Tragedia Ucrainei (I)

Geopolitica include nu doar jocul cu mărgele de sticlă al literaților, ci mai ales bătălia strategică a militarilor și a oamenilor de stat pentru controlul asupra unor teritorii.

Ar fi putut triumfa pacea în locul războiului? Care sunt originile divorțului istoric între Statele Unite și Federația Rusă? Când și cum a greșit Uniunea Europeană în relația cu Moscova? Cum s-au construit clivajele societale din Ucraina (sfâșiată între etno-naționalismul tribal și nostalgia imperială)? A fost, oare, Vladimir Putin mereu un lider anti-occidental? Există și alți oameni de stat responsabili pentru tragedia ucraineană, pe lângă politicienii moscoviți? Au existat practici anti-democratice pe care puterea de la Kiev le-a promovat în ultimele decenii sub acordul tacit al structurilor din Washington DC?

Care sunt elementele de soft power utilizate de Vladimir Putin pentru a combate liberalismul woke? A existat un casus belli la începutul anului 2022? Dincolo de retorica indignării morale și tentația psihologizării excesive, putem găsi o explicație de ordin geopolitic privind invazia Ucrainei de către trupele Federației Ruse? Cum s-au conturat, oare, tensiunile ideologice, diplomatice și militare dintre Casa Albă și Kremlin?

Așa cum războiul rece a implicat o confruntare culturală între lumea liberă și blocul sovietic, conflictul geopolitic major dintre Rusia și Occident a început la conferința de securitate de la Munchen (2007) și a culminat în 2022 (prin războiul de agresiune al Rusiei asupra Ucrainei). Toate mișcările militare și diplomatice s-au suprapus, de fapt, pe o falie ideologică și civilizațională.

Secole la rândul, elitele occidentale au privit spre Rusia cu maximă circumspecție. Istoriografia oficială afirmă că adoptarea modelului bizantin de către Moscova n-a permis o expunere timpurie la ideile prevalente în spațiul Renașterii, al Reformei și al Iluminismului. În acest fel, umanismul, raționalismul, individualismul și teoria dreptului natural n-au atins cu adevărat sensibilitatea elitelor politice rusești.

Petru cel Mare și Ecaterina a II-a au folosit critica spinozistă a clericalismului doar ca pe un instrument de control al Bisericii de către Statul centralizat, fără să vadă-n agnosticism, bunăoară, o valoare emancipatoare. Patriarhia Moscovei s-a lăsat anexată de puterea seculară, cerând în schimb susținerea educației teologice, a patrimoniului eclezial, dar și finanțarea unor misiuni creștin-ortodoxe în tărâmuri îndepărtate, precum Alaska (în veacul XVIII) sau Africa (în secolul XXI).

În argumentația necruțătoare a unui Alain Besançon, comunismul rus a fost doar o cuplare a modelului social țarist la agenda economică a leninismului, care n-a făcut decât să adapteze terorismul social practicat de Ivan cel Groaznic la metodele NKVD și să convertească utilitarismul occidental într-un proiect de modernizare, electrificare și industrializare masivă a Rusiei înapoiate și rurale. Istoricul Martin Malia a descris proiectul moscovit ca pe o autocrație incapabilă de reformă, prinsă într-un cerc vicios al unor expansiuni violente, urmate de momente înșelătoare de auto-victimizare.

Continuarea, aici.