„2024 a fost proclamat drept An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și An comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți” de către Biserica ortodoxă română. În ochii contemporanilor, acest lucru ar putea părea destul de straniu, întrucât divorțul dintre știință și teologie, în acest caz știința medicală, e paradigmatic, iar întreaga chestiune a grijii organizate, ca să o numim așa, e domeniul asistenței medico-sociale specializate seculare. Dar foarte puțini știu că istoria grijii organizate, în sfârșit preocuparea pentru săraci, orfani, străini sau bolnavi era până nu demult apanajul bisericii.
Astfel, primele mărturii de care dispunem sunt o serie de bolnițe și spitale ridicate în evul mediu în jurul mănăstirilor. La Vodița sau Simirdeni, Cozia, Mănăstirea dintr-un lemn, Sadova sau Hurezi erau organizate astfel de așezăminte destinate în special bolnavilor săraci și bătrânilor, între secolele XIV – XVII. În Moldova, între secolele XV – XX, întâlnim bolnițe și ospicii la Putna, Neamț, Pătrăuți, Agapia sau Dragomirna, Galata sau Golia.[3]
Nu e cazul să intrăm în detalii, de Nu exemplu bolnița de la Simirdeni exista deja cu hramul Sân Medru alături de un xenodochiu pentru călători, când Iachint, primul mitropolit al Țării Românești (1359), se mută cu reședința la Argeș. În xenodochiu, era oferită cazare și asistență medicală în special călătorilor. Nicolae Vătămanu citează un act de danie emis de Vladislav II din 24 iul 1542 către bolnița Smirdeni, care atestă prezența mănăstirii înaintea vechii mitropolii de la Argeș.[5]
Primul spital din Țara Românească este înființat de Vladislav în 1523 lângă Mănăstirea Curtea de Argeș. În Moldova, mitropolitul Anastasie înființează două spitale, unul la Dragormina numit „bisericuța bolniță” (1602) și altul la Suceava (1619-20).[7]
În sfârșit, mai aproape de noi, familia Cantacuzino pune bazele spitalului Colțea la începutul secolului al XVIII-lea, Grigorie al II-lea Ghica ridică mănăstirea și spitalul Pantelimon în 1735, Constantin Mihai Cehan Racoviță ctitorește spitalul Sfântul Spiridon din Iași în 1757, iar între 1814-15, se pun bazele spitalului Filantropia, toate acestea răspunzând, comentează Ligia Livadă-Cadeschi, poruncii biblice a iubirii aproapelui (p.239).[4]
Această tradiție a grijii organizate nu s-a născut de nicăieri. Ci are o istorie care coboară până la Părinții bisericii. Astfel, un exemplu de filantropie este colecta organizată de Sfântul Ciprian în 235, când Numibia e atacată de barbari, iar foarte mulți locuitori sunt luați ca sclavi. Pahomie cel Mare (276-349) distribuie poporului grâul mănăstirii în timpul unei foamete.[3]
Probabil cel mai cunoscut exemplu este complexul de clădiri de îngrijire a săracilor, străinilor și bolnavilor numit Vasiliada, neobișnuit prin amploare, diversitatea activităților și personalul implicat, în epocă.[3]
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește și el de modul în care grija organizată funcționa în Antiohia, în jurul anului 390. Astfel, un număr de 3000 de persoane erau sprijinite zilnic de biserică, fără să mai punem la socoteală ajutorul pe care biserica îl oferea celor închiși, bolnavilor, săracilor, străinilor sau infirmilor. E interesant că dacă numai bogații (adică cca 10% din populație, după calculul Sfântului Gură de Aur) ar împărți săracilor (adică 10% din pop.) pâine și îmbrăcăminte, nu ar mai exista niciun sărac în oraș, spune el.[3]
