„Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu..” sunt printre cele mai cunoscute cuvinte ale Mântuitorului. În același timp, sunt și printre cele mai prost înțelese. Reformatorii au încercat să transforme aceste cuvinte într-o armă cu care să distrugă supremația politică și religioasă catolică/latină din Europa medievală. Și au reușit. Ceea ce mai târziu avea să devină un principiu al laicității, o făcea devenind simultan poate cel mai important vector al secularizării și ideologiilor seculare de atunci încoace, în cel mai weberian mod.
Dacă cineva crede că „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” este o formulare a principiului laicității moderne e foarte probabil să persiste într-o eroare, care are cel puțin câteva sute de ani vechime. Fiindcă dacă lumea Cezarului, ca imagine „neutră” a domeniului public, este ceva autonom și separat față de „cele ale lui Dumnezeu” (sacru și profan, laic și religios, public și privat, regnum et sacerdotium etc), atunci trebuie spus că acesta e doar un caz de nestorianism, eroarea probabil principală a Occidentului celui de-al doilea mileniu creștin. Fiindcă supremația medievală latină (în Răsărit, avem mai degrabă un commonwealth, livrat de sistemul medieval al patriarhiilor și mitropoliilor naționale, derivat dintr-o eclesiologie bazată pe celebrarea locală a sinaxei euharistice, mai degrabă decât pe un episcopat sau episcop central, așa cum este Papa) se va prăbuși într-o criză, care e în mod egal politică, începând cu Henric al II-lea (cazul Becket), și religioasă, conducând creștinismul medieval, sub ciocanul Reformei, la congregaționism și pietism; o criză născută, se înțelege, sub ciocanul averroismului, nominalismului, vernacularismului și evident al inductivismului insular, care devine metoda științei moderne, probabil cea mai eficace și de durată inovație a nominalismului și averroismului medieval, spulberând supremația teologiei și bisericii catolice, fără să mai discutăm de războaiele religioase.
Pe scurt, sensul cuvintelor „Dați Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” nu poate fi acesta, care pare un exercițiu de ex post facto rationalization. Să citim Evanghelia:
„Şi au trimis la El pe unii din farisei şi din irodiani, ca să-L prindă în cuvânt. Iar ei, venind, I-au zis: Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, fiindcă nu cauţi la faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da dajdie Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? El însă, cunoscând făţărnicia lor, le-a zis: Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un dinar ca să-l văd. Şi I-au adus. Şi i-a întrebat Iisus: Al cui e chipul acesta și inscripţia de pe el? Iar ei I-au zis: Ale Cezarului. Iar Iisus a zis: Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Şi se mirau de El.” (Marcu 12, 13-17).
Fariseii și irodianii vin la Iisus Hristos ca să îl prindă în propriile vorbe. Scopul lor era să îl omoare, iar la întrebarea lor dacă e bine să plătească bir romanilor, Mântuitorul le arată o monedă romană și le dă un răspuns care îi dezorientează mai degrabă, decât le dă vreo satisfacție. Fiindcă dacă Mântuitorul ar fi răspuns scurt da, el nu ar fi fost mai puțin lămuritor, dar atunci mulțimile adunate la Ierusalim ar fi fost confuze, fiindcă ar fi trecut drept prieten al romanilor și nu mai corespundea cu imaginea lor despre Mesia. Dacă ar fi spus nu, Mântuitorul ar fi dat impresia că e acel Mesia eliberator așteptat, dar rezultatul ar fi fost un dezastru, fiindcă ar fi ajuns, ca orice zelot, pe mâinile lui Pilat, căruia îi mergea buhul că lăsase într-o vreme Ierusalimul fără lemn din cauza crucificărilor lui. Și deci nu ar mai fi avut rețineri atunci să îl execute. L-ar fi executat ca pe un rebel oarecare, după ce probabil l-ar fi torturat pentru a obține informații despre ceilalți.
Luând o monedă romană și întrebându-i cine e pe ea, într-un Ierusalim înțesat la ora aceea de oameni din toate colțurile lumii, Mântuitorul i-a pus practic pe farisei și irodiani în situația de a fi fără replică. Fiindcă paradigma omului antic era religioasă, iar Cezarul era mai mult decât un simplu împărat. Era un zeu, ceea ce transforma conversația dintr-o discuție politică și economică într-una religioasă în cel mai înalt grad. Moneda romană, care avea capul Cezarului pe ea, nu mai era moneda ocupantului militar, un instrument de schimb —în definitiv, în circulație erau câteva monede valabile la ora aceea în Israel în care se plăteau dările prin vameși—, ci devine ceva adânc simbolic. Cultul imperial pusese de-a lungul timpului nenumărate probleme evreilor care refuzau să participe, așa cum se va întâmpla mai târziu și cu creștinii. Iar Mântuitorul îi pune față în față fix cu figura acestui om, considerat împărat și zeu simultan, care are un cult, e o religie imperială și emite diverse instrumente și simboluri care îi aparțin, așa cum erau banii. Și ca lucrurile să fie fără echivoc, Mântuitorul creează un contrast irevocabil. Cezarului, cu „cele ale Cezarului”, i se alătură, dar numai pentru a sublinia distanța ireductibilă, Dumnezeu, cu „cele ale lui Dumnezeu”. Cei doi aparțin aceleiași lumi, împart aceeași istorie, în măsura în care și unul, și celălalt se folosesc de cele ce pot fi folosite de oameni. Dar nu sunt complementari, așa cum în teorie statul gestionează un domeniu neutru religios, și anume domeniul public, ci sunt reciproc exclusivi.
Dacă dinarul roman din mâna Mântuitorului era instrumentul ocupantului militar de schimb și expresia unei supremații politico-militare, care ar putea fi interpretată ca domeniul public, în sensul dat de noi azi, în același timp capul Cezarului de pe el indica faptul că avem de-a face cu un simbol al unei religii imperiale, care nu era opțională, acolo unde Roma avea garnizoane și guvernatori. Creștinii vor afla acest lucru pe pielea lor pe măsură ce se vor distinge în Imperiul Roman, chiar din partea unor figuri respectabile ale istoriei clasice, precum Traian, Marcus Aurelius, Decius sau Dioclețian. Religiile tolerate în Imperiu erau tolerate cu condiția acceptării cultului imperial.
A da Cezarului cele ale Cezarului în aceste condiții este mai mult decât a plăti birul unei puteri militare și administrative centrale. Este respingerea sau refuzul de a sluji unei alte zeități. Moneda romană, pare să le spună Mântuitorul, este simbolul și proprietatea Cezarului. Or cum între cele ale Cezarului și cele ale lui Dumnezeu nu există vreo compatibilitate, faptul de a da atunci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului e o obligație nu seculară, ci pur religioasă („să nu ai alți Dumnezei afară de Mine”, Ieș. 20, 2). Din acest motiv, reprezentații establishment-ului politic și religios, care îi puseseră Mântuitorului întrebarea încercând să îl prindă în propriile cuvinte, erau foarte mirați de răspunsul Lui sau, ceea ce e același lucru, dezorientați și incapabili de a găsi o ieșire. Orice ar fi spus, o situație care se anunța dificilă pentru Mântuitorul inițial, fusese răsturnată și transformată în ceva încă și mai dificil pentru ei. Iar mulțimea, evident, îi privea.
Pe scurt, Cezarul și Dumnezeu din răspunsul Mântuitorului nu sunt domenii separate fiindcă ar fi diferite, așa cum a acreditat o gândire modernă, ci sunt domenii competitive, fiindcă emit sub raport religios (care este, repet, paradigma principală a omului antic) pretenții echivalente. „Dați Cezarului cele ale Cezarului” este încărcată de întreaga semnificație imperială teologico-politică. Plata birului este astfel mai mult decât plata unui impozit către ocupant, este gestul sau refuzul de a a adora o altă zeitate. Acest răspuns i-a încurcat pe cei care veniseră la Mântuitorul să îl prindă. Un modern are o dificultate majoră de a înțelege acest lucru, fiindcă întreaga discuție despre bani, hegemonii și ideologii politice, pentru el, e pur seculară.
În plus, dacă vorbele Mântuitorului, „Dați Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”, ar fi fost înțelese, așa cum le înțelegem noi astăzi, pe motiv că domeniile Cezarului și al lui Dumnezeu sunt specialități diferite ale afacerilor umane, atunci marii preoți și fariseii ar fi avut o problemă uriașă de a obține de la Pilat răstignirea Lui pe motiv că Mântuitorul este rivalul lui Cezar și dușmanul Romei (Ioan 19, 12-16). Ca să nu mai spun că discuțiile despre bani și în genere despre orice nu puteau neutre religios. Fiindcă paradigma premodernă era religioasă, nu seculară, adică separată pe principiul laic-religios, sacru-profan sau public-privat. Mântuitorul vorbise în alte împrejurări de fariseii care iubesc arginții ca de niște oameni care se închină unui zeu străin (Lc. 16, 13-14). Or cum era posibil dacă arginții aparțineau unui alt domeniu sau specialități, nu religiei? Separarea modernă a domeniilor fac greu de înțeles un asemenea mod de gândi.
Între noi fie vorba, arginții e probabil să facă referire chiar la dinarul roman, care era din argint. Iar iubirea de arginți să se amestece într-un fel cu o anumită acceptare a romanilor. Nu întâmplător vameșii, prin mâinile cărora treceau și cei mai mulți bani romani, erau printre cei mai detestați oameni din Israelul acelor vremuri. În orice caz, dacă Mântuitorul îi sfătuia pe farisei și ceilalți să dea arginții înapoi Cezarului (Mântuitorul nu le spune altceva prin „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului”), ei considerau în schimb că e mai bine să îi strângă.
Să ne înțelegem, teologiile sunt politice (așa cum și filosofiile seculare sunt religioase în pretenția lor de a oferi adevăruri sau paradigme cuprinzătoare) până astăzi, în vremuri seculare, când religiile sunt decuplate de afacerile vieții (viața cetății, domeniul public etc) și reduse la congregaționism și o morală individuală (praxis pietas), fiindcă baza acestor teologii seculare e principiul modern al laicității, devenind mediul tuturor modernismelor și al experimentelor publice de inginerie socială și ideologiilor politice, dar și al unei tendințe mai vechi a statului de a folosi ceva atât de influent, precum biserica, în scopuri politice (cezaropapismul, filetismul) sau măcar de a-i reduce influența.
Nu e lipsit de importanță să ne amintim, de pildă, că lupta Țărilor de Jos protestante pentru libertate religioasă (adică separarea puterii politice de biserică catolică) se împletea cu cea a unui erou ca Egmont și lupta de eliberare de sub principii catolici și tutela politică spaniolă (Goethe, Egmont). Iar un Luther este invitat să abjure chiar în fața Împăratului, Carol Quintul, la Worms, în 1521.
Pe scurt, nu există nicio scăpare în afara religiei. Sau pentru a parafraza un personaj celebru din dramaturgia românească, „din această dilemă nu puteți ieși… Am zis!”
Și ca să nu las lucrurile în acest punct, modelul simfoniei bizantine e mai apropiat de viziunea biblică asupra afacerilor umane, regăsindu-se mai degrabă în pildele Mântuitorului cu administratori drepți/nedrepți (stewardship theory), care merg înapoi până la figuri politico-religioase ca David (Mesia, fiul lui David, Mt. 22, 42), decât în teologia politică a vremurilor moderne, care reflectă criza și istoria particulară a Occidentului de la sfârșitul Evului Mediu și eforturile Europei Centrale și de Nord de a se emancipa de sub tutela latină și spaniolă.
Un model care din Bizanț va trece în Țările Românești, ca într-o spirală a unui Bizanț după Bizanț, prin figurile cele mai remarcabile ale ei, de la Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Neagoe Basarab la un Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, un model care se va deprecia rapid în epoca revoluțiilor și a luptei pentru o statalitate românească unitară, însă separată de Biserică, sub influența ideilor liberale.
