IV-VIII) și perioada pneumatologică (IX-XVI). Astfel, prima perioadă, care este perioada celor șapte sinoade, gravitează în jurul învățăturii despre persoana divino-umană a lui Hristos, icoana funcționând ca o mărturie a faptului Întrupării. Iar a doua perioadă este perioada pneumatologică. Centrul de greutate este acum învățătura despre Duhul Sfânt și roadele lucrării lui în om, îndumnezeirea, adică fructul Întrupării. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu, spune o altă butadă patristică. Icoana, în deplină convergență cu teologia și liturghia, a oferit lumii imaginea transfigurată a omului, imaginea omului îndumnezeit după har. Lupta se va fixa mai ales pe adevărul Cincizecimii și ființa bisericii de aici înainte, indicând calea pe care va păși biserica și arta ei.**

Dacă deci icoana este teologie în culori, în schimb teolog e doar cel care se roagă, după o altă butadă. Legea credinței este: lex orandi, lex credendi. Icoana este circumscrisă acestei legi a credinței și redă viața și lumea transfigurată a învierii și a Împărăției (vezi comentariile preoților profesori Nicolas Ozoline, Michel Quenot și Stephane Bigham).***

Tabloul religios al lui Leo Toteanu**** nu e icoană în acest sens. Dacă sursa lui e icoana bisericii, în schimb el nu e teologic în termenii erminiei bizantine. Locul lui nu va fi probabil niciodată într-o biserică ortodoxă. Dar nu acesta e problema.

Tablourile cu sfinți ale lui Leo sunt concepute dintr-un punct de vedere laic, așa cum sunt imaginile religioase ale atâtor alți pictori, de la Chagall și Klee, care au recurs la un limbaj religios pătruns de poezie, fără a fi teologic, la Ghiață, Artachino, Tonitza, Horia Bernea etc, care au preferat mijloace mai realiste. Și ceea ce e extrem de important, ne face martorii, aș spune, ai unei viziuni, ai unui limbaj artistic coerent, în sfârșit ai unei căutări, prin intermediul acestui limbaj, care nu este teologic, însă este spiritual, oarecum, în sensul în care Kandinsky a înțeles acest lucru atunci când a recurs la abstracționism, într-o încercare de a separa domeniul artei de cel al naturii și de a realiza o liberare totală a formei (deși își are rădăcinile în prezent, spune el, arta este o artă a viitorului).*****

Să ne înțelegem, Leo Toteanu nu este vreun abstracționist la început de drum, el aparține mai curând figurativului. Dacă temele lui sunt biserici și sfinți din tradiția vizuală a bisericii, în schimb rezervorul lui de expresie este altul, extras din cultura pop, marea pictură clasică sau cultura latino (mestizo) a primei jumătăți de secol XX. Tabloul sfinților apostoli Petru și Pavel al lui Toteanu, de pildă, pare un ecou al sfinților lui El Greco, care sunt  realism sau renaștere spaniolă (Spanish Golden Age) combinată cu elemente de renaștere bizantină paleologă. Un bust de om în rasă de călugăr cu un porumbel amintește mai curând de călugării franciscani și neorealismul italian decât de monahii orientali din orice epocă. Toteanu pictează biserici, dar bisericile ca atare nu apar, în tradiția iconică orientală, decât foarte rar, dar mai ales în tablourile votive, care au preluat motivul bisericii ținute în mâini de apostolii Petru și Pavel din anumite icoane. Pictarea de biserici per se este mai curând apanajul picturii laice moderne. Pe scurt, Leo Toteanu are tendința de a se mișca într-un bazin de expresie mai larg, fără să mai discutăm de arta stradală sau sculptură sau animație 2D pe computer, un bazin care are, în schimb, dominantele și coerența lui.

Într-un fel, arta lui Toteanu este o artă a viitorului, dar într-un cu totul alt sens decât a prevăzut Kandinsky. Să mă explic.

