OPINIIFilme ideologice

Filme ideologice

Am observat că filmele contemporane se împart în două categorii: cele care se aliniază ideologiei propagate oficial, și fac apologia minorităților etnice și sexuale, a imigranților și tot ce mai este prescris, iar, a doua categorie, cele care fac abstracție de ideologie, și încearcă să ne spună o poveste, bună de urmărit seara, după o zi obositoare de muncă, dacă nu ești în stare de activități mai interesante. Lipsesc însă cele care ar ataca ideologia la modă. E de înțeles. Nimeni își aprinde paie în cap de bună voie. Ne mulțumim și cu atât, și tot ce putem spera este ca ideologia să nu devină și mai constrângătoare, iar filmele vechi, cele care unora ca mine li se par normale, să nu fie scoase de pe unde le mai găsim pe net sau pe suporturi fizice. Dar nu e vorba numai despre filme. E valabil pentru cărți și opere de artă: dacă nu pot fi folosite ca să servească noilor orientări fie sunt scoase din uz, fie sunt distruse. De pildă, Shakespeare e scos din programa școlară, e prea alb, prea european ca să mai poată fi acceptat. S-a trecut și la arderea efectivă a cărților, s-a întâmplat în Canada, dar acesta este un gest simbolic, la ora asta sunt prea multe copii fizice și pe internet ca să dispară ceva din cea fost deja scris.

Eu, pentru că întâmplarea a făcut să mă formez prin lectura unor cărți care nu sunt în duhul vremurilor recente, și pentru că sunt, după standardele progresiste înaintate, un reacționar, evit producțiile cinematografice ideologice. Când mă hotărăsc să văd un film, îi citesc cu atenție sinopsisul, ca să mă asigur că e din categoria celor neutre, și pot să pierd două ore delectându-mă, nu făcându-mi nervi. De obicei îmi reușește, iar dacă nu,  am ajuns la concluzia că să abandonezi un film prost și ideologic nu se numără printre păcatele capitale de care vom da seama la sfârșitul vieții. Mai sunt însă, ca întotdeauna, și excepții. Sunt situații în care refuzi abandonul, stai să vezi până la final, și îți propui să înveți, cu această ocazie rară, cum funcționează ideologia transpusă artistic. Ei bine, acționează previzibil.

Pentru că nu vreau să vă răpesc plăcerea vizionării nu vă voi spune titlul peliculei. Tema este imigrația. O familie impecabilă moral și intelectual se mută într-o țară occidentală dezvoltată, unde se integrează perfect, chiar dacă membrii ei nu sunt puși în valoarea pe care o merită. Tatăl este un mare savant dar, în loc să opereze pe cord, are o slujbă măruntă la metrou, pocește câteva cuvinte, mai mult de frondă decât că n-ar putea să le pronunțe corect. Este cinstit și corect, chiar dacă, așa cum e firesc, nemulțumit că nu-și poate face meseria supercalificată pentru care se pregătise.  Păcatul lui, îi spune fiica cea mare, este mândria. Ajunge însă să-și primească toată recunoașterea și să fie pus la cel mai înalt nivel științific atunci când prim ministrul țării de origine are un atac de cord, trebuie operat urgent, și cere ca doar personajul nostru să-l trateze. După ce îl face bine pe prim ministrul țării sale de origine îi refuză invitația de a se întoarce în țara de baștină, unde ar primi bogății, putere și recunoaștere, pentru că aici, în țara de adopție, s-a integrat și se simte parte a ei. Pricepeți voi, fundamentaliștii, cum stă treaba cu imigranții ăștia, savanți în țările lor de origine, sunt angajați ca șoferi, din cauza obtuzității occidentalilor, dar sunt loiali și atașați țării în care au ajuns? Bine, ca povestea să aibă happy end, că nu e bine să se culce omul frustrat, n-ar da randament a doua zi la serviciu, savantul nostru este ridicat, în final, la rangul pe care-l merită.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

Soția savantului însă ne dă emoții. Are, desigur, un serviciu decent, unde se îndrăgostește de un bărbat și își părăsește domiciliul conjugal. Adică ea pleacă de acasă, iar soțul rămâne să le crească pe cele două fete. Participă însă la viața familiei, o ia pe cea mică de la școală, se interesează de viața copiilor, iar în final aproape că ne dau lacrimile când, spășită, se întoarce acasă și este primită cu brațele deschise de soț și de copii.

Fata cea mică este o scumpă și o drăgălașă, spune cuvinte profunde cu glăsciorul ei nevinovat și naiv, încântă pe toată lumea și este, desigur, foarte bucuroasă când mămica se întoarce acasă.

