OPINIICei patru care au speriat Capernaumul

Cei patru care au speriat Capernaumul

Dacă aș fi regizor de film și un producător nebun mi-ar cere să filmez o scenă din Evanghelie, una singură, care să trezească minți înțepenite și inimi amorțite și eventual să ia și marele premiu la vreun festival, aș răspunde (cu frică și cutremur, dar fără a sta pe gânduri): vindecarea slăbănogului/paraliticului din Capernaum. Și nici măcar tot episodul. Primele cinci versete sunt de ajuns pentru un mic film deplin:

„Și intrând iarăşi [Iisus] în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulțimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”  (Marcu 2, 1-5)

Din fericire, nu sunt regizor de film, deci nu vă bazați pe mine pentru vreun Urs de Aur sau vre Un Certain Regard. Însă pentru mine scena aceasta, a acoperișului, este de o savoare fără egal, din două motive; primul -e adesea trecută cu vederea, luată drept simplă pregătire pentru scena imediat următoare, a vindecării propriu-zise și a încleștării lui Hristos cu cărturarii. Al doilea – vorbește despre prietenie într-un mod care aproape că nu mai este accesibil vremurilor noastre, rătăcite prin camera de oglinzi a etichetelor-sentințe de toate mărimile și culorile (de stânga/de dreapta, progresiști/medievali, mascați/nemascați, vaccinați/nevaccinați etc.)…

Așadar, într-o casă din satul Capernaum, s-a oprit iarăși, pentru o vreme, Învățătorul cel nou din Nazaret. Învățătorul are deja faimă – se zvonește că poate să vindece bolnavii (soacra lui Petru povestește oricui o întreabă cum a lecuit-o El de friguri) și să alunge demonii (cine a fost în sinagoga satului în sâmbăta aia ține bine minte ce s-a petrecut cu Ițac nebunul, care de atunci nu mai e nebun[1]). Unii zic chiar că nu demult au băut la o nuntă vin făcut de El din apă chioară (și tot ei se laudă peste tot că vin bun ca ăla n-a mai băut nimeni vreodată).  Și de n-ar fi chiar așa, toți spun că vorbește ca nimeni altul, „merită să bați drumul, că, la o adică, nu iese fum fără foc, ceva-ceva tot e… Tot la Petru stă… Care Petru?… Petru Bolovanu’, pescarul, frate lui Andrei!… Ăl de merge cu barca cu ai lui Zevedeu… da, da, sunt prieteni… Vii sau nu?” – așa va fi sunat, în zig-zag, de peste garduri și de peste drumuri și de-a lungul holdelor, ceea ce azi am numi „auto-promovarea evenimentului”.

Curiozitatea ține de farmecul tonic al riscului – nu știi dinainte ce ai să vezi și să auzi, și tocmai asta e palpitant. Curiozitatea e contagioasă; fapt cunoscut – sunt de ajuns doi-trei gură-cască pentru un adevărat „happening”.[2]Și, relevant pentru episodul nostru, curiozitatea nu ține (cont) de reguli, ci de o atracție magnetică înspre ceva sau cineva. Curiosul  nu stă la coadă, nu ia bon de ordine, nu întreabă cine e ultimul venit, ca să se așeze „civilizat” în spatele lui. Curiosul se bagă în față, se îmbulzește, dă din coate, împinge, înghiontește, până când nu mai rămâne nici un centimetru necucerit. Și acolo rămâne.

Dintre cei care se vor fi îngrămădit atunci în casa lui Petru, probabil că cei mai mulți vor fi fost aceia curioși să-l vadă pe Învățătorul care face spectacol. Sigur că printre aceștia vor fi fost și destui oameni mânați de alte motive. Unii bolnavi, cu ochii căutând  spre Învățătorul care Vindecă, umăr la umăr cumulți alții cu sufletul chinuit, ori triști, ori măcinați de vreo dilemă sau întrebare, punându-și speranțele în Învățătorul care Mângâie, Întărește și Lămurește. Ici și colo, câțiva cu inimile deja săgetate definitiv de  Învățătorul cel Viu. Discrete, câteva priviri mocnind vreo dorință nepermisă vor fi atins de departe buzele Învățătorului celui Frumos. La un loc, neamestecați cu plebea, cu ochii mijiți, gura strânsă și o sprânceană puțin ridicată, cu gâturile și cefele încordate, stau cărturarii – sceptici, bănuitori, suspicioși, scanând fiecare gest, fiecare cuvințel, fiecare privire a Învățătorului celui Rebel. Iar la marginea câmpului auditiv, diverși comentatori și traducători de ocazie. Cu cât ești mai în spate, cu atât auzi mai puțin din Cuvânt și mai mult din: “Ce a făcut?… Ce a zis?… Chiar așa? N-are cum, n-ai înțeles tu bine, întreabă și tu mai în față… Mai tăceți, mă, odată, că nu se aude nimic!… Păi eu de aia întreb, că nu se aude, ce sari așa?… Ia vezi, Moșe al meu e mai în față, că nu dau de el… E, e, parcă l-am văzut… Să-l chem?”- și tot așa, rumoare din ce în ce mai animată, revărsată concentric până afară, dincolo de poartă. Câțiva copii, cu capetele răsărind printre genunchii mamelor, se vor fi distrat grozav în această atmosferă.

O mini-omenire cimentată în jurul căsuței lui Petru și a lui Andrei. Indiferent de motivele fiecăruia, cert e că la acel moment sunt toți la un loc – zid impenetrabil de corpuri amalgamate, transpirate, cu chipurile arse de soare și cu tălpile prăfuite.

În acest context apar cei patru minunați pe care îndrăznesc să îi consider personajele principale ale episodului. În mâinile lor ținceva ce cu greu s-ar putea numi „pat” (la Marcu este krabbaton, la Matei și Luca este kline – un fel de targă, sau o improvizație de scânduri, sau o saltea de paie), pe care zace chircită un fel de schiță anatomică cu mușchii atrofiați, ca o literă mâzgâlită de un copil stângaci, un om-neom: paraliticul. Nu știm dacă sunt localnici sau străini; dat fiind că nu e prima oară când Iisus vine în Capernaum, putem specula că, dacă ar fi fost localnici, poate că L-ar fi căutat de prima oară, sau oricum consătenii lor s-ar fi grăbit să le facă loc, știindu-le bine situația.

Așadar, e foarte probabil ca aceștia patru să fi bătut un drum lung cărând de targa aceea improvizată (și cine știe la câți vraci și preoți îl vor fi purtat pe prietenul lor până să-l aducă și la Hristos?); iar cine crede că e ușor să mergi atâta cale cărând un mort viu, nu știe ce vorbește. În fine, până la urmă au ajuns. Hai să-l lăsăm un pic jos, aici, sub dudul ăsta… Afară e tare cald, au obosit, îi dau mogâldeței de pe targă să bea niște apă, iau și ei câte o gură. Cum facem? Bătălia pare pierdută din start, teritoriul e deja cucerit, marșul lor forțat pare inutil. „Obiectivul” misiunii lor e protejat de o adevărată armată, un monstru pasiv cu multe capete, cu atât mai greu de spintecat cu cât stă cu spatele la ei. Văzându-i, vreo doi-trei mai miloși din marginea gloatei dau să facă un pas în lateral, invitându-i să încerce să intre cu targa, dar la ce bun? Afară ca afară, dar înăuntru nu e loc să arunci un ac, oamenii s-au făcut zid între zidurile casei… E cald, cald de tot, și deși nu vede mare lucru de acolo, de jos, mogâldeața înțelege și-i pare rău, și deznădăjduiește (a câta oară?)…

În asemenea momente, dacă stai prea mult pe gânduri, îți pierzi elanul și cu el pierzi tot. În asemenea momente, când toate soluțiile convenționale se dovedesc inutile, nu mai ai decât două variante: ori abandonezi definitiv, ori schimbi totul, schimbându-ți punctul de vedereOdată cu  el, privirea se transformă și, după ea, toată mintea și toată strategia. Metanoia: singura variantă posibilă rămâne încercarea imposibilului, a neconceputului.

Orizontala e o cale blocată, fiindcă e la îndemâna oricui. Căile ușoare sunt tot timpul aglomerate, că de asta căile ușoare sunt de fapt foarte grele. În schimb, verticala e o cale deschisă, liberă, ușoară. Atâta doar că trebuie să faci cumva să-ți crească aripi, să te faci vultur – iar vulturii văd altfel decât bivolii, și vânează altfel.

Dar dacă…? zice unul dintre ei, și arată spre acoperiș. „Dar dacă?” și e de ajuns, totul s-a limpezit. Nu le mai e cald, nu le mai e sete, mogâldeața jubilează. Casa lui Petru e o casă ca mai toate celelalte –nu prea înaltă, și cu o scară exterioară pe care urci ușor până pe acoperișul plat. Nu vă supărați, n-aveți cumva niște funii pe aici?… Ba da, găsim, dar la ce vă trebuie?… Nici o grijă, vi le dăm înapoi imediat. Voi, cei de pe scară, ne faceți un pic loc?… Sigur, dar, totuși, ce faceți cu bolnavul pe acoperiș?…

