Daniel David, din debaraua unei opere: o scurtă schiță a unei cariere sau destin

Știați că Daniel David și-a schimbat numele? Eu nu știam, dar nu mă surprinde. Din Lăcătuș, Daniel a devenit David.

Nu e lipsit de importanță, să ne înțelegem. Și-a anticipat ascensiunea, eu unul nu mă îndoiesc. Imaginați-vă cum ar fi încercat americanii să pronunțe Lăcătuș. S-ar fi râs câte un sfert de oră de fiecare dată. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi încercat să i-l traducă?

Păi, ar fi devenit brusc un fel de Gigi de la sculărie. În România e nume de pălmaș și oricum un brand adjudecat. Nu poți să spui Lăcătuș fără să te izbești de statuia de bronz a unuia dintre eroii de la Sevilla, 1986.

David în schimb nu există. David e lizibil, e comprehensibil, are un aer coborât de sus, e ușor pronunțabil și dulce, așa cum sunt majoritatea numelor americane, și oricum se bucură de un ecou transcultural, așa cum este și el însuși dacă nu ca structură, fiindcă s-a născut și crescut totuși în țara lui Constantin R Motru, atunci cel puțin ca aspirație. Atât că a ales un prenume. David e prenume. Îl primești la botez în America catolică, nu e ceea ce moștenești de la părinți. A preferat David și fiindcă i se pare că drumul de la Daniel la David, adică Daniel David, e împânzit de puține asperități, e la fel de simplu ca un lătrat. Nu are totuși cum să nu trezească mirări, atât de dincolo, cât și dincoace de Carpați. Asta e.

Eu cred că se ascunde totuși un adevăr aici, în această schimbare de nume, întrucât cam tot ce a făcut și face David e din registrul negării. Pe scurt, așa cum suntem plămădiți, arătăm nasol. Și a început cu el. Misiunea lui atunci e să ne civilizeze pe toți. Asta e de fapt și ideea întregii cărți a lui DD și în general asta e ceea ce face el.

Atât că el a intrat în scenă ultimul, când sala s-a cam golit. În plus, a comis dubla greșeală de a se opri la C R Motru și Geert Hofstede. Motru a studiat în Germania cu același Wundt cu care a studiat și Gusti, e un kantian al culturii și iubitor al științei și încăierat cam de toată suflarea ‘pășunist ortodoxistă cu inflexiuni legionaroide’ a epocii, Dumitru Stăniloae de exemplyu, mult mai trebuincioasă pentru obiectivele lui, tehnic vorbind.

Ca și Gusti, a căutat să dea societății o bază de înțelegere științifică, care nu se distanțează prea mult de sistemul lui Gusti, bazat pe cadre și manifestări atunci când el problematizează relația dintre cultură și natură.

Dar spre deosebire de Gusti, el a vorbit de vocație, în timp ce Gusti a vorbit de voință. Nu era anti-european nici cât negru sub unghie sau împotriva dezvoltării materiale a României, dimpotrivă. Ca și astăzi, ca DD de ex, a încercat și el să pună umărul integrării României în marele concert al națiunilor Europei, nu invers, cum sugerează el.

Nici cu Hofstede nu a nimerit-o. Probabil pentru că niciunul nu e domeniul lui. I-a scos în față fiindcă a vrut să își asigure atât măreția (Motru nu e Iorga, dar are suficientă măreție, în plus e interbelic, deci rău, cu excepția sincronismului de vitrină), cât și caracterul ermetic sau de nou al operei (G Hofstede), necesar oricărui debut de succes pe scena României. Și a beneficiat instant de imunitatea livrată de mainstream. Probabil de asta un C Schifirneț nu a îndrăznit să se arunce asupra lui și să șteargă cu el pe jos pe dimensiunea colectivismului lui Motru, fiindcă, fiți atenți, Motru e colectivist, pentru DD.

Iar din Hofstede, cum altfel, a reținut ce a vrut și l-a răstălmăcit cum s-a priceput. Fiindcă managemetul multicultural al lui Hofstede e o metodă de management corporat al cărui obiectiv e adecvarea leadershipului în contexte culturale diferite, cu scopul de facilita comunicarea și eficiența organizațională.

Nu e o metodă de aculturare politică și civilizare sau asimilare, cum devine la el. Ci o metodă care, printr-un aparat de tipologii culturale, îi pune la dispoziția managementului organizațional un mijloc de comunicare și adecvare. Nu sunt vreun admirator al lui Hofstede, să ne înțelegem, eu spun doar ce a făcut el.

Și uite cum prin narcisismul lui personal ajungem la operă, cum omul și opera se împletesc și cum, evident, vechiul principiu ‘texte în contexte’ e confirmat și reafirmat prin ceva atât de mărunt, lipsit de măreție, un mic secret, dacă vreți.