În apropierea Sfintelor Paști, se aglomerează și sarcinile, îndatoririle noastre. Pe lângă cele profesionale, se adaugă mai multă treabă în casă și poate un program duhovnicesc mai atent, cu mers mai des la slujbe (denii, vecernii). Da, sunt multe de făcut și parcă nu întotdeauna puterile noastre sunt pe măsură.
Beletristica nu îmi furnizează prea multe modele și povești inspiraționale, de care aș avea nevoie când sunt fie slăbită, fie fără chef de lucru. Pare că scriitorii sar peste descrierile de muncă, considerându-le prea monotone.
Alteori, ei merg țintit spre exemple de mari leneși, care au făcut din trândăvie un program de viață: greierele (la care lenea e împletită cu arta și este precondiție a ei), omul leneș al lui Creangă (la care meteahna pare a se fi grefat pe pierderea sensului vieții, pe o lehamite existențială), Oblomov (care pune în legătură lenea cu viața de nobil, ce nu are nevoie de muncă pentru a supraviețui. Așadar, lenea ca privilegiu social).
O excepție care îmi vine acum în minte: o scurtă povestire a lui Cehov, al cărei nume l-am uitat, în care personajul principal, un modest preot de țară, mărturisea o scenă jenantă: plecat cu treburi foarte de dimineață, a văzut la râu, pe când încă zorile nu mijiseră, o femeie din sat. Aceasta, dintr-o familie nobilă scăpătată, spăla rufele pe ascuns de alți săteni. Se trezea cu noaptea în cap, pentru a nu observa nimeni că este silită la această corvoadă care altădată, în vremuri mai bune, ar fi căzut în seama unei fete în casă. Însă familia sărăcise, iar doamna de odinioară nu mai ținea slujnică și făcea ea singură toate treburile gospodăriei, cu mâinile înroșite în apa înghețată a dimineții și cu teamă, pândind să nu treacă pe drum cineva care să o judece.
Deci dacă literatura nu ne este decât arareori de ajutor, să ne uităm spre memorialistică. Și aici lucrurile se schimbă, pentru că exemplele de mari truditori abundă. Iar Dumnezeu le ajută, după cum citim în acest fragment:
„Despre lagăr, părintele povestea îndeobște destul de mult. Din aceste povestiri am aflat, de exemplu, că de-a lungul întregii perioade în care a fost închis, el se trezea cu o oră înainte de deșteptare și spăla toată baraca. Și, desigur, pentru aceste fapte nu se putea să nu fie iubit. Iar Dumnezeu îi dădea, ca unui truditor, sănătate.
Pentru că părintele Pavel era un mare truditor. Era de ajuns să îi privești mâinile și îți dădeai seama că aceste mâini pot să facă orice. Chiar făceau totul. Părintelui nu îi plăcea să stea degeaba, mereu se afla în mișcare: ori curăța cimitirul, ori cocea prescuri cu Maria, ori tăia lemne, chiar dacă era trecut de șaptezeci de ani.” (Purtători de duh ai Rusiei, de ieri și de azi, vol II, ed. Egumenița).
O altă carte care m-a impresionat a fost „Munci și zile în Bărăgan”, despre deportarea și domiciliul obligatoriu din anii 50, scrisă de Elena Spijavca. Să redăm câteva fragmente:
„29 august 1951. Pe şantierul Iustin Georgescu suntem de 2 luni. Azi am făcut 125 chirpici, până la ora 7 seara. Liusic a săpat şi a scos pământul din pivniţă, apoi eu am scos apă din fântână şi el a făcut imala. Greu, foarte greu a mers, nu putea scoate picioarele din imală, avea impresia că-i vor rămâne picioarele în noroi! Acest lucru se repetă mereu, de la 23 august 1951. Eu în primele zile ameţeam de mai să cad jos, dar cu voinţă mergeam înainte! Tot azi am aşteptat banii, care până la urmă n-au sosit… Am împrumutat de la Luca 500 de lei până vom primi şi noi. Virgil împlineşte 9 ani. Îi doresc din suflet mai mult noroc lui, dacă noi am fost aşa de oropsiţi. Seara n-am avut ce mânca, adică n-am primit pâine.
3 septembrie – Totul ar fi fost bine, dacă nu dădea o ploaie destul de bună, a fost trecătoare şi ne-am urmat lucrul, am făcut 100 chirpici. Muncă şi mâncare, atâta tot. Dimineața am scris şi expediat 2 cărţi poştale, una Valei şi alta Dnei Pantea – Sibiu.
4 septembrie – O zi extrem de grea. Eu cel puţin nu mai puteam merge, căci în special mă dureau picioarele, Liusic la fel. Mereu aşteptăm bani, pachete şi scrisori care nicidecum nu vin, suntem aproape disperaţi. De azi se face muncă voluntară – obligatorie… Azi am făcut 106 chirpici.”