Înăuntru, Hristos vorbește – într-adevăr, ca nimeni altul – și în apropierea Lui e liniște deplină. Pe nesimțite, de undeva de deasupra Lui se insinuează un zgomot bizar, ca și cum cineva ar da țiglele de pe acoperiș la o parte. Apoi, ceva mai tare, un râcâit, de parcă cineva ar scobi în tencuială; iar după aceea, niște scrâșnete neechivoce -cineva încearcă să  smulgă crengile care alcătuiesc osatura tavanului. Lumea începe să se agite, să murmure, Hristos se oprește și așteaptă surâzând. De afară vine un zvon alarmat, dat din gură în gură (într-o clipă, sensul comunicării s-a schimbat și s-a accelerat): Vedeți că niște nebuni s-au suit pe acoperiș cu un bolnav pe o targăăă! Tencuiala – amestec de cenușă, nisip și smoală – cade și face praf înăuntru. Chemați-l pe Petru, că îi dărâmă ăștia casa!..țipă cineva din spate. E aici Petru, aici în față…Petru, fire repezită și pragmatică, poate va fi fost tentat să își apere și Învățătorul, și casa. Hristos îi face semn să stea locului, cum nu peste mult îl va soma să bage sabia înapoi în teacă. Câțiva din afară se vor fi autosesizat și vor fi urcat să-i împiedice pe cei patru. E însă prea târziu…

…Acoperișul e o crustă ce trebuie sfărâmată. Sub cele opt mâini, cu scârțâit de lemne smulse, crusta ca un ochi spre cer se deschide. S-a așternut tăcerea și toți privesc cu gura căscată cum, prin praf, se zămislește o verticală luminoasă – la capătul de jos e Iisus, la capătul de sus e Tatăl (ce albastru-i cerul când îl privești de jos, dintre ziduri!), iar de-a lungul ei se presimte un Duh care nu demult S-a arătat ca porumbel, nu peste mult se va arăta ca limbi de foc, iar acum însuflețește patru bărbați leoarcă de transpirație care, grăbiți și emoționați de propria nebunie, leagă cu funii de împrumut o targă sărăcăcioasă.

Cum manipulează groparii de astăzi funiile – încet, cu grijă, să nu zgâlțâie mortul, să nu se spargă sicriul, să nu îi certe lumea, așa lasă cei patru pe aproape-mortul (sau aproape-viul?) lor în groapa salvatoare. În plonjon, paraliticul va fi simțit mai întâi  cum cade puțin, apoi cum funiile întinse îl opresc într-un oarecare echilibru. În coborâre vede cum chipurile prietenilor, aplecate peste marginea deschizăturii, se întunecă sub marea de lumină albastră din spatele lor. Jocul de umbre îl derutează și, pentru câteva clipe, i se pare că mâinile lor s-au făcut una cu funiile, subțiindu-se și lungindu-se nefiresc de mult.

… Acoperișul e conturul unui pântec (unde ești, Nicodime, să vezi cum vezi cu ochii tăi cum e cu născutul de sus?[3]). Ultimii metri din vechea și chinuita lui călătorie spre naștere se fac pe verticală drept în jos; înainte de a învia trebuie să ajungi, legat fedeleș, în adânc – în adânc, că acolo se aruncă năvodul și acolo te așteaptă Mângâietorul – Pantokrator sub noua turla de lumină, Cel ale cărui tăceri sunt cuvinte, ale cărui cuvinte sunt fapte, ale cărui fapte sunt minuni.

Or coborî și ei?… rupe tăcerea un curios din spate, satisfăcut pe deplin de spectacol. Nu, n-au cum.., i se răspunde. Fals. Au cum, au anduranță, ambiție și îndemânare de trupe speciale, dacă nu rupeau acoperișul, săpau un tunel pe dedesubt, și tot ajungeau la destinație. Au cum să coboare, dar nu mai e nevoie. Misiunea lor s-a încheiat, mai mult de atât nu mai pot face.

E dincolo de dubiu că Hristos le va răsplăti credința: va face după voia lor. Doar va amâna puțin, profitând de spectacolul deja creat și de nerăbdarea mulțimii care, evident, așteaptă o minune pe măsură. A văzut cum cărturarii cu privirile alungite și gurile strâmbe își dau coate și râd înfundat de toată pățania cu acoperișul, tot așa cum râd spectatorii proști de o cortină ridicată prea devreme. Când paraliticul va fi aterizat cu naveta lui improvizată pe podeaua casei, Hristos va avea contra-atacul deja pregătit. Peste surpriza scenografică oferită de cei patru adaugă o surpriză discursivă, care anunță un croșeu teologic imparabil (legătura/sinonimia dintre boală, neputință și păcat și puterea Fiului de a ierta în numele Tatălui). Dar peste dar, oamenii vor primi mai mult decât un spectacol culminat cu un miracol, vor primi și o exegeză– cheie de înțelegere pentru cei mulți și neștiutori și, concomitent, prilej de smintire pentru cei prea mult știutori…

