A murit Alain Delon, marele actor francez. Cornel Nistorescu: A plecat după Jean Gabin, Yves Montand și Jean-Paul Belmondo

Marele actor francez, Alain Delon, a murit la vârsta de 88 de ani, au anunțat copiii săi într-un comunicat, scrie Agerpres.

„Alain Fabien, Anouchka, Anthony, precum şi Loubo (câinele său), anunţă cu imensă tristeţe moartea tatălui lor. S-a stins în pace în locuinţa din Douchy, înconjurat de cei trei copii şi de apropiaţi”, anunţă comunicatul.

„Actorul din ‘Plein soleil’ şi din ‘Samourai’ merge să se întâlnească cu (Fecioara) Maria printre stelele care îi erau atât de dragi inimii sale. Familia vă roagă să-i respectaţi intimitatea în acest moment de doliu extrem de dureros’”, au mai precizat cei trei copii.

Actorul a decedat ”la primele ore ale nopţii”, au precizat aceştia.

Biografia Alain Delon este aici.

Cornel Nistorescu: un omagiu

Jurnalistul Cornel Nistorescu a scris un omagiu, marelui actor, pe care-l cităm din Cotidianul:

Adio, Alain Delon! Un gest pios de spectator fidel și îndurerat, un chapeau bas, o lacrimă, o lumînare în gînd și o recunoștință omenească. Alain Delon a plecat după Jean Gabin, Yves Montand și Jean-Paul Belmondo.

Ei au marcat, rînd pe rînd, trecerea nesimțită a timpului, dar și schimbările din cultură și din gustul spectatorilor. Este celebră revolta lui Delon care la final de carieră nu zicea „Mama ei de viață, da scurtă mai este”, ci „ Totul este fals, totul este ipocrit. Nu mai există respect, cuvântul dat. Nu contează decât banii. Toata ziua auzim vorbind de crime. Știu ca voi părasi această lume fără regrete”.

Toți patru au fost și rămîn o parte spirituală din Franța celor mai frumoși ani. Culmea, și a României, chiar și a unei Europe care reîncepuse să trăiască frumos cu reperele sale de secole. Lumea noastră încă se încăpățîna să conteze pe morală, pe curaj, pe libertate, pe dreptate, pe respectul pentru istorie și pe credință. Filmele celor patru au marcat și luminat Europa acelor ani. Ei erau modele, erau generatori de asprirații morale și artistice. În ciuda comunismului, măcar parte din generația mea visa să semene cu ei. Cu personajele pe care le interpretau. Niciodată, niciunul n-a jucat rol de drogat, de ratat, de subuman, de lichea.

Nici nu știu dacă îmi vine să plîng pentru plecarea lor, pentru ieșirea lor din scenă, pentru sfîrșitul lui Alain Delon sau pentru distanța uriașă între ce au interpretat ei și mizeriile pretins artistice care ne inundă sau pentru acei ani de adolescență în care mă uitam la ei ca la un altar de biserică, ca la împlinirea lumii, ca la o mare izbîndă pe care o împărțeau și cu mine. Sau pentru toate la un loc.

Au fost anii în care ne adunam cîte trei, patru, chiar cîte cinci-șase copii (că în sat nici nu erau mai mulți) să mergem la cinematograful din Orăștie unde mai venea cîte un film cu Alain Delon sau cu Jean-Paul Belmondo. Caravana nu le aducea niciodată la căminul cultural din Mărtinești. La Orăștie, am văzut „Rocco și frații săi”, „Eclipsa”,„Ghepardul”, „Laleaua Negră” și „Aventurierii”. Filme, nu maculatură cinematografică, povești eroice, nu caricaturi stupide.

În acei ani nu existau autobuze cu program de circulat la sate. Chiar și navetiștii la fabrici mergeau pe jos. Vara – hotărîți și veseli, toamna și iarna – înfrigurați și tăcuți, cu lumini de cărare, înarmați cu niște felinare improvizate în niște țevi umplute cu petrol.

Noi ne plănuiam să mergem la film numai pe lumină și pregăteam totul cu o seară înainte. Plecam a doua zi la amiază și ajungeam să prindem „filmul de la 6”, așa-zisa reprezentație de la ora 18, care astăzi nu mai există. Ajungeam, ne luam bilete și ne înfundam în scaunele de placaj. Și după aproape două ceasuri de nemișcare, ieșeam pe strada principală ca îmbătați de o licoare de trăit în vis, muți de uimire, cu un fel de privire de bărbați curajoși.

După ce luam cîte o înghețată, porneam la frei-talpă (mers pe jos) spre casă și, cu toate astea, ne mai prindea noaptea pe drumul prin pădure. Dar nu simțeam nici un fel de frică. Ba parcă ne încerca regretul că nu ni se oferă un pui de pericol ca să ne putem arăta vitejia care avea să ne părăsească în zilele următoare.

Alain Delon, ca și Jean Gabin și Jean-Paul Belmondo au ținut sus filmul francez în fața celui american, dar au jucat și un rol uriaș în spiritul generației mele. Nu o influență artistică, ci una morală, umană, bărbătească. Am crescut cu ei, cu Beatles și cu Elvis Presley. Și cu încă vreo cîțiva care au alcătuit nu prea lunga listă de repere într-o lume marginal europeană, ba și rurală, provincială și dureros de izolată.

Ce-am înțeles eu de la Alain Delon? Dar și de la Jean Gabin și de la Jean-Paul Belmondo! Și de la Beatles?

Ceva simplu. Că viața merită trăită, dar nu oricum. Și că merită să lupți.

Termin acest omagiu modest, aprind o lumînare, șterg o lacrimă și simt nevoia să fac niște pași. Nu știu încotro, dar trebuie să merg înainte.