marți, iulie 16, 2024
OPINIIRubrica de FILM: La dolce vita, în regia lui Federico Fellini (1960)

Rubrica de FILM: La dolce vita, în regia lui Federico Fellini (1960)

Filmul lui Fellini este unul dintre cele mai văzute și comentate filme, e probabil cel bun film al lui, e unul dintre cele mai bune din cinematografia europeană și reprezintă o sursă de inspirație pentru o seamă de regizori de la Louis Bunuel, cu Farmecul discret al burgheziei (1972), la Woody Allen (Manhattan 1979, Stardust memories 1980, Husband and wives 1992, Celebrity 1999 etc).

Un film din etapa post-neorealistă a lui Fellini, La dolce vita nu e un cântec închinat vieții, așa cum s-ar putea crede. La sfârșitul anilor `50, marile orașe ale Italiei cunosc, e adevărat, un miracol economic și social în toată regula, care va atrage foarte mulți italieni din mediul rural și regiunile sărace (între 1955-1970, peste 24 de milioane de italieni și-au schimbat adresa), iar în măsura în care italienii se îndreaptă către o societate a afluenței, bazată pe consum și reclame, stilurile și standardele lor de viață se schimbă.* Italia devastată de război, a hoților de biciclete (Hoții de biciclete, 1948), a cartierelor de homeless (Miracolo a Milano, 1951) este lăsată în spate. Filmul lui Fellini e o oglindă a acestor transformări, mergând de la cartierele de blocuri înalte și noi, care înfloresc peste tot în Roma, la tumultuoasa viață de noapte a orașului și mass-media, care devine tot mai prezentă în această nouă lume, cu acei paparazzi, cu tabloidele și televiziunea ei. Nu întâmplător, o întrebare aruncată în film unei vedete de cinema suedezo-americane, probabil o aluzie la Ingrid Bergman, este dacă neorealismul italian a murit.

La dolce vita nu e un poem dedicat vieții, fiindcă nimic nu pare în regulă, ca s-o spun pe șleau, cu această nouă viață a marilor cartiere și orașe ale Italiei de la sfârșitul anilor `50. La dolce vita e mai curând un oximoron. Singurii cu adevărat fericiți în această societate a afluenței, a reclamelor și a vieții de noapte nu sunt bogații ei, nici măcar italianul mediu, care jinduiește la această societate a mașinilor de lux și a celebrităților. Pe scurt adevărații beneficiari sunt paparazzi, această haită de prădători de senzațional de care te lovești peste tot. De la pelerinajele catolice, la sinuciderea lui Steiner, ei nu ratează nimic. Ei sunt întotdeauna primii acolo, cu blițurile și impertinența lor. Ei sunt cei mai siguri beneficiari ai acestei lumi. Dar lumea în care au înflorit ei este deja bolnavă. Iar ei sunt o parte a acestei lumi.

Am să fiu scurt. Marcello Rubini (Marcello Mastroiani) este eroul care ne deschide această lume contrastantă și tumultuoasă a Romei de la sfârșitul anilor `50. El e un jurnalist celebru, scrie pentru un tabloid cunoscut, conduce o decapotabilă scumpă, e un preferat al vedetelor și al femeilor bogate și un companion nelipsit de la petrecerile și aventurile lor de noapte, fără a se lăsa totuși furat de beția generală, adică între acești cunoscuți excentrici el pare să fie acolo din alte motive (profesionale); e exasperat de gelozia unei prietene care îl iubește și vrea să facă din el un om așezat, de casă; lucrează la o carte, adică o parte din el tânjește să se rupă de această lume a pesimismului epicureic și a zbenguielilor, pentru a deveni un scriitor serios, admirându-l, din acest motiv, pe Steiner, care este un intelectual rafinat și care are o soție și doi copii frumoși. Marcello este ochiul care vede această lume, fără să devină una cu ea, dar și fără să o judece prea aspru.