Toteanu pictează în general portret. Mai pictează figuri de animale, care în general au expresii umane, și păsărele, mai puțin natură moartă sau clădiri; vernisajul cuprinde flori și câteva biserici. E un firesc în aceste imagini, o simplitate a apropierii, o naturalețe care emană din modul în care își abordează subiectele, care seamănă, una peste alta, cu felul în care povestește el că s-a apucat de pictură sau vorbește (vezi interviul) sau își înrămează lucrările. Cu aceeași franchețe, el te lasă singur în fața tabloului fără să-ți spună ce este, fără nicio îndrumare. S-ar putea să afli mai târziu, consultând un catalog, dar până atunci ești suveran pe această lume de portrete, păsări, animale. E o ospitalitate aici care nu cred că e prea bine înțeleasă, dar care îl caracterizează pe pictor dincolo de arta lui. În mod egal, temele sunt extrase din cultura pop a lumii, de pildă vedete de cinema, figuri ale literaturii, filosofiei, istoriei, sportului etc, adică mediul nostru înconjurător virtual, iar animalele au chipuri extrem de expresive. Pe scurt, Leo Toteanu continuă să se miște în ambientul vizual familiar, scoțându-l din banalitate, fără să caute să șocheze. Sfinții, în schimb, ar putea părea ceva neobișnuit, întrucât nu pictează aproape nimeni așa ceva (în afara iconografiei profesionale), dar în realitate ei ne sunt familiari, fiindcă îi avem deja în icoane în case.

Pe scurt, Toteanu nu este facil, nu pictează după model, ci mai degrabă din memorie, este figurativ în general, iar faptul că a dezvoltat un limbaj, aș spune, propriu, ne pune în gardă în privința a ceea ce el are de spus. În fața tabloului, suveranitatea noastră nu e nelimitată.

Aproape totul la Toteanu indică o imersiune în mediul nostru familiar. Formaliștii erau pentru o artă ca device și deci ca defamiliarizare. Ei gândeau într-o epocă a automatismelor și condiționărilor circumscrise vieții obișnuite din anii industrializării și a dezvoltării marilor centre urbane. Or pentru a smulge oamenii din aceste existențe alienate și a le reda percepția vie a realității, ei recurg la o artă ca enstrangement, deviation, defamiliarization etc.****** Nu acesta e cazul pictorului de față, care dacă nu e realist, nu este nici formalist, abstract sau conceptual. El e doar figurativ, fără a forța nota stilizării, și captivant, fără nicio nevoie de a depăși ceva, așa cum au încercat formaliștii. Recursul la portret și figurativ, nevoia sumară de stilizare și combinațiile de culori, atenuate mai curând decât intense sau agresive (folosește mult ocru, de exemplu, galben muștar etc), se înscriu în această tonalitate prietenoasă, uneori ironică, prin care el se apropie de subiectele lui și ne apropie, în egală măsură.

Limbajul utilizat, adică registrul de expresie și culoare care dă coerența lucrărilor lui și ne pune în mână firul roșu al acestor lucrări, iese, în schimb, din zona familiarului și ne lasă impresia unei aspirații spre universalitate. Sfinții lui nu constituie o abatere de la regulă, ei sunt circumscriși aceluiași limbaj.******* Ceea ce e extrem de important.