Personajul cel mai important al filmului, chiar dacă are protagoniști multipli, este fata cea mare, tânără de 20 de ani frumoasă, deșteaptă, foarte decentă și corectă. Vrea să facă dreptate în lume, de aceea se înscrie la examen la Academia de Poliție. Prietena ei are o scenă de sex în cursul întâmplărilor, o aventură pe care o regretă, în schimb personajul nostru doar un sărut cu un tânăr, pe care îl regretă și mai mult. Chiar dacă arată bine, nu este deloc sexi și provocatoare, doar cuminte și decentă, ca să nu ne facem cumva vreo impresie falsă despre calitatea celor ce vin să locuiască alături de noi. Este, cum altfel, victima unor atacuri rasiste. Prietena ei o ajută dar, pentru că intră în bazele de date ale poliției, unde află că rasistul avea condamnări penale, ambele fete sunt amenințate cu excluderea. Nu prea e clar de ce, din moment ce doar prietena ei intrase pe un cont al poliției, sunt ambele puse în pericol, dar dacă nu s-ar întâmpla astfel nu am avea o intrigă a filmului. Mie îmi e greu să înțeleg cum un tânăr cu condamnări pentru tâlhărie se poate înscrie la Academia de Poliție, dar probabil că arta are regulile ei care mie îmi scapă. Trebuie totuși și ceva care să ne țină în suspans, altfel cum putem primi învățătura ideologică? Cele două fete, frumoase și istețe, îl urmăresc, ca niște polițiste în devenire, pe rasistul xenofob, și descoperă că era și traficant de arme. Ele cheamă poliția, și toată rețeaua este pusă la pământ. În final așteaptă, cu cele mai mari emoții, rezultatele concursului de admitere. Din șapte sute și ceva de candidați mai rămân câțiva zeci, iar cele două fete,  spre bucuria generală, sunt acceptate cu felicitări. Ce frumos!

Acum ne putem întreba, cam ce efecte ar putea avea asemenea producții artistice asupra privitorilor. La prima vedere ai spune că o producție ideologică, cu personaje prea puțin reale, chiar dacă se vor credibile, cu o intrigă trasă de păr, nu ar avea prea mari șanse de reușită. Sunt parte a unui program ideologic, care trebuie bifat, planul e împlinit, toată lumea e mulțumită. Dar am privi superficial dacă am crede asta. Producția de artă realist-socialistă se făcea astfel. Occidentalii sunt mai serioși, mai profesioniști, chiar când o iau pe arătură.

Sunt oameni trecuți de o anumită vârstă, care au apucat alte timpuri, au gustat alte filme și cărți, la ei mai greu ajung astfel de mesaje. Dar tinerii, care deschid ochii pe o asemenea cultură care li se pune la îndemână, care le prezintă multe compatibilități cu mediul lor și felul lor de a fi, sunt mult mai receptivi la mesajele ideologice. Dacă mai adăugăm la asta scoaterea cărților clasice din programa școlară, corectitudinea politică, introducerea unor materii școlare care fac apologia ideologiei la modă, s-ar putea să avem o imagine mai îngrijorătoare.

Progresismul va izbândi atât prin scoaterea din uz a ideilor vechi, cât și prin promovarea, în forme plăcute, a noilor idei.  Va exista o ruptură între tinerii formați în spiritul noii culturi, și cei vechi, plus puțini din cei noi rămași neatinși, care vor să păstreze o stare de lucruri pe cale de a dispare. Nu îmi fac prea multe iluzii despre cine va câștiga, mijloacele avute la dispoziție de cele două orientări sunt mult prea disproporționate. Noua cultura politic corectă se bazează pe sistemul de educație școlar, pe mass media, pe industria artistică, în timp ce cei vechi mai au câteva insule în care își pot susține credința. Dar să nu disperăm. Nu întotdeauna cantitatea învinge.

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul global și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume susținerea cauzei naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Trebuie să știți: nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă îți place și dorești să citești și în continuare materiale pe R3media, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3media

1 COMENTARIU

  1. În primul rând respect și felicitari pentru subiectul abordat. In publicitate ni se pare că publicul de cinema, din mijloace de transport s.a se numeste ”public captiv ” și efectele asupra lui au mari șanse să fie semnificative. Din păcate, foarte agresive sunt promovarea prin filme a ideilor LGTB nu numai a elementelor ideologice antirasiste excesive de tip ”PC”. Din nenorocire, fără a fi cercetat fenomenul intens, am descoperit asemenea elemente și în manualele scolare din Romania. Într-un asemenea manual de istorie am găsit unei anumite perioade istorice un spațiu mai mare acordat lumii musulmane decât întregului spațiu european și creștin fără ca această disproporție să fie justificată de evenimente sau personalități de excepție. Dimpotrivă !

Cele mai populaR3 articole

Articole R3laționate

IMPORTANT

Fiți LEI pentru R3: Am strâns 12.851 de lei din 45.000,...

Dragi prieteni, aici o să vă țin la curent cu campania de donații pe care am început-o pe 1 iulie 2021 și care se termină...