Nu îmi amintesc să fi citit vreodată vreun comentariu care să îți rețină atenția pe Numele trandafirului al lui Umberto Eco și în genere pe literatura care de cca 200 de ani face din misterul medieval o temă anti-clericală de succes, astăzi hiper-exploatată de cinema.
Bun, romanul lui Umberto Eco, deși popular, beneficiind de o ecranizare încă și mai populară (în regia lui Jacques Anaud, 1986, cu Sean Connery), se înscrie în tradiția literară anti-clericală mai veche a Occidentului, de proveniență protestantă și iluministă, transformând catedrala gotică, începând cu Victor Hugo și Notre Dame de Paris, dintr-un loc deschis al pietății populare, într-un spațiu închis și labirintic, fremătând de gânduri și păcate grele, de uri nestinse, locuit de monștri și de asasini, un spațiu al urzelilor sinistre, căutat de membrii unor ordine secrete și fanatici (Dan Brown). Umberto Eco nu e cu nimic mai presus de această linie, contribuind în schimb, prin succesul lui, la reînnoirea temei.
Indiana Jones and the Last Crusade (1989) extinde ideea labirintului și a criptelor, la marea temă medievală a Graalului și a căutătorilor de nemurire/ comori, pentru a o face încă și mai populară. Dan Brown nu a inventat el apa caldă.
Plină de cripte și labirintică, marea Biserică catolică, așa cum pune problema Umberto Eco, se instalează înaintea noastră monumentală, misterioasă și terifiantă, ca o relicvă funebră a unei lumi obsedate de bogăție, putere și control, ca un fel de subconștient colectiv plin de tot ceea ce sufletul se vede silit să ascundă, o mostră a infernului locuit de demonii turpitudinii și ai fanatismului, pe scurt un spațiu al întunericului care se cere scos la lumină și exorcizat. Numele trandafirului, ca și Notre Dame de Paris înaintea ei, ca și restul de mai târziu, ce altceva ar putea fi în acest caz decât exerciții de exorcizare și scoatere la lumină a monstrului?
Protestanții și în genere ereticii Bisericii catolice erau cei care vedeau în catolicismul medieval, la sfârșitul evului mediu, sălașul depravării și al diavolului, care va deveni ușor, ușor una din temele preferate ale literaturii moderne.
Plasând acțiunea într-o abație benedictină din nordul Italiei în plină eferverscență a mișcărilor care făceau din sărăcie condiția slujitorului lui Hristos, Umberto Eco își situează întreaga poveste în cea mai neagră perioadă a Bisericii catolice, perioada franceză, când Biserica se afla în exil, la Avignon. E perioada când Biserica a) își va centraliza administrația și se va focaliza pe finanțe sporindu-și bogăția prin zeciuială și sistemul indulgențelor, de-o manieră care va provoca indignarea întregii lumi și va intra în mentalul Europei, cu voracitatea ei fără fund, pentru totdeauna, b) este contestată de jos în sus (franciscanii se luptă pentru recunoaștere, criticând în același timp bogăția Bisericii pe logica Imitatio Christi, iar sectele radicale, precum dolceniții, jefuiesc Biserica și ucid episcopii), într-un moment în care, cum spuneam, biserica își va centraliza administrația și se va focaliza pe finanțe, funcționând cu doi papi și pavând astfel drumul pentru Reforma protestantă mai târziu. Din această perioadă datează și catedrala Notre Dame.
Antiteza franciscană e utilizată de Umberto Eco pentru a pune în relief situația contrastantă a clerului și a Bisericii față de țărani, dar și rivalitatea dintre cele două ordine, unde, spre deosebire de benedictini, care sunt aliații papei și gazda fraților franciscani din această abație, franciscanii sunt instrumentul prin care e pusă în lumină absurditatea întregului edificiu catolic medieval care extrage bogăție prin metode de necombătut, precum indulgențele, și apără turma de cei care ar putea s-o tulbure, prin sistemul inchizitorilor.
Umberto Eco nu a scăpat nimic din toate astea în romanul lui, la care adaugă lanțul de crime din jurul unei cărți care nu ar fi trebuit să existe (Poetica, Aristotel), probabil pentru a valorifica mai bine ideea labirintului, oferind publicului probabil cea mai terifiantă imagine asupra Bisericii de la Victor Hugo începând și până la Dan Brown.
Nu e nicio îndoială că ținta finală a lui Umberto Eco a fost de a înfățișa Biserica drept depozitarul marilor cărți și al cunoașterii, care ține totul sub un control strict, la nevoie omorând și trăgând foloase, una peste alta, din ignoranță mai degrabă decât din răspândirea educației și a cunoașterii, un clișeu evident vehiculat de iluminiști și exploatat îndelung de generațiile anti-clericale de după ei.
Tema labirintului (lui Dedal) în schimb e asociată coborârii în infern, în burta pământului (în religiile arhaice), în subconștient (în cabinetul unui psihanalist) etc pentru a omorî acolo monștrii (minotaurul) și demonii reali sau interiori sau, ceea ce e același lucru, pentru a-i scoate la lumină și/ sau exorciza. Umberto Eco păstrează ideea, dar în labirintul în formă de trandafir el plasează biblioteca ca depozitar al luminii reale, transformând Biserica, labirintică și sângeroasă, în cel mai monstruos obstacol din câte trebuie să fi existat în calea acestei izbăviri a umanității de barbaria religiei și a ignoranței, fiindcă biserica controlează accesul la cunoaștere (nimeni nu avea voie în bibliotecă, iar cărțile din scriptorium erau atât de puține, asta și într-o abație consacrată traducerilor și copierilor, încât îl face pe William de Baskerville (Sean Connery) să se mire de lipsa lor) cu scopul de a trage foloase din lipsa ei. Nu întâmplător, întreaga istorie e plasată de Umberto Eco în unul dintre cele mai întunecate momente ale catolicismului medieval, perioada Avignon.
Adevărul e că de la Hugo la Dan Brown și trecând prin cinematografie, care preia tema și îi dă răsunetul pe care probabil îl căuta, Umberto Eco e de departe superior tuturor ca literatură, substanță, ca ce vreți. Filmul lui Anaud, care e indiscutabil o reușită cinematografică, face ce îi mai lipsea, adică te tulbură și mai mult prin realismul imaginii și te trimite la carte.
Care ar trebui să fie atitudinea bisericii față de democrație?
Răspunsul nu poate fi prea greu. În lumina ultimilor 30 ani, pentru elitele cosmopolite românești, biserica a fost relicva unui orientalism intolerabil. Amintiți-vă de anii ’90-2000. Eseurile unor neoconservatori ca F Fukuyama și S Huntington au generat un adevărat cutremur în sânul acestor elite est-europene (non-catolice/ non-protestante) la mijlocul anilor ’90, ridicând chestiunea democrației liberale ca o problemă de civilizație și, evident, ca singura formă sau ordine globală a viitorului, odată încheiată epoca ideologiilor și a regimurilor totalitare dreapta-stânga. Acesta, în orice caz, e punctul de inflexiune major, care va face din biserică pentru multă vreme de aici înainte dușmanul public nr 1, după comunism, se înțelege.
Bun, atitudinea bisericii trebuie să fie aceeași cu ceea pe care biserica o avea altădată față de otomani sau comuniști. Născută dintr-o dorință de a emancipa individul de orice autoritate (părinți, biserică, valori, clasă etc), cu excepția autorității derivate din propria voință (ceea ce subliniau cam toți contractualiștii, de la Locke la Rousseau, iar revoluționarii francezi au realizat), democrația sfârșește de fapt prin a-l aliena, punându-l deasupra și/ sau în opoziție cu lumea, adică instituțiile intermediare (familie, biserică, tradiții, comunitate, clasă etc), ruinându-le în timp.
Dintre vocile Occidentului ar trebui ascultate (cât mai trăiesc) figurile din zona paleoconservatoare, precum Paul Gottfried, sau conservatori britanici precum John Gray (de ex Dincolo de liberalism și conservatorism). Aparținem în mod real unei alte geografii și culturi, am cunoscut forme bizantine de organizare politică și devălmășia, țesute în jurul bisericii, statalitatea s-a afirmat, așa cum spunea regretatul acad Răzvan Theodorescu, mai ales prin intermediul ctitoriilor, autoritatea în persoana lui vodă nefiind percepută ca ceva misterios și kafkian sau distant și amenințător, în timp ce legalismul și individualismul Occidentului catolico-protestant, deși principala direcție a progresismului ultimilor 200 ani, au fost o formă fără fond pentru multă vreme (și nici azi nu pare să ne fie prea bine); sau chiar antihrist, precum în Brazilia lui Llossa (Războiul sfârșitului lumii). Pentru ca astăzi să fie la baza tuturor formelor de solidaritate și comunalitate ruinate ale Occidentului însuși.