Dacă sfinții Petru și Pavel par un ecou al apostolilor lui El Greco, despre care spuneam că ne poartă cu gândul la Renașterea de la sfârșitul Evului Mediu și influența bizantină, celebrând probabil ideologia unionistă a ultimelor două concilii medievale vest-est eșuate de la Lion (1274) și Ferarra-Florența (1438-39), în schimb imaginea subțiată a unui ierarh ortodox în picioare, figura ascetică a unui Iisus într-o cămașă lungă, albă, fără să mai discutăm de Fecioara cu pruncul în albastru închis, pe un fond de ocru, în picioare; alt Iisus în alb, în bust, ținând o cruce în mâini, pe un fond de galben roșiatic; portret în bust, cu un porumbel în mâini și alură de călugăr franciscan; portret de episcop catolic în bust și multe altele lasă să răzbată rezonanța unei alte lumi. Elementele de vizual latino din tradiția cinematografiei italiene postbelice și mexicane coincid cu intrarea în istorie a problemelor subdezvoltării ale Lumii a treia și mișcarea de eliberare a păturilor sărace catolice de mestizos (liberation theology), bazată pe o interpretare a Evangheliei, sub influența marxismului, în termenii unei justiții sau revoluții sociale. Iar ele par constitutive în aceste lucrări. E suficient dacă vă gândiți la The Flowers of St. Francis (1950) al lui Roberto Rossellini și The Gospel According to St. Matthew (1964) al lui Pasolini din tradiția neorealismului italian, iar peste ocean, în Mexic, la Nazarin (1959) și Simon of the Desert (1965) ale lui Luis Bunuel, în aceeași tradiție neorealistă, ca să identificați bazinul de imagini și referințe. Creolați accentuat sau subțiați ascetic, în tonuri atenuante, chiar și atunci când el recurge la culorile imperiale din tradiția bizantină precum purpura pentru a-i îmbrăca, sfinții lui ne transportă mai curând în această lume de mestizos y nativos, care fierbe de nedreptate și sărăcie, decât „în liniștea frescelor și a icoanelor” ale unei biserici din vreun sat din Balcani. Ei, acești mestizos, îmbrăcați în alte haine, ale altei credințe sau sub alte personalități, precum Vlad Țepeș de exemplu sau chiar Ștefan cel Mare (dacă iei coroana cu flori de lys sau acant și îl tunzi puțin, poate fi pus alături de oricare din acei caudilos renumiți, care s-au remarcat în lupta împotriva tiranului Porfirio Diaz sau a antihristului, de la începuturile republicii braziliene), poartă amprenta acestei istorii marcată de erupții revoluționare și sânge. Imaginea acestor mestizos și nativos a intrat în conștiința lumii ca o oglindă a istoriei coloniale, ca o luptă neîmpăcată pentru eliberare, care continuă să se dea sub diverse forme până azi, a teologiei eliberării, a zapatismului în Mexic șamd. Arta, literatura și cinematografia și-au însușit strigătul acestor puhoaie de mestizos y nativos ale Americii și i-au dat diverse expresii, adunate în general în jurul unui anticolonialism cultural, economic și politic revoluționar, întors cu fața spre rădăcinile precolumbiene, și a luptei pentru dreptate socială. De la Tiranul Banderas (Ramon del Valle Inclan), Oameni de porumb (Miguel Asturias), Copacul care va dăinui (José Maria Argueda), Războiul sfârșitului lumii (Mario Vargas Llosa) și mulți alții literatura spanish/ sud-americană a pus în relief abuzurile, exploatarea și occidentalizarea, cu care istoria colonială a venit la pachet, și i-a ridicat pe acești mestizos, cu ponchourile și pălăriile lor largi, pe piedestalul martirilor pentru dreptate ai lumii.

De la rolele de film ale lui D. W. Griffith, cu Pancho Villa în carne și oase (1914), și Eisenstein, cu Que viva Mexico! (1933), unde rădăcinile precolumbiene, modul de viață mexican, fervoarea catolică și tradițiile acestor mestizos, contopite cu o imensă sărăcie și injustiție socială, va lua forma unei revoluții sângeroase/ război civil (1910-1920), la Elia Kazan, cu Vivat Zapata! (1952), Old gringo (1989), ecranizarea romanului lui Carlos Fuentes, Gringo Viejo, și chiar Pancho Villa (2003), cu Antonio Banderas în prim plan, cinematografia a adus pe ecrane ceea ce literatura și pictura făceau de multă vreme.