Epilogul episodului? Posibil acesta:

Afară: cei patru care au speriat gloata, după ce își primesc felicitările și bătăile admirative pe umăr, dau înapoi funiile împrumutate și întreabă de Petru ca să-i achite nota de plată pentru distrugere. După aceea, copleșiți de cele întâmplate (ei au văzut miracolul de sus, de la tribuna zero!) vor merge la același dud din fața casei lui Petru. Acolo, prietenul vechi devenit om nou îi așteaptă să îi strângă prima oară în brațe, tare-tare de tot.

Înăuntru: încă amețit după pogorârea prin acoperiș și întâlnirea cu Fiul Omului, paraliticul și-a strâns tare targa la subraț și s-a îndreptat spre ieșire -mai puțin mergând, mai degrabă plutind. Aceeași mulțime ce i-a fost zid și obstacol acum i-a făcut singură loc să iasă (iar el a ieșit ca un învingător, în uralele și mirările acelora care acum câteva minute nu ar fi mișcat un deget pentru el). El, singurul om care s-a pogorât la Dumnezeu, și nu invers, își va aminti toată viața că de fapt lumea e un deșert încins și plin de ziduri, unde nu poți răzbi fără prieteni[4] să te care, să îți dea apă, să smulgă acoperișuri și să te arunce pe verticală[5]

*

Două mii de ani mai târziu, suntem și noi datori cu propriul epilog. Și poate am fi putut da o mărturie decentă, dacă pentru cei mai mulți viața nu ar fi devenit predominant virtuală, deztrupată. Dacă am mai fi știut, măcar vag, ce gust are prietenia dintre oamenii care obosesc împreună, muncind umăr la umăr sub soarele amiezii sau ridicând împreună o casă (sau o targă). Dacă n-am fi crezut sincer în prostia că putem avea grijă de aproapele fără a-i fi, literalmente, aproape (cu mult înainte ca apropierea fizică să fie considerată în mod oficial periculoasă pentru societate).

Epilogul nostru: acoperișurile cunoașterii sunt blindate, nimeni nu intră, nimeni nu iese. Siluete contorsionate și imobile stau paralizate în fața ecranelor – incintele care ne-au devenit școală, muncă și visare. Wall-urile virtuale în care ne-am zidit sunt mult mai greu de penetrat decât zidurile umane de pe vremea Învățătorului celui Viu.

Mai nimic nu mai e greu fizic, deci mai nimic nu necesită o mână de ajutor; atrofiați fără apropiați, nu prea mai avem corp și nici targă la care să tragem împreună. Poate că de asta nici pe „împreună” nu-l mai avem, și pe nimeni de salvat.

Nu avem Capernaumul pin-uit pe google maps, momentan stăm pe targă în deșert. Ne uităm la Netflix și nu așteptăm pe nimeni.

… Iar lumea e o orizontală călduță.

[1] Luca 4, 31-37

[2] Iar într-o comunitate de vreo 1500 de oameni, cât va fi avut atunci Capernaumul, curiozitatea (prima oară) și certitudinea unei întâlniri irepetabile (a doua oară) vor fi făcut ca „evenimentul” să fie „sold-out”: „Şi toată cetatea era adunată la uşă” (Marcu 1, 33) – nemaiincluzând aici pe cei ce Îl însoțeau pe Iisus, veniți de prin alte locuri.

[3] Ioan, cap. 3

[4] Cât de teribil e să nu ai prieteni aflăm din Ioan (cap. 5), care relatează despre slăbănogul uitat vreme de 38 de ani la marginea miraculoasei scăldători Betezda din Ierusalim: “Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare” (și aici e nevoie tot de o coborâre, de o plasare pe verticală). Hristos va fi Omul și prietenul lui, vindecându-l.

[5]Zaheu (Luca, cap. 19) e un alt exemplu de om care accesează, simbolic, o verticală – cățărându-se în sicomor. Obstacolul mulțimii nu îl iartă nici pe el (în cazul lui, oamenii protestează fățiș, opoziția lor e activă, nu pasivă, precum în cazul paraliticului). Ce au în comun aceste două scene: lecția că întotdeauna masele au oroare de înălțime.

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul global și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume susținerea cauzei naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Trebuie să știți: nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă îți place și dorești să citești și în continuare materiale pe R3media, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3media

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Cele mai populaR3 articole

Articole R3laționate

IMPORTANT

Fiți LEI pentru R3: Mai avem nevoie de 9.468 de lei...

Dragi prieteni, dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul global și nu există, precum în Statele...