El e acolo unde micul italian se înghesuie la pelerinajul catolic, el e căutat de vedete și milionare dezabuzate, e târât prin castelul unei aristocrații cvasi-defuncte, unde cade pradă unei iubiri închipuite și se trezește împins într-o cursă după fantome, în sfârșit el este eroul care, deși răsfățat de toată lumea, nu își pierde capul cu totul.

Totul se năruie când este căutat de un comisar pentru a da lămuriri în legătură cu tragedia familiei Steiner. Printr-un gest pe care nu îl prevestea nimic, Steiner își ucide frumoșii copii și se sinucide. Tocmai Steiner, pe care el îl admira atât și spera să-i devină un apropiat.

Marcello renunță să mai scrie, se va ocupa din acest moment numai de reclame, iar din toată purtarea lui de la petrecerea care a urmat, unde el dă tonul jocului pentru prima dată și se poartă ca un scelerat, rămâi cu sentimentul unei capitulări, al unui abandon născut dintr-o neputință de a mai crede, a unei neputințe de a se mai ridica.

Comisarului îi spune că Steiner s-a sinucis, fiindcă ei sunt cei care l-au speriat. Ca o încununare a acestei capitulări este dimineața care îl surprinde pe Marcello în compania acestei societăți epicureice de travesti și gay, de bufoni zgomotoși și dezabuzați, mahmur și cu ochii împăienjeniți, holbându-se ca un cretin la o pisică de mare capturată de niște pescari.

Degeaba o voce îl strigă de pe malul celălalt al apei și îi face semne să vină spre ea, e incapabil să înțeleagă și mai ales să se smulgă dintre acești prieteni. Era vocea candidă a unei fete simple, pe care Marcello o cunoscuse într-o împrejurare când încerca să lucreze la cartea lui, pentru ca, de pe celălalt mal, vocea să devină acum glasul unei chemări, mâna care i se întinde pentru a se ridica din genunchi, vocea care îi arată ieșirea din această mlaștină a corupției și a depravării,  vocea vieții.

Ce altceva ar putea fi atunci La dolce vita decât oximoronul unei vieți care a încetat să mai creadă în ceva, al unei lumi pentru care viața e în sine o povară și o lipsă de sens, al unei vieți frânte care corupe iremediabil cu strălucirea ei de-o clipă și frânge tot ceea ce atinge. Sinuciderea lui Steiner e această spaimă de ea, așa cum a înțeles Marcello.

La celălalt capăt se află italianul obișnuit, care locuiește în noile cartiere de blocuri, a cărui credință în Biserică și în Fecioara îl face să arate ca un exaltat din vremurile medievale, și care se uită cu jind la mașinile și viața acestor răsfățați ai lumii. Deși se intersectează mai mult decât oricând înainte, nu va ajunge niciodată unul dintre ei. El aparține acelei lumi care, pentru bogați, rămâne o curiozitate exotică, o lume îndepărtată și, de ce nu, care încă mai are ceva sănătos.

La dolce vita este tabloul acestei vieți pe cât de tumultuoasă, pe atât de contrastante a Italiei de la sfârșitul anilor `50, unde tabloidul și televiziunea par să fie singurele inovații care prosperă. Nu e un poem al vieții, nu e nici măcar ceva de tip whatever works, nu e un film despre Marcello Rubini, deși el e cel care ne ajută să cunoaștem acești oameni, ci este o frescă a unei lumi care, dacă și-a câștigat independența de grijile vieții pentru multe generații la rând, în schimb și-a pierdut direcția și, de ce nu, umanitatea, în acest carusel nocturn al depravării și deziluziei.

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

4 COMENTARII

  1. Deocamdată nu, dar în „închisoarea comunistă” da – pe vremea aceea nu mă gândeam să fug (cel puțin fiindcă nu o vedeam).

    Filmul l-am văzut când a fost dat, anume cred că erau anii ’70 și eram adolescent. Nici măcar atunci nu aveam subtilitatea necesară să văd schimbări discrete în oameni. Era ceva care nu îmi plăcea la el, deși era chipeș.

    Nu știam de dragostea iscată pentru Fellini; pentru ce motiv ? Pentru acest film ?