Pictura mexicană, în special murală, bazată pe principiul about the people for the people, de la José Clemente Orozco la Diego Rivera sau David Alfaro Siqueiros, a căutat să combine lupta pentru emancipare politică și justiție socială cu o aplecare spre cultura populară și rădăcinile precolumbiene, în culori și forme în mod egal exotice și revoluționare. Populația rurală era privită ca piatra de temelie a identității mexicane și a Mexicului real. Diego Rivera e probabil cel mai elocvent: a promovat o viziune a identității naționale mexicane înrădăcinate în culturile indigenă și populară, separat de moștenirea spaniolă. Pictura lui (murală) —era un mare colecționar de obiecte precolumbiene— a fost de efect și o mare sursă de inspirație. Mulți se vor apleca, din acest moment, asupra unor chestiuni adânci ale identității mexicane și vor îmbrățișa culturile nativă și mestizo ale Mexicului. E Pancho Villa care considera că el este nu spaniol, ci mexican, și că spaniolii i-au lăsat ca moștenire biserica catolică și biciul. În mod egal, oratorul din Tiranul Banderas (publicat de Valle Inclan în 1926, după a doua vizită în Mexic), se exprima, textual: „pentru a se îndrepta pe calea propriului destin istoric, vechile colonii spaniole vor trebui să asculte glasul civilizațiilor originare din America. Numai așa vom înceta odată de-a fi o colonie spirituală a bătrânului continent. Catolicismul și abuzurile juridice cimentează toată opera civilizatoare a latinității în America noastră. Catolicismul și abuzurile juridice sunt cătușele care ne fac vasalii unei civilizații discreditate, egoiste și mincinoase” (București 1967, p. 87-88).

Sub influența lui Diego Rivera, Frida Kahlo, cu costumele ei tradiționale, cu florile, grădinile și portretele ei exotice, nu face altceva decât să se se apropie de clasa muncitoare, acei mestizos y nativos.********

Una peste alta, pictura lui Leo Toteanu este beneficiara acestei mari istorii coloniale scăldate în sânge, care și-a găsit în artă un adevărat purtător de cuvânt, un creator de imagini și simboluri politice indelebile, admirate în toată lumea, care aspiră la universalitate, așa cum continuă să inspire artiști și mișcări sociale (zapatismul). Leo Toteanu nu este singurul care își creolizează personajele și adoptă elemente latino. Paul Hitter, la noi, este altul, aș spune, deși altceva. Atât că Leo Toteanu aplică un filtru introdus de cultura neorealismul postbelic, adoptat de un Luis Bunuel în filmul lui din anii `50-60 cu mestizos, așa cum este Nazarin (perioada mexicană), într-un moment în care Lumea a treia începea să se afirme, punând pe scena lumii problemele subdezvoltării și arătând cu degetul spre Occidentul colonial. Nu întâmplător, sfinții lui au tendința de a semăna mai curând cu acei micuți călugări franciscani din pelicula lui Rossellini sau cu asceticul stâlpnic din Simon of the Desert decât cu un caudilos războinic de felul lui Zapata sau Villa.

Ceea ar putea nedumeri la imaginile lui Toteanu nu este atât că el își colectează temele din lumea familiară nouă pentru a le transpune într-un registru de expresie care aparține unei alte lumi, cu o altă istorie și mijloace, cât faptul că uneori te deconcertează o privire în răspăr cu întreaga personalitate a portretului, Vlad Țepeș de pildă; sau bust de episcop catolic cu mitră, de sub care par să ne privească ochii lui Maradona; sau trăsăturile umane ale animalelor, de pildă cap de taur rânjit, sau cap de leu cu ochii mari și blajin ca un sfânt, precum Sf. Gherasim etc. Pe scurt, Leo Toteanu este ironic și surprinde. El simte nevoia să detensioneze lucrurile. Reluând teme și idei din mediul familiar, pop, și oprindu-se în special asupra omului, prin metoda portretului, ele sunt scoase din familiaritate și superficial prin acest limbaj, consacrat de marea dramă a coloniilor sud-americane. În același timp, Toteanu intervine în desen pentru a estompa severitatea lui, bazându-se de fiecare dată pe flerul privitorului. Animale, păsări, chipuri de celebrități, precum Stan și Bran, sau Morgan Freeman (vernisajul ART4ALL, 9-15 mai), sau Vlad Țepeș sunt supuse unui astfel de tratament. Leo Toteanu este un mare prieten. El vine cu optimismul și o anumită solaritate, dar nu vrea nici să ne lase lumea din imediata apropiere cufundată în superficial. Este motivul pentru care m-a trimis cu gândul la ambițiile formalismului (defamiliarization), din prima parte a secolului XX.

Sfinții lui Leo și bisericile cu care am pornit vin să adauge în acest peisaj o notă de sacralitate. Unde este ea, ce s-a întâmplat cu noi, de ce nu mai suntem capabili să o vedem? Iar lucrul acesta atârnă cu atât mai greu cu cât ei par smulși, mai mult sau mai puțin, dintr-o istorie care dacă nu e a noastră, e în schimb a lumii întregi. În dreptul ei, suntem sub acuzare. La ce altceva te poți gândi privind țăranii în alb, îngenuncheați sub sacii enormi de cale, ai lui Diego Rivera? Ce altceva are de transmis acel Iisus latino al lui Toteanu, care seamănă cu un predicator sărac din timpurile când Brazilia era supusă unui amplu proces de secularizare și modernizare, ridicând împotriva ei, ca împotriva antihristului, întreaga suflare sfântă a nedreptățiților lumii, în jurul unor asemenea profeți, zugrăviți de Llosa în Războiul sfârșitului lumii? Ce altă imagine sfântă ar fi putut consacra mișcarea de eliberare a anilor `60-70 (liberation theology), care va primi un input considerabil din direcția neorealismului italian, în spațiul vizual  al lumii catolice, decât cel al acestor figuri sfinte purtând amprenta nedreptății care i-a creat? Ce aduc, una peste alta, acești sfinți în lumea noastră față de care am devenit atât de opaci?  Ce altceva deci decât doza de frică și cutremur că asemenea lucruri se pot petrece doar într-o lume lipsită de sacralitate, o lume oarbă, surdă, incapabilă de a crede, de a se ruga. Dacă ei nu pot fi așezați într-o biserică, acești sfinți în schimb ne pot conduce înspre ea.

Acesta este, cred eu, semnificația artei lui Leo Toteanu, în această expoziție, dar și în cealaltă (ART4ALL), acesta este el: un mare prieten.

Note:

* Michel Quenot, Icoana, fereastră spre absolut, Editura Enciclopedică, 1993

** Leonid Uspenski, „Teologia icoanei”, Apologeticum, 2006, p. 91-92, https://archive.org/details/TeologiaIcoanei.pdf/mode/1up?view=theater

*** O excelentă introd cu pr prof Michel Quenot și pr prof Stephane Bigham, „Lumina din Icoană: Icoana într-o societate dominată de vizual” (01 11 2017), https://youtu.be/uYbBgHbWCs0?si=5kc00oejpCbrQKRl

De asemenea, o introd cu pr prof Nicolas Ozoline, „Pogorârea Duhului Sfânt și Sfânta Treime în spiritualitatea Ortodoxă” (15 06 2020), https://youtu.be/5iHaqGb-8VQ?si=rOAFf3k2Fb-1E7fe

**** Vezi INTERVIUL lui Liviu Mățăoanu cu artistul Leo TOTEANU, „Daniel Leonard Toteanu, artist, graffer”, 24 iulie 2024, https://youtu.be/92cT4k_k_7g?si=Q05ao5MF5TAo3yVi

***** Wassily Kandinsky, Spiritualul în artă, Meridiane — Editura Art, 2022

****** Viktor Shklovsky, Art as device, 1917, https://warwick.ac.uk/fac/arts/english/currentstudents/undergraduate/modules/fulllist/first/en122/lecturelist2017-18/art_as_device_2015.pdf

******* LEO TOTEANU – Vernisaj – Biserici şi Sfinţi, curator Maria Constantinescu, 21 iulie 2024, https://youtu.be/-Wacht219Ls?si=J3TUjt_td6k4Ayg6

******** „After Los Tres Grandes: Aesthetic and Political Legacies of Mexican Muralism”, Alejandro Anreus, art historian —25 09 2020,  https://www.youtube.com/live/1c6Te0BxDYw?si=NTqfbp03eMsqbFh0

Kahlo and Indigenismo in Mexico, 28 09 2016, https://youtu.be/ZpI52-dyEm8?si=LvLxC5sw4PpADcFgFrida

Frida Kahlo & Diego Rivera Mexican Art in the 20th Century, May 15, 2015, https://youtu.be/HCz6w07HZVU?feature=shared

Mini-album de la vernisajul Biserici și sfinți, Muzeul Țăranului Român, 18-28 iulie 2024 — artist Leo Toteanu:

1 de 26