Teologia acestei morale a grijii este, fără îndoială, de esență biblică, plecând de la figura săracului ca protejat divin, în Vechiul Testament (Ieșirea 22, 21-22; Deut. 15, 7-11; 24, 12-22; 1Regi 2, 7; Ps. 10, 4; 34, 9; 39, 23; 40, 1; 139, 12 etc), pentru a deveni o imagine a lui Hristos, în Noul Testament (Matei 25, 34-40; 2Corinteni 8, 9). „Atâta timp cât săracul beneficiază în mod explicit de protecția divină – comentează prof. Ligia Livadă-Cadeschi -, iar simpla sa prezență perpetuează imaginea Fiului Omului pe pământ […], datoria omului de a i se face dreptate este în mod virtual nelimitată” (p.141).[4]
Peter Brown explica, într-o suită de conferințe dedicate săracului și carității, că în lumea greco-romane,care era împărțită între bogați și săraci, între cei care se îndeletnicesc cu speculația filosofică și religia bucurându-se de acharmed world, și ceilalți, care se îndeletnicesc cu truda zilnică (gr.ponos, adică corvoadă, blestemul muncii etc),creștinismul va sparge acest sistem de obligații mutuale înghețate cu noțiunea de „comoară în ceruri”: „dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea o comoară în cer; după aceea, vino și urmează-mi” (Mt. 19, 21). Astfel, cu această posibilitate de a transfera bogăția de pe pământ în ceruri – lucru de neînțeles pentru păgâni ca Porphyr, Celsius, Lucian etc,care n-au văzut în asta decât o strategie de a-i deposeda pe bogați de banii lor, pe care îi vedeau aruncați într-un hău social,creștinismul unește bogatul și săracul, pământul cu cerul, aurul cu Dumnezeu, aceste două incomensurabile în actul carității (almsgiving), transformând săracul dintr-un marginal, inevitabil destinat trudei zilnice, într-un element de legătură între cele două lumi.[6]
Cu revoluția comercială, spune el, epoca modernă va separa domeniul tranzacțiilor comerciale de domeniul relațiilor religioase cu cerul până în punctul în care va deveni imposibil să mai imaginezi un mecanism prin care cele două domenii să fie aduse împreună.[6]
Modul cum această morală a grijii va fi articulată de biserică în lumea greco-romană reprezintă preocuparea de căpătâi a Părinților și, din acest motiv, una din noutățile centrale ale creștinismului.

Daniel Caner a arătat foarte bine că, odată cu intrarea în scenă a bisericii în secolul IV, prezența săracului devine o problemă publică, până atunci cvasi-inexistentă în lumea greco-romană. Astfel, săracul devine mărturia vie, atât a păcatului adamic înțeles ca lăcomie sau acumulare (gr. pleonexia), cât și a injustiției sociale, adică a modului în care această bogăție este dobândită (jaf, înșelăciune etc), împărțind lumea între bogați și săraci. Cu așa numita „teorie a administrării” (stewardship theory), biserica va provoca lumea bizantină timpurie să traducă în economia umană economia (oikonomia)divină, bazată pe dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Dacă creația aparține lui Dumnezeu, omul nu este atunci decât un simplu administrator, așezat temporar peste bunurile Lui.[2]
Noul Testament, de altfel, însoțește această atitudine cu o serie de pilde, de exemplu Parabola iconomului nedrept sau pilda Omului care a sădit o vie (Lc. 16, 1-13; Mt. 21, 33-46), prezentând omul în ipostaza de administrator sau de lucrător care își nesocotește stăpânul, prin modul în care gestionează lucrurile.
Punând problema în această cheie, biserica a deschis drumul grijii organizate în lumea greco-romană târzie, devenind o problemă nu doar a unor simpli privați sau ONG-uri, ci a întregii societăți, începând cu împăratul. Tradiția daniilor și a înzestrărilor de către domni mai târziu în țările românești, a ridicării de stabilimente în jurul mănăstirilor etc, ei înșiși concepându-se ca niște basilei, este un ecou al acestor realizări din lumea bizantină.