    N-am fixat o ordine, am scris cum mi-a venit la îndemână. Și eu mulțumesc pentru răspunsuri.

  2. merge si Barbarella,
    este un film SF o coproducție franceză-italiană din 1968 regizat de Roger Vadim.

    -acolo Oda Bucuriei
    “imnu european”
    era esential in functionarea masinii de distrugere prin
    scuzati
    masturbare!

  3. Hmmm … D-le B.,

    Mulțumesc pentru răspunsul anterior – nu prea l-am înțeles …

    Vă puteți imagina un adolescent (trăitor într-o „închisoare comunistă”) care să înțeleagă ceva din acest film ? Pe mine mă enerva tărăgănarea din film, neseriozitatea personajului principal – pe vremea când („PCR”-ul ori vreun dizident) ne-au dat filmul, prin anii 70. Ce era să înțeleg, când nu vă aveam pe-atunci să ne explicați cât de adânc era filmul … Ori poate sunt nedrept: cred că încercase cineva și pe la o emisiune a lui Tudor Vornicu („De la A la … Infinit” ?) să ne explice odată, dar tot n-am priceput …

    Astăzi sunt tot mai lovit (cred că așa pățise și nea Nicu) că personajele centrale din filmul occidental (de „consum”) sunt, practic invariabil, avocați, jurnaliști, primari/politicieni, polițiști, restauratori … În „La dolce vita”, băieții nu păreau să aibă o ocupație …

    Ziceam deunăzi că nemții de la ARD au scos un film cu un profesor „neoliberal”, care face circ (pedagogie neoliberală) la ore, care este inspectat „de la centru” de o profesoară „tradiționalistă”. Aceasta chiar ajunge să îi dea „notă de trecere”, fiindcă la testul dat clasei elevii ies binișor, când … profesorul îi mărturisește că trișase, pentru ca elevii să iasă bine!

    https://www.ardmediathek.de/video/ein-sommer-in/ein-sommer-auf-malta/zdf/Y3JpZDovL3pkZi5kZS9QUk9EMS9TQ01TX2E1MDA3YjA1LWFmYWUtNDc0Mi1iZWRiLWRjYjY4ZTZkYWFjNg

    Drept care inspectorul-profesor tradiționalist îl concediază! (Incredibil, nu ?!)

    Un alt film care mi-a plăcut (m-a amuzat!) a fost „Viața altora” („Das Leben der Anderen”), unde cel mai luminos personaj este … băiatul cu ochi albaștri, cpt. HGW! E.J. Snowden a ruinat bunătate de film!

    Și ar mai fi unul (bazat pe un eveniment real!), numit „11-12” („Du bist schön” und „Ich liebe dich!”), în care o RDG-istă arestată (simultan cu soțul) se îndrăgostește de anchetator (și el de dânsa, deci nu e ca la Stockholm). Și pe acesta îl puteți (uneori) găsi pe pagina ARD:

    https://www.ardmediathek.de/filme

    P.S.

    Tocmai am găsit unul în care personajul principal este profesoară de filosofie! 🙂 N-am avut dreptate …

    https://www.ardmediathek.de/video/fernsehfilm/alles-was-kommt-oder-tragikomoedie/wdr/Y3JpZDovL3dkci5kZS9CZWl0cmFnLXNvcGhvcmEtYjg2ZmRiNjEtNTdjOS00YzViLWJlZTctMWNiNmM3ODJhNjE2

    • Ați fost la închisoare?
      Cât privește filmul lui Fellini, dacă lumea a observat că oamenii ăia nu aveau ocupație și că se țineau de trăznăi în societăți de noapte epicureice, dacă au văzut filmul până la sfârșit și au băgat de seamă că ceva se strică în eroul nostru, atunci au priceput filmul. Nu e nicio filosofie.
      Fellini a fost iubit foarte mult de comuniști.
      La celălalt comentariu, am încercat să vă răspund punctual în ordinea fixată de dvs din câte îmi amintesc. Îmi pare rău
      Mulțumesc pentru recomandări

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,500FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE