Falia cea mare: autoritarieni vs contrarieni

Ieșirea nestăpânită a lui Adrian Papahagi, la doar puțin timp după angajamentul de a se retrage provizoriu din polemicile de pe Facebook, prin care își manifesta bucuria pentru o așteptată „curățenie” care să elimine toți adversarii de idei ai domniei sale, întărește ceea ce observasem anterior, în textul „Primenirea Bisericii?”: faptul că așa-zisul proiect de reformă a pascaliei nu este o invitație la discuție, ci un pumn în gură, o inițiativă cu caracter autoritar bazată pe principiul: cine nu e de acord cu noi este împotriva noastră (prin urmare, este putinist, filetist, neolegionar, naționalist, dacopat, aurist, șoșocar etc). Diferența este că prin postarea sa, Papahagi și-a trădat dorința nestăpânită de a se răzbuna pe cei care au îndrăznit să cugete altfel și să spună NU măreței sale petițiuni.

Nu inviți la discuție în același timp în care ceri, explicit, repetat, prin mai mulți vectori ai mesajului, „curățenia” celor de care nu-ți place sau ale căror idei contravin agendei tale. În acest caz, „primenirea” și „curățenia”, pe care ar trebui să o facă străinii (americanii, în speță), sunt echivalente cu epurarea și reprimarea. Din această stofă sunt făcuți „intelectualii conservatori”, „laicii angajați” (nu știm clar în solda cui): idioți utili, în sensul dat de Andrei Vieru (invocat și el, pe lista dușmanilor lui Papahagi care ar trebui curățiți, sub termenul de „pianist neutru”, păcat de neiertat, după cum se pare), de promotori ai unui cadru mental totalitar.

În acest sens, nu degeaba au apărut inclusiv meme care făceau o subtilă identificare a reformei pascaliei cu ofensiva vaccinistă recentă: „semnăm/ne vaccinăm și scăpăm”. Pentru că vedem la lucru același modus operandi, reprodus, de multe ori, de aceleași persoane. Sub un imperativ clamat al necesității obiective, al urgenței de moment, al primejdiei iminente, ești SOMAT să accepți. Să spui DA. Psihologic, nu ți se permite varianta NU – decât dacă-ți asumi să fii pe lista de inamici care trebuie epurați.

De aceea cred că adevărata falie din societate, poate chiar din lume, sau, cel puțin, din lumea occidentală (din care facem și noi parte, cultural și politic), este nu atât cea între dreapta și stânga, între tradiționaliști și progresiști, între pro sau contra valori/țări/credințe și orice altceva, ci între autoritarieni și contrarieni. Între cei care fac parte sau aspiră să facă parte din super-elite și cei care sunt tot mai vulnerabilizați de jocurile foamei la care sunt supuși de cei de sus. Între cei care vor să eternizeze momentul psihotic al urgenței și al necesității și cei care, din varii motive, spun NU la aceste false imperative. Între cei care vor să ne impună certificate verzi, bani digitali și fără valoare, diversitate doar pentru literelealfabetului, orașe de 15 minute, mașini electrice, minutul de ură colectivă, și cei care vor să rămână oameni și care spun NU la toată această nebunie utopică și criminală.

Și desigur că toate aceste proiecte ale resetnicilor au nevoie și o „biserică” pe măsură. Una resetată, aliniată, „curățită” de refuznici și de contrarieni. De aceea proiectul reformei pascaliei, fiind menit nu rezolvării unei probleme de fond de la care se revendică, ci de înscriere a Bisericii în aceeași direcție resetnică, are toate trăsăturile de mai sus. Iar Papahagi, prin apelul său deschis la răzbunare, ne ajută doar să înțelegem mai clar cărui duh luciferic slujesc petiționarii pascaliei „pe nou”.