Rezistența anticomunistă românească a fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați rezistând până la mijlocul anilor ’70. În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist. Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în anul 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în anul 1976. Demn de precizat este și faptul că, Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic. Să vedem, foarte pe scurt, cine a fost Gogu Puiu și care au fost faptele sale. Vom vedea cine a fost și din mărturiile unor cunoscuți de ai săi. Din cauză că foarte multe surse sunt îndoielnice și controversate/subiective, am ales doar informații care se confirmau în mai multe surse.
Gogu Puiu trăiește o tinerețe controversată, o existență marcată pe de o parte de apartenența la Mișcarea Legionară iar, pe de altă parte, de apartenența la batalionul de Gardă al Mareșalului Antonescu. Tocmai din cauza unui trecut „pătat” Gogu Puiu fuge din țară în jurul anului 1942 și dispare fără urmă, pentru intervale mai scurte sau mai lungi de timp. Revine în țară în jurul anului 1947. Din această perioadă de 5 ani apar zvonuri referitoare la activitatea sa în cadrul serviciilor secrete de informații Occidentale (franceze și americane), dar și zvonuri conform unei posibile înrolări în cadrul Legiunii Străine Franceze. Un lucru este cert, revine în țară folosind un pașaportul eliberat de către autoritățile orașului Innsbruck, document care conținea un nume fals: Osman Ali Ahmet, de origine albaneză. Ajuns la Oradea, Puiu este arestat, iar motivele arestării diferă. Fie pentru trecerea frauduloasă a frontierei, fie pentru uz de documente false. Gogu Puiu le cere autorităților statului român să fie prezentat lui Vasile Luca, pentru care ar fi avut un mesaj, dar, în schimb, el este primit de către sângeroasa Ana Pauker. După această întrevedere este încarcerat la Văcărești, unde a executat un an de închisoare. Nu se cunoaște exact modul în care a ieșit de la Văcărești, fiindcă există persoane care susțin faptul că, Gogu Puiu ar fi evadat la sfârșitul lui 1947. Din anul 1948 încolo, Gogu Puiu se stabilește în nordul Dobrogei unde găsește deja organizate diverse grupuri de rezistență. Grupări paramilitare adepte războiului de gherilă conduse de către frații Nicolae și Dumitru Fudulea și Gheorghe Filiu. Cel din urmă (Gheorghe Filiu) povestea că, în toamna târzie a lui 1948, Gogu Puiu primește vestea că 9 camarazi de-ai săi au fost prinși și închiși de către securitatea din Babadag. Plin de curaj și încredere, își ia un singur om și se duce să-și scape camarazii, lucru care îi reușește. Ba chiar mai mult, Nicolae Ciolacu, dar și alți supraviețuitori, relatează faptul că, în toată perioada cât i-a condus, Gogu Puiu a purtat un soi de uniformă: cizme militare ofițerești, pantalon negru bufant, cămașă neagră iar, în funcție de anotimp, haină militară/palton militar tot de culoare neagră.
Interesant este și faptul că, la această ținută, Gogu Puiu a purtat întotdeauna un fel de porthart din piele, în care se bănuiește că avea niște documente secrete, fiindcă nici în somn nu se despărțea de el. Pe lângă porthart, Gogu Puiu păstra o grenadă ce îi era sortită, deoarece partizanul jurase că nu se va lasă capturat viu. O altă întâmplare, relatată tot de către monahul Nectarie (Nicolae Ciolacu), care conturează personalitatea acestui partizan este următoarea: unul dintre camarazi cunoaște într-o împrejurare un tânăr care a reușit să-l convingă că este determinat să lupte alături de ei și cere să fie prezentat lui Gogu Puiu.
Partizanii s-au întâlnit pe înserat la marginea unui sat din Dobrogea de Nord, iar când Gogu Puiu l-a văzut, a pus mâna pe pistol spunându-i potențialului recrut voluntar să plece, fiindcă altfel îl împușcă. Motivația a venit la scurt timp: „Mi-ați adus un securist!”.
Pe finalul activității, din rațiuni de siguranță au hotărât să împartă mișcarea de rezistență din Dobrogea în două: Gruparea Dobrogea de Nord și Gruparea Dobrogea de Sud, pe ambele coordonându-le Gogu Puiu, numai că de cea din sud răspundea în principal Gheorghe Filiu, partizan despre care vom afla mai multe pe viitor. La acea vreme deplasările dintr-un loc în altul deveniseră mai dificile, deoarece Securitatea, sub conducerea lui Nicolae Doicaru, era mult mai vigilentă și mai profesionistă, astfel că mulți dintre conducătorii mișcării de rezistență au fost eliminați. Material interesant din arhiva CIA (numărul 4 – https://www.cia.gov/readingroom/search/site/Gogu%20Puiu).
Merită să încheiem cu Nicolae Doicaru, deoarece și acest militar a fost un personaj extrem de controversat. În tinerețe, Nicolae Doicaru a făcut parte din Frățiile de cruce (organizație de factură legionară) și a participat la rebeliunea legionară din ianuarie 1941. După 23 august 1944, el a participat la luptele de pe Frontul de Vest făcând parte dintr-o unitate de transmisiuni. Nicolae Doicaru a devenit membru al Partidului Comunist Român din 1945. În anul 1945 intră în Siguranța Statului, cu grad de comisar, activând la Constanța. Este avansat în anul 1947 în funcția de șef al Inspectoratului Regional de Siguranță Constanța. În anul 1949 căpitanul Nicolae Doicaru este numit în funcția de șef al Direcției Regionale de Securitate Constanța. În această calitate, el s-a făcut remarcat printr-un regim deosebit de dur impus deținuților politici de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, dar mai ales prin faptul că a acuzat de sabotaj mai mulți nevinovați, trimiși apoi în fața plutonului de execuție. De asemenea, el a organizat urmărirea, arestarea și uciderea partizanilor din Dobrogea (1949) și apoi a coordonat alături de Nicolae Ceaușescu reprimarea țăranilor care s-au împotrivit colectivizării. În anul 1950 a fost avansat la gradul de maior. Pentru a justifica mersul lent al lucrărilor la șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră, s-au luat măsuri să se însceneze un proces public în care să fie judecați o serie de muncitori ca sabotori. În iulie 1952, ministrul de interne Alexandru Drăghici a convocat la minister o ședință cu conducătorii Securității în care s-a stabilit organizarea unui proces public exemplar în legătură cu sabotajul de la canal, cerând ca toată acțiunea să se încheie în decurs de trei săptămâni. Maiorul Doicaru s-a ocupat de anchetarea muncitorilor, iar în urma anchetelor Securității Constanța, unii dintre aceștia au fost condamnați la moarte și executați deși erau nevinovați. Remarcat cu acest prilej, colonelul Nicolae Doicaru devine în octombrie 1955 locțiitor al șefului Direcției de Informații Externe.
După cum afirmă istoricul Cristian Troncotă, se pare că avea puternice legături cu serviciile secrete sovietice, fapt ce a determinat promovarea sa în cadrul DIE. În anul 1959, Nicolae Doicaru a fost numit în funcția de șef al Direcției I – Informații Externe a Securității Statului. În anul 1963 este înaintat ca adjunct al ministrului de interne și șef al Direcției Generale de Informații Externe, din cadrul Consiliului Securității Statului (CSS). În anul 1967 devine și vicepreședinte al CSS, iar un an mai târziu este înaintat la gradul de general-locotenent (cu 2 stele). Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a III-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. Apoi, în anul 1972, generalul-locotenent Nicolae Doicaru devine prim-adjunct al ministrului de interne și șef al Departamentului de Informații Externe (DIE) din cadrul CSS. În anul 1974 este înaintat la gradul de general-colonel (cu 3 stele) și numit consilier al președintelui Consiliului de Stat, Nicolae Ceaușescu. În același an este ales ca membru supleant al CC al PCR, cu prilejul Congresului al XI-lea.
În calitate de consilier prezidențial, el l-a însoțit pe Ceaușescu în vizitele oficiale efectuate în Argentina, Brazilia, Ghana, Grecia, Guineea, Irak, Liban, Liberia, Libia, Mexic, Siria și Marea Britanie. Începând din anul 1975 i s-au acordat atribuții suplimentare, conducând și Direcția a III-a de Contraspionaj. După cum declară însuși Doicaru în declarația dată în 12 septembrie 1978 ca urmare a fugirii din țară a lui Pacepa: „Cum eu o perioadă de aproape 3 ani am avut atribuții și pe linia altor unități ale ministerului, ex. D III, timp în care m-am ocupat cu tovarășii și am depistat cazul Satinger (Reșița), Ilieș, Nicolau și alții, Pacepa era cel care se ocupa cel mai mult de activitatea DIE”. După ce la 4 martie 1978 este eliberat din funcția de prim-adjunct al ministrului de interne și șef al DIE și trecut în rezervă, Doicaru va îndeplini în perioada 7 martie – 15 august 1978 funcția de ministru al turismului în Guvernul Manea Mănescu (2). În această calitate: „el a primit sarcină să transforme această uriașă organizație într-o anexă a serviciului de spionaj al României”.
După fuga generalului Ion Mihai Pacepa din România la 24 iulie 1978, Doicaru și-a pierdut toate funcțiile deținute (ministru al turismului și membru supleant al CC al PCR), a fost arestat împreună cu alți generali de securitate și anchetat. A refuzat să semneze declarațiile compuse de anchetatori, din care rezulta că Pacepa ar fi fost recrutat de către serviciile americane de spionaj și infiltrat de către aceste servicii în DIE. El a fost eliberat câteva luni mai târziu și numit ca director la IAS Mihăilești, dar a refuzat acest post. A rămas sub supraveghere până la Revoluția din decembrie 1989. După cum susține generalul Pacepa că i-a povestit Aurel Dragoș Munteanu, la câteva zile după revoluție, generalul Doicaru s-a prezentat în uniforma de general și cu toate decorațiile pe piept în fața conducerii Frontului Salvării Naționale și s-a oferit să creeze: „un nou serviciu de spionaj, mai bun decât tot ce a avut România până acum”. Deși conducerea FSN l-a numit în funcția de director al Serviciului de Informații Externe nou-creat pe generalul Mihai Caraman, Doicaru a devenit prim-consilierul lui Gelu Voican Voiculescu, însărcinat cu serviciile secrete. Ceea ce este extrem de dubios este faptul că, Nicolae Doicaru a murit în februarie 1990 la o partidă de vânătoare desfășurată în apropiere de comuna Costești, la sud de Focșani, fiind împușcat cu un glonț, deși toți participanții la vânătoare aveau cartușe cu alice. Anchetatorii morții sale au dat verdictul de „sinucidere prin împușcare”, iar dosarul său a fost clasat „pe repede înainte”. Stimate cititor și dragă cititoare, dacă vom efectua o mică analiză a trecutului, vom realiza cu toții că, „pânza de păianjen” este mult mai încâlcită decât ne-am imaginat inițial.
