Ce înseamnă o femeie puternică? Ca profesoară, m-a preocupat acest ideal de educație al tinerelor fete, înainte de a deveni eu însămi mama unei fetițe. Predând literatura, prilejul de a întâlni portrete de femei voluntare, curajoase, este unul destul de frecvent. De la Zoe Trahanache (da, persoană cu moralitate îndoielnică, care știe ce vrea și nu e în definitiv lipsită de unele calități, precum puterea de a ierta), până la Polina Bălosu, Otilia Mărculescu și chiar Vitoria Lipan, literatura canonică pentru liceu invită cu ușurință la astfel de reflecții asupra rolului femeii, al curajului și determinării sale.
Dar astăzi, în viața de zi cu zi, ce ar însemna o femeie puternică? Câte viziuni și atitudini generale de viață, probabil tot atâtea definiții. Dincolo de ele, dincolo de radicalizările de azi precum progresism-conservatorism, totuși există unele trăsături general acceptate, care împacă toate opiniile. Iar când vorbim de educație, probabil în unanimitate ne referim la o fetiță care crește frumos, sigură pe ea (fără aroganță), este responsabilă, nu neglijează școala, are o gândire pozitivă, iar când ajunge la vârsta adolescenței, a primilor fiori și a furtunii hormonale, rămâne totuși echilibrată și nu este chiar așa de ușor de influențat (de anturaj), sau de rănit (de un iubit). La această vârstă delicată, probabil cea mai bună dovadă de putere și curaj este rezistența la mimetism și conformism. Să nu faci ceva doar pentru că așa fac cei mai mulți. Să nu iei decizii care pe termen lung îți dăunează, doar pentru că ele sunt la modă: pierdut nopți, refuzul de a învăța, o atitudine de frondă excesivă care merge spre lipsă de respect și chiar grosolănie, compararea obsesivă cu ceilalți (care poate duce până la depresie, anorexie, anxietate) etc.
Mulți dintre noi, părinții, ne canalizăm energia spre educația ce implică studiu școlar, cunoștințe și o disciplină a muncii. Apoi, ne străduim destul de mult să menținem sănătatea celor mici, dacă e să ne luăm și după informațiile și discuțiile din online. Suntem atenți la diversificare, nutriție, boli ale copilăriei, sport. Destul de puțin am întâlnit, însă, preocuparea expresă pentru întărirea curajului celor mici. Și aici, desigur, nu avem în vedere doar un curaj în activități fizice – mers cu bicicleta, cățărat în copaci, înot etc. Ci este mai ales vorba de un curaj moral. Curajul de a ține la principiile proprii chiar dacă asta înseamnă să fii mai puțin popular în grup (sau chiar izolat). Curajul de a lua o notă mai mică, refuzând să copiezi. Curajul de a recunoaște o greșeală. Curajul de a fi prieten cu un coleg ce suferă bullyingul altora. Etc. Acea ridicare din umeri de tipul – nu îmi pasă, eu asta consider bine, corect, și asta voi face, indiferent de presiunea anturajului.
Ca să ajungem aici, probabil sunt mai multe căi. Ne putem antrena copiii să învețe a răbda, dar uneori și a pierde, a renunța, a suferi un eșec. Țin minte că, în copilărie, mama mi-a spus la un moment dat: „nu poți să faci cuiva un bine, fără să îți faci ție un pic de rău.” Nu e general valabil, dar e curent. Și vorba asta a rămas cu mine, deși eram destul de mică. Trebuia să mergem la o soră a bunicii care locuia relativ departe, „pe deal”. Mama căra o plasă mai grea cu sticle de lapte (pentru acea rudă), iar eu mergeam alături de ea și mă plângeam că mă dor picioarele și vreau acasă. Era și foarte cald, drumul prăfos, soarele exact deasupra capetelor noastre.
Din educația pentru caracter, curajul este o calitate esențială de urmărit. Nu doar pentru a face o lume mai bună, ci în primul rând pentru binele copilului însuși.
Cum și noi, adulții, avem oboselile și dezertările noastre, mi se par extraordinare marile biografii, ca exemple de curaj și hotărâre. Am mai scris aici despre revistele pe hârtie (Magazin istoric, România literară, Contemporanul, Convorbiri literare, Formula As, Familia ortodoxă), pe cât de vulnerabile astăzi (cu o apariție mereu la risc, susținute grație unor acțiuni adesea donquijotesti ale redactorilor), pe atât de interesante și profesioniste. Într-unul din numerele mai vechi ale Magazinului istoric (august 2025) am citit recent câte ceva despre biografia lui Giuseppe Garibaldi. Dar nu figura lui legendară m-a impresionat, ci aceea a primei sale soții (rămas văduv, Garibaldi se va recăsători). Anita avea doar 18 ani când l-a luat de soț pe furtunosul și patriotul italian. Era braziliancă și s-au întâlnit acolo, în țara ei, unde situația politică adunase și câțiva idealiști din Europa. Anita îi va da trei copii, dar îl va și urma pe fronturile sale. Iată portretul pe care i-l face autoarea articolului, Florentina Dolghin:
„Anita împărtășește existența tumultuoasă a soțului. Este îngerul consolator al lui Garibaldi. Copil al naturii, călărește ca o amazoană, vânează, pescuiește. Bravează în fața pericolului, foametei, fricii, morții. Între două cavalcade, îi dăruiește soțului, general între timp, trei copii.”
În timpul revoluției de la 1848, Garibaldi luptă pentru libertatea și unitatea Italiei. „O are alături pe devotata Anita, însărcinată, purtând haine bărbătești și părul scurt.”
Despre mama care îl aștepta la casa părintească de la Nisa, citim în același articol din Magazin istoric:
„Mama, nelipsită de la liturghie și vecernie, nu trăiește decât în rugăciuni de când fiul îi este plecat pe meleaguri americane și participă la guerille care nu sunt ale lui. Îmbrăcată exclusiv în negru, un fel de tradiție mediteraneană, vizibil bătrână, își îmbrățișează pătimaș băiatul, ce poartă o cămașă roșie, intrată deja în legendă, și un poncho alb.
