Am intrat în ultima săptămână de campanie electorală dinaintea unui nou moment T0, unei noi șanse de a o lua de la capăt.
Istoria este ciclică, iar fiecare generație are parte de propriile sale momente prin care poate face diferența. Ăsta e farmecul vieții. Nimic nu este pierdut ab initio, pentru că mereu vine o clipă următoare care poate schimba totul.
Națiunea asta a noastră e dovada irefutabilă (vă cer scuze, voi încerca să vorbesc mai frumos) că dacă nu te dai bătut, nici Dumnezeu nu va uita de tine.
După sute de ani în care ne-am aflat la răscrucea intereselor unor mari imperii, cine se aștepta că epoca afirmării Națiunilor Europei ne va aduce și nouă un stat?
Prin ceața grea din toamna lui 1877, în fața redutelor de la Plevna, Rahova, Grivița, Smârdan și Vidin, printre șiroaie de sânge și ploi de gloanțe, cine spera că jertfa și curajul țăranilor noștri ne vor aduce atât de mult râvnita independență?
Tot toamna, patru decenii mai târziu, cu statalitatea incertă și redusă, de facto, la un „Triunghi al Morții” care înconjura Iașii, cine putea bănui că România e la câteva luni distanță de Marea Unire?
Și tot într-o toamnă, mai aproape de noi, în 1989, românii erau, poate, prea blazați pentru a-și mai închipui că Anul Nou îi va găsi liberi, după atâta amar de dictatură.
Într-adevăr, s-au întâmplat și lucruri bune pentru națiunea noastră în anii scurși de la acest ultim mare moment T0. Ne-am alăturat structurilor euroatlantice și trăim, poate, în cele mai bune condiții economice din istorie.
Însă aproape toate aceste realizări au venit din inerția vremurilor și nu din calitățile celor care ne conduc. Fenomenul contraselecției, despre care am mai scris și care presupune promovarea inculturii și a non-valorilor pe toate palierele societale, a făcut mult rău României.
Nu mi-a fost dat să aud sau să citesc despre lideri politici mai slabi și mai lipsiți de viziune în nicio altă perioadă a istoriei moderne – poate doar în primii ani ai comunismului, cu scuza că acel regim criminal avea nevoie de oameni noi în poziții de decizie, astfel că i-a luat de la talpa țării, suprimând fără scrupule elita de la acea vreme.
Anul 2024 a venit la pachet cu toate ciclurile electorale posibile pentru noi. Cu ocazia asta, Sistemul a aruncat în luptă candidații cei mai slabi, semidocți, șantajabili, pierduți în spațiu, cu privire bovină, grimase jalnice și promisiuni electorale trase la indigo.
Un tablou de Salvador Dali, venerat în chip sălbatic de presa mainstream, care a devenit din „câinele de pază al democrației” – șarpele de bătaie al plutocrației.
Nu s-a întâmplat doar la noi. Sistemul nu mai e în stare să producă lideri adevărați, oameni de stat, în nicio țară din emisfera vestică, din „Occident”. Noile mișcări sociale de factură neomarxistă (inaugurate încă din anii `60, dar ajunse la apogeu abia acum, exact cum plănuiau scelerați precum Antonio Gramsci sau hedoniștii frustrați ai Școlii de la Frankfurt) au transformat societatea occidentală într-o masă amorfă de indivizi cărora aproape că le curge din gură printre sloganuri monosilabice urlate cu ochii ieșiți din orbite.
În timp ce prețurile cresc, puterea de cumpărare scade, instabilitatea socială se accentuează și libertatea a ajuns picurată cu pipeta doar celor ce se conformează, mainstreamul pare că e și orb, și mut, și surd, concentrându-se doar pe deviații sexuale, fanatism ecologic, control digital și războaie.
Dar normalitatea nu va putea fi niciodată răsturnată în totalitate. Rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA a demonstrat că viața bate filmul și realitatea bate ideologia.
Întocmai ca americanii, și românii s-au săturat de vorbe de lemn, care sună a gol. S-au săturat de aceleași fețe rânjind a lăcomie, dezvelindu-și dinții între care a putrezit de mult omenia. Mulți români s-au resemnat, mulți consideră că au eșuat, mulți au renunțat să se mai implice în mersul cetății.
Mulți au părăsit cetatea, și pe bună dreptate. Avem al doilea exod al populației, după Siria, și primul în vreme de pace. Probabil peste 7 milioane de români sunt deja în pribegie. Mai mult decât întreaga populație a Bulgariei. Sau a Slovaciei. Ori a Irlandei, Croației, Finlandei sau Danemarcei.
Cred cu tărie că „majoritatea tăcută” a românilor simte criza existențială prin care trecem (chiar dacă n-o poate neapărat verbaliza) și s-a săturat de incapabilii care conduc țara de azi pe mâine. Premianții infatuați ai contraselecției, care și-ar amaneta propriile mame și neveste pentru puțin confort personal, trebuie să plece acasă. Istoria trebuie să-i uite, cât încă nu s-a uscat cerneala contemporaneității.
Să dăm șansa și altora de a arăta ce știu și ce pot. Impostorii de ieri și de azi deja și-au dat cu brio măsura propriei neputințe.
Da, e riscantă noutatea, pentru că presupune o ieșire din zona de confort. Așa, și? Cineva spunea că viața începe tocmai atunci când ieși din propria zonă de confort.
La urma-urmei, ce am avea de pierdut? Ce am mai putea pierde? Trăim mai bine, dar nu mai producem nimic. Avem iluzia bunăstării, dar am luat-o doar cu împrumut de la copiii și nepoții noștri, pe care îi îndatorăm pe zi ce trece.
Nu credeți că România merită mai mult? Oare doar atât merităm, să tot fim conduși de ăștia la nesfârșit? Cum să-i mai credem că tot ei ne vor rezolva problemele, după ce ne-au mințit în fiecare an că ni le vor rezolva?
O să spuneți că mereu, în istorie, a contat contextul, și că fără să se alinieze astrele în favoarea noastră nu putem reuși. Dar context favorabil există mereu, dacă ai ochi să-l vezi și viziune să-l exploatezi. În lupta de azi între patrioți și globaliști, cred că realegerea lui Donald Trump e o gură de aer pentru cauza Națiunilor, pentru generația nouă de lideri politici patrioți, cu sânge în instalație, care pot readuce normalitatea în lumea în care trăim.
Și de ce să nu adăugăm și noi un lider patriot, tânăr, muncitor și vizionar, pe lista pe care se regăsesc Donald Trump, Giorgia Meloni, Marine Le Pen, Viktor Orban, Mateusz Morawiecki, Andrzej Duda, Andre Ventura, Geert Wilders, Matteo Salvini, Santiago Abascal și alții?
Poporul român e „o enigmă și un miracol istoric”. Așa-i plăcea lui Gheorghe I. Brătianu să spună. Și așa enigmatic cum e el, a știut mereu să se lupte. Să reziste și să renască din propriile necazuri. Din propria cenușă, întocmai ca pasărea Phoenix.
În noaptea prezidențialelor, asta sper să auzim cu toții: Fie să renască numai cel ce har / Are de-a renaște curățit prin jar.
…
Fie să renască Țara Românească / Astăzi ca și mâine, pururi și acum!
