Khalid Al-Hail este un disident qatarez, refugiat politic de sistemul de putere din Qatar, președinte al Partidului Național Democratic Qatarez și cea mai prolifică figură a opoziției. Trăind în exil în Marea Britanie, acesta este un om de afaceri internațional de succes și principalul susținător și promotor al reformelor democratice din Qatar, cunoscut pentru dezvăluirea operațiunilor de influențare și manipulare mediatică ale regimului.
Anul 1978 a marcat unul dintre cele mai umilitoare episoade ale Războiului Rece când, într-o atmosferă de elitism și vanitate, dictatorul comunist român Nicolae Ceaușescu și soția sa Elena, liderii unuia dintre cele mai dure regimuri comuniste ale Europei de Est, au primit onoarea de a face o vizită de stat la Londra.
Mișcările protestatare se descurcă destul de eficient în a reacționa împotriva dictaturilor bogate care își privează cetățenii de drepturi și libertăți fundamentale, dar pot avea un unghi mort straniu când vine vorba de mediul academic și lumea modei.
Tiranii cinici au înțeles că își pot ascunde crimele în spatele unei sobre mantii a acreditării academice, iar colecționarea de distincții a demonstrat măsura în care simbolurile prestigiului devin o monedă de schimb pentru micii tirani ale căror instituții sunt lipsite de încredere și prestigiu instituțional.
Elena, o fostă croitoreasă care și-a cultivat imaginea publică a unei distinse chimiste, aproape a cauzat un incident diplomatic atunci când a cerut premii și calități de membru. Oxford și Cambridge au refuzat să îi ofere orice fel de onoruri, dar a primit recunoașterea Societății Regale a Chimiei și a Politehnicii din Londra Centrală (acum Universitatea din Westminster).
În schimb, Nicolae Ceaușescu a avut puțin mai mult succes, oferindu-i-se „Order of the Bath” – o onoare străveche pe care britanicii au botezat-o batjocoritor „Order of the Bloodbath” („Ordinul vărsării de sânge”), referindu-se la istoricul îngrozitor al drepturilor omului din România comunistă. Un deceniu mai târziu, chiar cu o zi înainte ca soții Ceaușescu să fie împușcați, onorurile le-au fost retrase.
Totuși, acest gest a fost mult prea puțin și a venit mult prea târziu. De aici nu a fost învățată nicio lecție, iar exploatarea sistemului vestic de onoruri este astăzi mai ușoară ca niciodată.
Qatar, un stat islamist wahhabit care găzduiește Frăția Musulmană și o duzină de alte organizații și facțiuni însetate de sânge, a înțeles perfect jocul. Fermecătoarea matriarhă a familiei regale qatareze, Sheikha Moza bint Nasser Al Thani, și-a construit cu grijă o imagine internațională de personalitate umanitară.
Aceasta apare mereu în clasamente globale ale eleganței vestimentare, prezidează inițiative educaționale și colecționează titluri și distincții oferite de UNESCO și alte organisme afiliate ONU de parcă acestea ar fi magneți de frigider.
Cu toate acestea, imaginea ei de patronaj iluminat coexistă cu un regim care găzduiește lideri Hamas, susține mișcări islamiste în regiune și modelează dezbaterile occidentale prin rețele de influență extinse.
Media occidentală a celebrat-o pe Asma al-Assad într-o manieră similară cu mult timp înainte ca dezastrul din Siria să facă această narativă imposibil de susținut, dar cazul Qatar este unul diferit deoarece acesta este mult mai bogat. Fondurile sale de investiții dețin zeci de miliarde de lire în proprietăți și infrastructură în Londra, deținând atât The Shard, cât și o parte importantă din Aeroportul Heathrow.
Prezența qatareză în Paris se extinde de la magazine de lux la parteneriate de programare culturală. Amprenta sponsorizărilor făcute de Qatar se resimte în festivaluri internaționale de artă precum Art Basel, iar achizițiile muzeale ale acestora ajung la sute de milioane de lire.
Aceste investiții sunt adesea descrise drept acte filantropice sau schimburi culturale, dar funcționează ca scuturi de reputație.
Echipat cu acest vast arsenal cultural, Qatarul a reușit ceea ce niciun regim comunist de carton nu a putut vreodată: a flatat politicieni, influenceri și jurnaliști occidentali. Guvernul qatarez a avut, de asemenea, mult mai mult succes decât familiile Ceaușescu și Assad în procurarea de capital academic, cu HEC Paris, mai multe universități britanice alături de Cornell, Carnegie Mellon, Georgetown, Texas A&M și Virginia Commonwealth, toate dezvoltând parteneriate sau campusuri în Qatar.
Aceste instituții, alături de nomenclatura intelectuală asociată lor, ar trebui să reprezinte gardieni culturali ai Occidentului. Totuși, a fost nevoie de un scandal politic major la Bruxelles pentru ca oamenii să afle de această infiltrare subversivă.
Așa-numitul „Qatargate” a adus la iveală suma de 1,5 milioane de euro cash care ar fi fost distribuită anumitor figuri din Parlamentul European pentru a limita dezbaterea despre istoricul colorat al Qatarului în ceea ce privește drepturile omului.
Masca Qatareză a căzut și a dezvăluit chipul hidos al unui regim radical wahabit care nu are nicio afiliere naturală cu Occidentul. Acum, un mic val de proteste civile prinde rădăcini.
Un mic convoi de camioane, purtând panouri publicitare prin centrul Bruxelles-ului, a atras atenția asupra influenței exagerate pe care Qatarul o deține. Această campanie de conștientizare reprezintă un răspuns umil împotriva miliardelor pe care Qatarul le-a aruncat către sponsorizări politice, PR și media.
Opinia publică începe ușor-ușor să realizeze ipocrizia deferenței occidentale față de o națiune care întruchipează valori care în mod normal ar atrage sancțiuni grele.
Prietenii flatați ai Qatarului vor sări, fără îndoială, în apărarea stăpânilor lor declarând că securitatea energetică și alianțele militare ar trebui să fie mai presus decât principiile democratice în baza cărora acele alianțe s-au format și pe care acestea ar trebui, teoretic să le apere.
Exact cum flatarea lui Ceaușescu a părut pragmatică și orientată spre viitor în 1978, la fel și diplomația Qatarului pare sensibilă astăzi. Cu toate acestea, Qatarul și-a cumpărat un loc la masa Occidentului chiar cu propriile lor brand-uri.
Cei care trebuie să trăiască sub bocancul persecuției Wahhabite sau comuniste au înțeles că liderii lor sunt falși, corupți și frauduloși în afirmațiile lor.
Ultimul pariu din această fraudă a fost să demonstreze victimelor că toți ceilalți sunt la fel de falși și pretinși ca și ei, iar Occidentul credul era mai mult decât pregătit să permită și să încurajeze acest lucru.
Când regimul Ceaușescu a fost răsturnat în România și camerele agențiilor de știri au intrat în palatul lor din inima Bucureștiului, a fost des remarcat faptul că stilul în care era portretizată Elena prin tablouri avea asemănări stranii cu portretele oficiale ale Reginei Elisabeta a II-a. Occidentul nu realizează daunele pe care le cauzează când onorează public astfel de tirani.
Articol tradus de Christian-Andrei Palaghia