Pe scurt, drumul spre sistemele medicale moderne actuale vine de aici. Prezentarea lor ca o realizare a modernității, la care am devenit părtași abia odată cu intrarea în șiajul Occidentului colectiv în secolul XIX și cu îndepărtarea treptată a bisericii din tablou (cine mai asociază azi spitalul și asistența medicală cu biserica?), până aici supraviețuind eventual doar forme primitive și cu totul ineficiente de asistență, e o naivitate și, evident, un neadevăr.
Un rezumat excelent ni-l oferă The Oxford Dictionary of Byzantium[1]:
„Filantropia(φιλανθρωπία, „dragoste de oameni”)a fost privită ca un atribut divin esențial, pe care fiecare bun creștin era obligat să-l imite slujind lui Hristos în persoana săracului, a bolnavului, a bătrânului, a celui fără adăpost și a celuiîntemnițat. Filantropia, care încorporează calitatea de elemosyne (milă sau milostenie), a fost astfel una dintre virtuțile majore așteptate de la sfințiși împărați, supremii „imitatori ai lui Hristos”.Împărații au profitat de orice ocazie pentru a caracterizași justifica legislația lor ca fiind filantropică.
Cea mai izbitoare manifestare a filantropiei din societatea bizantină era furnizareapublică sistematică de asistență socială și spitalizare printr-o varietate de instituții specializate: spitalul (xenon, sau, mai rar, nosokomeion), ospiciul (xenodocheion), căminul de bătrâni (gerokomeion), căminul de săraci (ptochotropheion), orfelinatul (orphanotropheion) și centrul de asistență ecleziastică (diakonia). Aceste instituții, ca și filantropia în sine, au avut precedente precreștine, dar au fost în esență produsul instaurării creștinismului în secolele IV-V și au reprezentat o transformare a modelului de binefacere publică (euergesia) de la etosul antic al „pâinii și circurilor”la unul care a subliniat mântuirea spirituală, atât a celui care dăruiește, cât și a beneficiarului. Deși multe astfel de instituții erau sponsorizate de laici, iar unele dintre cele mai importante depindeau direct de împărat, toate au fost, precum mănăstirile, unități ecleziastice. Din secolul al X-lea, într-adevăr, toate noile case de caritate au fost în mod invariabil atașate comunităților monahale.”
Preot paroh Viorel Oprea,
Biserica Manea Brutaru, București
Bibliografie și note:
[1] Alexander P. Kazhdan, AliceMary Talbot, Anthony Cutler, Timothy E. Gregory, and Nancy P. Sevcenko (eds), The Oxford Dictionary of Byzantium, Oxford University Press, 1991
[2] Daniel F. Caner, “Christian Ethics of Wealth in the Early Byzantine Empire”, This lecture was delivered by Daniel F. Caner, Associate Professor of History at the University of Connecticut, on February 16, 2015 as part of the “Ethics of Wealth Series”, https://m.youtube.com/watch?v=6JXsK7AXHPU
[3] Ioan Vicovan, „Lucrarea slujitoare a bisericii: modele și repere ale filantropiei Bisericii ortodoxe române în trecut și astăzi”, Dialog teologic 21 (2008)
[4] Ligia Livadă-Cadeschi, De la milă la filantropie: instituții de asistare a săracilor din Țara Românească și Moldova în secolul al XVIII-lea, Cuvântul vieții, 2020
[5] Nicolae Vătămanu, „Contribuții la istoricul bolniței de la Smirdeni și al xenodochiului de la Argeș”, BORom LXXXVI, 1968
[6] Peter Brown, Series: “Treasure in Heaven”: Wealth, Labor and the “Poor Among the Saints”. Christian Giving from Paul to Pachomius, 2012 https://youtu.be/TdzKMhMoPlI?si=0owPrcuyErJZdS1g
[7] Veronica Gonța și Alexandru Gonța, „Mitropolitul Anastasie Crimca, fondatorul celui dintâi spital din Moldova”, MitrMold XXXVIII, 1962