La noi, sociologia noologică nu a primit nicio atenție până acum în afara specialității (nici măcar la nivel interdisciplinar, așa cum ai dincolo, de pildă David Martin et al, Sociology and Theology, Brill 2004), deși Trinitas vorbește frumos de un D Gusti sau E Bernea, dar poate că a venit timpul acum pentru ea. Teologii par să fi luat în serios doar chestiunea civilizațională, din perioada unipolarismului neoconservator american, căutând să apropie biserica de valorile neoconservatoare/ neoliberale occidentale mai degrabă decât să supună criticii aceste împrumuturi, făcând din ortodoxie ceva pe gustul neoconservatorilor cosmopoliți de la noi cel mult, fără legătură. Mai rău, o generație nouă de preoți, expusă la această fetație neoconservatoare, a pătruns în biserici între timp și în structurile administrative și de comunicare ale bisericii de unde revăd cam tot, de la cazanii la practicile de înmormântare și țin conferințe sau cursuri despre noua ortodoxie într-o cheie care aduce mai degrabă heterodoxie decât a ortodoxie, fără să mai discutăm de partea exotică a lucrurilor de tip “ce se întâmplă în creierul tău când te rogi?”, care absoarbe energii deloc neglijabile. Nu întâmplător, încrederea românilor în biserică alunecă în jos, coborând spre jumătate în 2025. Nu întâmplător, e ceva comun azi ca pe platformele unde biserica e înjurată frecvent, să întâlnești roiuri, roiuri de aprobări ale unor românași, să zicem, mai modești, altădată apărătorii ei.
În orice caz, din această superfetație cu civilizația occidentală și neoconservatorismul cosmopolit, biserica pare să arate mai degrabă prost decât bine, tot mai mulți români găsind motive s-o înjure și chiar s-o părăsească.
Tradition vs. Natural Rights | Guest: Paul Gottfried | 9/22/23, https://www.youtube.com/live/3PQTpz4JDro?si=cP2VmC2NASkyRg9Z
Poziția bisericii față de democrație e sau ar trebui să fie aceeași cu cea pe care biserica o avea, de pildă, față de otomani sau comuniști. Născută dintr-o dorință de a emancipa individul prin logica drepturilor de orice autoritate (inclusiv a părinților față de copii), cu excepția autorității derivată din propria voință, democrația sfârșește de fapt prin a-l aliena, ruinându-i lumea, i.e. ceea ce unii numesc instituții intermediare, de pildă familie, biserică, tradiții, sat, clasă etc. Cred că ar trebui ascultate mai des figuri din zona paleoconservatoare precum Paul Gottfried sau conservatori britanici precum John Gray pe tema asta. Ne-ar fi de mare folos, mai ales unor estici ca noi, care au cunoscut obștea sătească și devălmășia țesute în jurul bisericii, autoritatea în persoana lui vodă nefiind percepută niciodată ca ceva distant și amenințător de țărani, mai degrabă decât legalismul și individualismul Occidentului catolico-protestant, care de altfel a fost multă vreme o formă fără fond, ca și în America de sud, de pildă Brazilia lui Llossa – Războiul sfârșitului lumii.
Face parte din planul vechi de 2000 de ani si urmarit cu perseverenta de a lovi in Crestinism, Bune observatii!
D-le B.,
Când vă „vorbesc” (și aștept „aprobări” de publicare), am senzația că mă adresez unui preot (nu includ un rang). Cam invers, știu doi preoți care nu îmi dau senzația aceasta (unul fiind … om de afaceri, celălalt … om de știință).
Ar cam trebui să vă recitesc de încă multe ori să pot spera că am priceput bine mesajul articolului (nici nu vreau să mă gândesc câți vi-l citesc și înțeleg …). Dar nu mai am nici timp, nici răbdare.
D-le B., Algoritmul mi l-a dat și mie pe Umberto Eco (pe YT – o fi ceva aniversar ? am uitat …) acum câteva zile. Era despre o altă scriere a sa. Aproape că nu mai știu nici ideea centrală de acolo …
Tot YT îmi spune că ideea de Big Bang s-ar clătina tot mai vădit .. Știți cum e: „Universul se teme de Timp, iar Timpul … de Piramide” – ar fi încercat oamenii să facă pe isteții … Oricum, Timpul rămâne un adversar de temut.
Oamenii sunt supărați, d-le B. (cu excepția celor extaziați de Libertate). DE MULTĂ VREME!
Înainte să înfigă unu’ 95 (!) de articole cu pumnalul în Ușa Casei Domnului(!), lumea era deja supărată pe isprăvile Cruciaților. Și fusese foarte supărată încă și mai înainte, de trebuise Christos să vină personal, să facă ordine.
Citesc stupefiat de religii arhaice: n-ar fi trebuit ele să nu existe ? (De Aristotel nu știu ce să zic, fiindcă n-am idee.) Realizez că sunt arhaice de cel mult 7534 de ani (după unii), ori poate cel mult 3-5 miliarde de ani după alții. N-ar fi trebuit ele să nu existe, totuși ? Știți, naivii sunt foarte puriști (cât îi duce mintea, ca amatori – nu ca gânditori profesioniști …). Un umorist american (Samuel L. Clemens) a început într-un mod foarte copilăresc povestea lui Huck Finn …)
Lumea e supărată, d-le B. (Adică doar eu, restul e fericită ori pe-aproape.) Umblă vorba că Giordano și Galilei, și puterea purificatoare a Focului … Și scuzele (!) întârziate cam 3-4 SUTE de ani, pentru „greșeli” care n-ar fi trebuit să existe.
Lumea e supărată, d-le B. Umblă vorba că Operațiunea „Agrafa” ar fi fost și cu implicarea Bisericii Universale … Atât de periculos să fi fost … „Comunismul” ? Lumea e supărată și de faptul că în Italia comuniștii (PCI) nu au putut fura alegerile de după WWII (cum au făcut-o PCR, cu sprijinul Armatei Roșii!) – deși ei fuseseră MILIOANE (nu 800, veniți pe tancuri), ȘI CHIAR LUPTASERĂ. Atât de supărați erau băieții de la PCI, încât au fost încât au început să arunce în aer cam tot, aliindu-se cu Mafia și dând vina pe „gladiola” Gladio! Cine a salvat țara în toți acești ani grei și tulburi ? Democrazia Christiana!
Au supărat lumea atât de tare, încât poporul a dat Țara pe mâna frățiorilor Georgianei Pepene/Măr/Fruct … Politica uzează și fizic, și moral …
Lumea e supărată, d-le B. … I-a sucit mințile de lăcomie și vederea aurului purtat sfielnic pe straie … E invidioasă și rea lumea.
Ca să închei delirul literar-artistic: care este AZI poziția Bisericii față de Democrație ? (Uit că Domnul și Biserica nu fac politică … )
DAR A … DOMNULUI ?
P.S.
Mă întreb când o fi penetrat „ușor-ușor” lexicul literar și dacă „treptat” a fost lovit de extincție (întrebare de Robinson C., rupt de civilizație …). Nu o fi mult mai filosoficul „allmählich” mai atrăgător ? Dacă n-o fi neștiința mea privind expresiile populare ale propriei limbi …
Oricum, 2-3 oameni țineți sus stindardul școlirii neamului! Numai de v-ar citi, nerecunoscătorii …
Poziția bisericii față de democrație e sau ar trebui să fie aceeași cu cea pe care biserica o avea, de pildă, față de otomani sau comuniști. Născută dintr-o dorință de a emancipa individul prin logica drepturilor de orice autoritate (inclusiv a părinților față de copii), cu excepția autorității derivată din propria voință, democrația sfârșește de fapt prin a-l aliena, ruinându-i lumea, i.e. ceea ce unii numesc instituții intermediare, de pildă familie, biserică, tradiții, sat, clasă etc. Cred că ar trebui ascultate mai des figuri din zona paleoconservatoare precum Paul Gottfried sau conservatori britanici precum John Gray pe tema asta. Ne-ar fi de mare folos, mai ales unor estici ca noi, care au cunoscut obștea sătească și devălmășia țesute în jurul bisericii, autoritatea în persoana lui vodă nefiind percepută niciodată ca ceva distant și amenințător de țărani, mai degrabă decât legalismul și individualismul Occidentului catolico-protestant, care de altfel a fost multă vreme o formă fără fond, ca și în America de sud, de pildă Brazilia lui Llossa – Războiul sfârșitului lumii.
Tradition vs. Natural Rights | Guest: Paul Gottfried | 9/22/23,
https://www.youtube.com/live/3PQTpz4JDro?si=K7TAErqTo1IWJ7km