Marți, 5 noiembrie, am mers la conferințele Pe drept cuvânt, organizate la inițiativa lui Florentin Țuca. Nu știu dacă putem afirma că există un public numeros, solid pentru acest tip de evenimente.
Sala (aula BCU) era aproape plină, însă impresia mea generală, comparând și cu alte momente, ar fi acela că nu stăm prea bine. Am mai avut o sală plină la Ateneu (nu la Sala palatului) odată cu venirea laureatei Nobel Herta Muller. Poate au mai fost și altele. Însă nu pot să nu mă gândesc la festivalurile bucureștene de literatură și care strâng cu greu câte 40-50 de oameni la mai fiecare eveniment.
Care este cauza? Poate fi și o campanie de promovare firavă. Poate fi și oboseala organizatorilor. Nu toată lumea este un Iorga sau un Gusti, să îl dai afară pe ușă, ca să îți intre pe fereastră. Să urmărească deci cu obstinație un scop, să preseze autoritățile, să caute sponsori, alianțe, parteneriate, să publice afișe, broșuri, să disemineze, să reamintească… Cum ar veni, suntem oameni și oamenii obosesc. Îi cuprinde lehamitea să risipească efort și energie, pentru ca apoi publicul acela așteptat să nu apară ori să apară mult sub așteptări.
Este un public din ce în ce mai ocupat, mai stresat și mai capricios, care vrea joc de lumini și imagine, inginerii de sunet, momente teatrale și anecdote, dinamism. Nu mai avem răbdare. Și suntem construiți așa de mici, învățați de părinți cu activități, cursuri, divertisment, astfel încât monotonia ajunge să ne repugne.
Priveam rally-urile prezidențiale americane: o întreagă recuzită de divertisment, de show. Lumini, muzică, pauze pentru urale, confetti, bannere, șepci, pancarte, baloane, o scenă animată. Totul cu o subliniată creare și întreținere a emoției, ca și a sentimentului de apartenență la o tabără.
Aduce puțin cu acele Cântarea României sau cenaclul Flacăra, dar nu e corect politic să îi menționăm pe americani în astfel de comparații. O țară întreagă s-a grăbit să râdă acum câteva săptămâni de junioarele canotoare ce i-au cântat și recitat Elisabetei Lipă. Mai toată lumea a râs, vorbind despre elogiile și osanalele din comunism, dar uitând cum sărbătoresc americanii – discursuri de absolvire, evenimente sportive, dans de majorete, cântece, urale, strigăte. Am râs, încercând să părem progresiști, dar am uitat că nu e nimic progresist în a râde de copii, de minori. Și ce minori!
Niște fete care muncesc, care merg și la școală și la serioase antrenamente săptămânale. Sunt efectiv niște copilițe muncitoare și responsabile. Cum ar veni, printre vârfurile unei generații. Și este clar că nu meritau această campanie de ură și ironie.
Dar să revenim la conferințe și evenimente. Oamenii citesc, oamenii adoră să discute idei, urmăresc emisiuni, însă ajung din ce în ce mai greu la un eveniment, fizic. De aceea dezbaterile Pe drept cuvânt au constituit o plăcută surpriză. Să asculți un vorbitor aflat chiar în fața ta, să fii în sală alături de alți oameni, să te bucuri de o pauză de dialog și cafea bună… Ca să nu mai vorbesc de dulciuri, tarta quiche, paharul de vin… nu pentru prilejul gurmand (de altfel la dejunul propriu-zis am lipsit), ci pentru șansa unei scurte mese alături de alții, ca un simbol de coeziune și comunicare.
În „1001 de nopți”, mai exact în istoria lui Ali Baba, șeful bandei de tâlhari este invitat la masă de acesta. Dar cum tâlharul voia să îl ucidă pe Ali Baba, el evită să mănânce sare – o vorbă arabă spune că dacă mănânci sare cu cineva, devii frate cu el. Este aici o apreciere a ospeției (sacre și pentru romani, dar și pentru români), ca și a mesei împreună (practic, este greu să mănânci total nesărat și să nu fraternizezi deci cu celălalt).
Vorbitorii și-au început discursurile de la întrebarea formulată de gazdă: „Ce mai avem de apărat?” În esență, niște valori, puritatea copiilor, școala, istoria, cultura, libertatea, pământul. Despre importanța păstrării și a cultivării acestuia, redau două afirmații asemănătoare. Prima îi aparține lui Mircea Platon, a doua lui Silviu Man.