Într-un stil pe alocuri similar, cu inventariere într-un ritm la fel de alert al muncilor, este și cartea „20 de ani în Siberia”, de Anița Nandriș-Cudla. Citești. Și apoi, stai și te întrebi – de unde atâta forță în aceste femei? Unde găsesc unii oameni energia ca, treziți cu noaptea în cap, să robotească parcă întruna, gătind, făcând curat, tăind lemne, mergând la grădină sau chiar și la câmp, având grijă de copii? Și tot așa, zilnic, mereu de la capăt?
În ceea ce mă privește, am funcționat cel mai adesea în zigzaguri, ca acul unei electrocardiografii: acum într-un vârf de hărnicie (de exemplu, cu bucătăria ca o brutărie ori un laborator de dulcețuri și bulioane), dar altădată în punctul cel mai de jos al unei neglijențe gospodărești, punctate doar de lecturi și sarcini strict intelectuale. În momentele de oboseală, îmi este greu, așadar, să înțeleg o muncă ce nu se desfășoară în astfel de salturi, ci curge constantă, monotonă chiar. Zile după zile, aceste femei și acești bărbați care parcă nu mai obosesc niciodată… De unde își iau forța? Cred că din voință. Iar de Sus vine răsplata pentru buna lor așezare: dai voință, iei putere.
Recent, am citit un articol în Formula As, despre un preot pensionar, în vârstă de 84 de ani, care vreme de 36 de ani a slujit într-o parohie grea din Hunedoara, cu șase sate risipite pe munți și văi. Le bătea la pas, trebuind să meargă pe jos între una și trei ore, nu doar pentru slujbe, ci și pentru a ajunge la credincioși acasă, pentru spovedit, sfeștanii, sau la bolnavi. Pe vreme bună, distanțele se parcurgeau mai repede. Dar pe ploaie ori zăpadă, cu cizmele înalte de cauciuc în picioare, totul devenea mult mai greu. Astăzi pensionar, părintele muncește în propria gospodărie: una frumoasă, cu animale, grădină, livadă. Dar el nu ezită nici să slujească ocazional în biserică, atunci când un confrate mai tânăr îl roagă să îi țină locul la o înmormântare sau la o slujbă dintr-o parohie mai îndepărtată.
Ce anume îi dă putere acestui octogenar, atât să își ducă pe umeri gospodăria, cât și să continue a îmbrăca veșmântul preoțesc, purtat încoace și încolo pe drumurile chemării sale?
În mod paradoxal, fiecare dintre noi a observat uneori cum după o muncă prelungită suntem totuși mai odihniți (și mai fericiți) decât atunci când am stat degeaba o perioadă mai lungă. Este important însă ca această muncă să nu fie una exclusiv intelectuală (care ne erodează mai repede decât una fizică) și să o facem cumva cu mulțumire și discernământ (respectând, de pildă, orele de somn, pentru a da organismului răgazul de refacere).
În zilele noastre ne putem găsi inspirația și încurajarea și din tutoriale de pe internet – exemple de influenceri care muncesc foarte mult, în diferite domenii: artistice (ilustrații de carte, pictură, design interior etc), culinar, grădinărit (chinezoaica Liziqi), construcții, curățenie etc. Totuși, internetul este prin excelență cronofag: pornind de la un documentar util, este ușor să aluneci pe nesimțite la altceva și tot altceva. Și astfel, de unde căutam doar un model de lucru, ajungem să ne pierdem vremea.
Chestiunea muncii și a eficienței astăzi, a unei bune gestionări a timpului, face obiectul a numeroase emisiuni, podcasturi, lucrări de literatură motivațională. Încercăm să recuperăm astfel ceea ce poate bunicii noștri aveau în mod firesc: capacitatea de a fi stăpâni pe timpul nostru și de a ne stabili priorități. Căci varietatea activităților a crescut enorm față de vremea bunicilor, iar dorința noastră de a face cât mai multe a crescut și ea.
E poate vorba chiar de o lăcomie a acțiunii: să facem și asta, să bifăm și asta, să mergem și acolo, să ne implicăm și în proiectul acesta. Etc. Și astfel nu ne confruntăm doar cu unele momente de oboseală, letargie sau chiar lene. Este, în multe cazuri, și o chestiune de sănătate: suntem mai puțin activi atunci când suntem bolnavi, sau suntem într-o perioadă de graviditate, sau când înaintăm în vârstă. Iar, alteori, deși suntem energici, nu avem pur și simplu timpul fizic să îndeplinim toate câte ne-am propus. Iar atunci suntem siliți la prioritizare și selecție.
Cu ce mergem târâș, fie la limita acceptabilului, fie chiar făcându-ne vinovați de neglijență? Mai pe șleau, ce neglijăm? Familia? Sănătatea? Mesele regulate și mai sănătoase? Un pic de cochetărie personală? Punctualitatea?
Sunt întrebări pe care omul modern și le pune destul de des astăzi. Mai poate să învețe el să fie prieten cu timpul, respectându-l, muncind, dar totodată refuzând abrutizarea pe care o poate aduce un efort continuu, fără discernământ?
