(„Păstrează mereu un zâmbet ascuns în inimă”– Sfântul Arsenie Papacioc)
Se scrie mult, se publică mult, iar când iese de la editură o carte foarte bună, ea apare doar ca o ofertă printre atâtea altele. Până la urmă, totul apare ca o ofertă printre atâtea altele. Până și credința creștină, dacă nu o cunoști bine, dinafară poate să îți apară doar ca o ofertă spirituală printre atâtea altele.
Și atunci? Se formează cumva o sațietate în fața acestei abundențe: prea multe cărți de citit, prea multe evenimente propuse simultan într-un oraș, prea mulți traineri, mentori și învățători. Fiecare te învață cum și ce este mai bine. Dacă ai timp și un pic de discernământ, poți survola sfaturile lor și te poți opri asupra acelora potrivite pentru tine. (Un sfânt folosea imaginea albinei care își ia polenul de pe multe flori și apoi face din el mierea proprie.) Dacă nu ai timp, poți reduce ofertele prin niște criterii de selecție, printre care și recomandările. Sau, pur și simplu, mergi pe ceea ce te poate duce la sigur: scrierile sfinților și ale altor creștini realmente trăitori.
Dacă vreau să învăț matematică, nu o să mă apuc de meditații cu cineva care a terminat Litere și nici nu o să încep să studiez calculul algebric cu ajutorul unor reviste ca „Magazin istoric” ori „România literară”. Dacă am o problemă de sănătate, nu o să cer o părere de la cineva fără niciun fel de experiență în domeniu. Și așa mai departe. Voi căuta realmente un expert. De ce deci, când vine vorba de viața spirituală, nu ne-am încredința unui expert? Cine ar putea să ne sfătuiască mai bine despre blândețe, răbdare, iubire, nădejde, decât un om care le practică în cel mai înalt grad, adică sfântul?
Survolând neprogramatic cărțile de spiritualitate ortodoxă, vă propun în acest articol cartea „Purtători de duh ai Rusiei de ieri și de azi”, ed Egumenița, 2021. Am citit în ea despre viețile și minunile unor sfinți deja cunoscuți românilor, dar și despre alții mai puțin cunoscuți.
Sfânta Alipia din Kiev – „S-a născut fericita Alipia (Agapia) aproximativ în anul 1910, în regiunea Penza, în evlavioasa familie a lui Tihon și a Vasei Avdeev. Stareța povestea că tatăl său era sever, iar mama foarte blândă, muncitoare și foarte ordonată. Uneori îi punea în șorțuleț tot felul de dulciuri și îi poruncea să le ducă săracilor din satul lor; mai ales de sărbători mama sa împărțea multe dulciuri. Când a venit vremea să învețe, pe Agapia au dat-o la școală. Plină de viață, sprintenă, isteață, ea nu putea să se abțină și le șoptea tuturor răspunsurile în timpul orelor. Fetița a fost mutată în altă clasă și, printre copiii mai mari decât ea cu un an, Agapia se deosebea prin inteligență și vioiciune. În 1918, părinții Agapiei au fost împușcați. Întreaga noapte, fetița de 8 ani a citit singură Psaltirea pentru cei adormiți.”
Mai departe, aflăm că stareța era înainte-văzătoare:
„Pe atunci părintele Metodie, preot tânăr, slujea în catedrala Vladimirsk și maica îl tot întreba:
– Tu slujești la Demeevka?
– Nu, măicuță, am venit la dumneavoastră de la catedrală…
– Aa, de la catedrală…
Și aceasta se repeta de fiecare dată. „Da, deja o lasă memoria pe stareță”, se gândea părintele Metodie. Dar, în scurt timp, a fost numit paroh al bisericii Demeevski, unde a slujit timp de 20 de ani.”
Cartea conține multe astfel de portrete de sfinți, cu minuni și întâmplări înduioșătoare. Fără a mai reda citate, să mai menționez capitolul dedicat sfântului Ioan Maximovici. Deși un sfânt recent, de secol XX, abnegația și iubirea sa de oameni par aproape ne firești, nemaiîntâlnite pentru perioada modernă.
De exemplu, aflăm că la un moment dat a mers într-o parohie îndepărtată. La finalul slujbei, trebuia să fie condus la aeroport, pentru a lua avionul. Dar sfântul nu a vrut să plece nicăieri înainte de a vizita o femeie. Când le-a spus numele, credincioșii din parohie au răspuns că nu au cunoștință de acea persoană. Nimeni nu părea să o cunoască, deși localitatea era mică.
Până la urmă, au aflat cine este și unde locuiește, iar episcopul Ioan Maximovici a fost condus imediat la ea. Femeia se pregătea să se sinucidă, din cauza problemelor și gândurilor rele. Sfântul a salvat-o și a încredințat-o părintelui din acea parohie, care a spovedit-o și a avut grijă de ea. Iată, deci, cum el a aflat, în duh, disperarea unui om și i-a venit în ajutor. La fel făcea în spitale, unde apărea brusc, nechemat, încurajând și vindecând. O altă întâmplare cu episcopul are o notă amuzant-ridicolă.
La finalul slujbei, două femei vorbeau în spate, la rând la miruit. Una i-a spus celeilalte că ea nu se va apropia de episcop să îi sărute mâna, deoarece îi este silă, fiind urât și cocoșat.
Atunci când femeia cealaltă a ajuns în față, sfântul a rostit: „Spune-i prietenei tale să vină să sărute măcar crucea. Mâna mea poate să nu o sărute.”
În ciuda „urâțeniei” sale, sfântul era însă extrem de iubit de majoritatea credincioșilor, inclusiv de copii. El vizita și orfelinatele, aducând jucării și mângâiere copiilor.