Vorbind despre ce putem face cu ușurință fiecare dintre noi, pentru a contracara asaltul ideologic asupra educației și omului în sine, scriitorul Mircea Platon a oferit, într-o cuvântare liberă și alertă, următoarele soluții:
„Ție ca părinte îți este la îndemână, de exemplu, să nu îi dai smartphone copilului, să mai închizi televizorul, să citești o carte, să îl înveți să meargă cu tine la piață. Să îi arăți cum se cumpără mâncarea sănătoasă, să cunoască oamenii de acolo. Pentru că da, într-adevăr, nu toți de la piață vând mâncare sănătoasă, dar cunoști oamenii, stai de vorbă cu ei. Nu stai de vorbă cu un biet funcționar stresat în lumina de neon care stă ca la Avicola acolo și procesează marfa. Pentru că nu doar noi creștem, de exemplu, roșii. Într-un fel și roșia ne crește pe noi. Tot ce facem, în momentul în care avem contact cu viul, că e copil, că e pom, legumă, acea ființă ne influențează pe noi, ne obligă la anumite lucruri, ne schimbă într-un anume fel modul de viață.”
Silviu Man: „Imaginarul este acea lentilă prin care gazonul de la TV a început să pară mai atractiv decât stratul de roșii și comerțul la market mai tentant decât schimbul peste gard. Este practic lentila prin care toate cele vechi au început să pară anapoda. Căci țăranului, ca și orășeanului deopotrivă, i s-a repetat obsesiv că trebuie să fie pro, să gândească liber, să nu mai stea cu vecinul pe bancă la marginea drumului, să-și facă singur destinul (în paranteză fie spus, destin care era întotdeauna trasat de alții), să lase mândria locală și să devină prin imitație cetățean global, să cumpere, nu să producă, să consume, nu să rodească, să dea vaca vie pe cotletul de la caserolă, să se relaxeze, nu să se odihnească și, în vreme ce se relaxează, să dea like, share și subscribe.”
Puncte de vedere care am spune că, de fapt, redevin populare printre tinerii (români sau străini) care încearcă să își cultive o grădină și să își crească legumele în mod sănătos. Numai că nu întotdeauna tinerii care se întorc la țară se întorc și la sat, adică la o comunitate cu funcțiile și mecanismele sale sociale.
Întotdeauna revin la un peisaj romantic (așa cum ne-a arătat Silviu Man), la ideea de natură și aer curat. Dar nu întotdeauna înțeleg că satul nu înseamnă izolare în gospodăria ta, ci o rețea de sens, de vecini, tradiții, într-ajutorare, rituri și ritmuri: calendaristice, agrafe, creștine. Într-o comunitate tradițională, nu există alienarea metropolei (cu paradoxul de a putea fi singur în mijlocul a mii de oameni), și fiecărui om îi este remarcată lipsa. Nu există niciun om în plus și fiecare are rolul său, funcția sa în societate.
Tot așa cum satul nu e doar o adunătură de case una lângă alta, ci un spațiu plin de sens, care are locurile sale comune definitorii: biserica, islazul, fântânile din drum, troițele, răscrucile, ulițele, marginea satului, pădurea, pârâul, cimitirul. Sunt tot atâtea locuri dintr-o geografie sentimentală plină de sens pentru o întreagă comunitate, nu doar pentru un individ.
În urmă cu aproximativ o lună, am cunoscut un om deosebit. Psiholog, dezertase dintr-un mare oraș pentru a se retrage cu familia într-un sat de munte. Și-a făcut acolo o oază de frumos și normalitate, respectând pământul și cultivându-l (legume și straturi de flori).
O redescoperire a autenticității de care se bucură nu doar copilul lor, ci și ei, părinții. De la acest om nostalgic după relațiile de prietenie față în față, după viața offline, am aflat ceva foarte interesant. Mi-a spus că are majoritatea pacienților din diaspora (ședințe de terapie online), iar principala lor problemă este sentimentul alienării, conștientizat sau reprimat.
Mulți au probleme în căsnicie, iar explicația cea mai curentă este aceea că noi am ajuns să cerem astăzi de la partener prea multe lucruri. Iar partenerul devine copleșit, ba chiar incapabil să răspundă acestor cereri.
Am ajuns să îi cerem a ne împlini anumite nevoi pe care altădată le împlineau ceilalți din jur. Omul este o ființă socială și are nevoie de această rețea de sens și de comuniune în jurul său – atât pe orizontală, cât și pe verticală: comuniune cu cei vii, dar și cu cei duși din familiile noastre, cu strămoșii. Și o comuniune în Sus, de credință.
Dar atunci când rețeaua de comuniune este lacunară, venim spre partener cu solicitări și așteptări pe care o singură persoană nu le poate împlini. De aceea, în diaspora, în zonele în care unii români nu se simt realmente integrați în comunitatea la care au aderat, poate apărea un sentiment de gol sufletesc. Frustrarea crește, o direcționăm inconștient spre familie, iar criza se adâncește.
Soluția? Să mai apărăm ceea ce este de apărat. Și să sporim legăturile în offline, legăturile în care ajungi să îl privești pe celălalt față în față și să mănânci frățește un pic de sare cu el.
Fragmente din conferința Pe drept cuvânt pot fi urmărite și pe youtube:
