duminică, iunie 16, 2024
ACTUALITATEPS Ignatie al Hușilor, critic cu OJ Schmitt și a sa „istorie”...

PS Ignatie al Hușilor, critic cu OJ Schmitt și a sa „istorie” a Bisericii Ortodoxe Române: Aveam sentimentul că citesc o carte de istorie din perioada comunistă

PS Ignatie, Episcopul Hușilor, i-a trimis o scrisoare deschisă austriaco-elvețianului Oliver Jens Schmitt pe tema volumului „Biserica de stat, sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023”, informează siteul oficial al Episcopiei.

În textul său, PS Ignatie remarcă faptul că volumul lui Schmitt seamă cu „o carte de istorie din perioada comunistă.Aproape tot conţinutul eseului dumneavoastră despre istoria Bisericii Ortodoxe Române din perioada 1918-2023 poartă marca ideologiei, al cărei ADN este pucioasa resentimentului faţă de o instituţie, care a fost şi este, în viziunea dumneavoastră, populată doar de canalii şi personaje afectate de morbul corupţiei şi al puterii”.

Episcopul Hușilor a remarcat că atenția cărții este axată pe „ cât dezamagirea exasperantă şi recurentă, explicită şi implicită, pe tot parcursul volumului că „BOR nu a fost niciodată atât de puternică faţă de stat cum a fost în ultimii treizeci de ani”.

PS Ignatie nu se ferește să-i atragă atenția lui Schmitt că „toate afirmaţiile domniei voastre despre calitatea ştiinţifică a cărţii şi imparţialitatea deductibilă din înţelegerea faptului istoric analizat sunt dărâmate de conţinutul în sine al volumului dumneavoastră.

Cartea dumneavoastră abundă de generalizări incriminatoare şi impulsive la adresa unei instituţii, împachetate într-un limbaj jurnalistic şi eseistic sprinţar, fără să fie însoţite de argumente clare, explicite, cărora să le ataşaţi suportul ştiinţific al surselor şi documentelor pe care vă fundamentaţi aserţiunile. Generalizarea de acest tip este cheia de boltă a oricărei instrumentalizări ideologizante, care nu suportă nimic din ceea ce înseamnă nuanțe, particularizări, diferențe. Astfel, am constatat, cu neplăcută surpriză, că întregul demers se înscrie în curentul post-adevăr, potrivit căruia nu contează realitatea în sine, cât interpretarea acesteia în cheie ideologică. Scurt spus, manipulare sub aparența unei analize științifice”.

Scrisoarea integrală a PS Ignatie:

Stimate Domnule Profesor Oliver Jens Schmitt,

„Specifică epocii noastre este renunţarea la ideea că istoria s-ar putea scrie conform cu realitatea”[1]

Scrisoarea mea o compartimentez pe trei paliere (ce-i drept, cam lungă). Pe primul palier, vă expun câteva păreri personale despre volumul dumneavoastră Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române: 1918-2023, Bucureşti, Editura Humanitas, 2023. Pe al doilea palier, vă prezint motivul acestei scrisori. Pe al treilea palier, vă sesizez o nedreptate metodologică, comisă la adresa unui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române: Mitropolitul Andrei al Clujului.

1. Nu sunt istoric. Sunt doar pasionat de istorie ca reprezentare şi interpretare a faptelor petrecute în trecut. Ori de câte ori citesc o carte cu un conţinut istoric sunt locuit de o întrebare sfredelitoare: care este linia de demarcaţie între adevăr şi ficţiune în prezentarea şi interpretarea evenimentului istoric? Răspunsul la această întrebare mi-l croiesc, fiind ghidat de faptul că documentele istorice pot fi abordate fie într-o cheie de „obiectivitate” relativă, fie într-o cheie de subiectivitate totală. Constatarea mea, care se propteşte pe spusele unui reputat istoric român, Neagu Djuvara, este că nu se poate vorbi de obiectivitate totală în demersul cercetării adevărului istoric: „În căutarea adevărului nostru se spune de obicei că trebuie să fii obiectiv. Nici cuvântul acesta nu-mi place: dacă cercetaţi în dicţionare, veţi afla că «obiectiv» este «ceea ce se află în afara conştiinţei», deci, logic, nu se poate aplica decât studiului obiectelor, lucrurilor, materiei inerte. Or, istoricul are de-a face întâi de toate cu oameni – indivizi sau colectivităţi, deci subiecte nu obiecte, iar pentru a înţelege aceste subiecte trebuie să fie şi el subiectiv. El se va strădui din răsputeri să-şi însuşească rând pe rând mentalităţi şi păreri diferite sau chiar contradictorii (individuale, naţionale, religioase, doctrinare etc.). Imparţialitatea lui nu poate curge decât dintr-o succesiune – cât mai cinstită cu putinţă de parţialităţi”[2].

Evident, întotdeauna îmi impun, ca un om care vreau să fiu „dominat” de gânduri şi intenţii bune, să nu am nicio prejudecată faţă de un autor sau conţinutul pe care îl livrează într-o carte. Prefer să mă edific în adevăr sau să constat că m-am înşelat în acest sens pe cont propriu, cum se spune, decât să mă las manipulat de cei din jur. Asta nu este echivalent cu a nu acorda nicio formă de credibilitate celor care manifestă onestitate intelectuală şi probitate morală în câmpul cercetării ştiinţifice. Deci, nu mă las subjugat în niciun fel de tentaţia relativizării sau contestării ab initio a conţinutului unei cărţi sau a unui demers intelectual. În acest fel m-am raportat la apariţia cărţii dumneavoastră. Fără prejudecăţi şi etichetări  gratuite.

Până în momentul în care am reuşit să-mi procur cartea, am urmărit lansarea acesteia, în prezenţa domniei voastre, de către domnul Gabriel Liiceanu şi jurnalista Magda Grădinaru. Punctul de plecare al lecturii cărţii dumneavoastră l-a constituit creditul pe care l-am dat spuselor domnului Gabriel Liiceanu, chiar dacă acesta pe tot parcursul lansării cărţii, printr-o acţiune de rapt (verbal), a îmbrăcat roba de procuror moral la adresa Bisericii Ortodoxe Române: „Există o propoziţie a unui gânditor german. Nu vă speriaţi. Nu-i spun numele. Care a spus o propoziţie absolut uluitoare metodologic. În speţă: «aproapele ne e cel mai departe» (…). Cel mai greu lucru este să poţi să faci un discurs adecvat despre un lucru în mijlocul căruia trăieşti. Cu cât ceva îţi este mai aproape, cu atât adevărul despre el ţi-e mai departe. Şi aici intervine şansa pe care o avem atunci când un istoric străin se opreşte asupra României. El scapă de această piatră grea pe creierul şi pe sufletul lui, pentru că în cazul lui «aproapele ne e cel mai departe» nu funcţionează. Sentimentele pot fi puse în paranteză, «interesul» poate fi pus în paranteză ş.a.m.d. Acuza de trădător de ţară poate fi pusă în paranteză ş.a.m.d. Ei bine, am avut noroc cu câţiva istorici străini, care s-au aplecat asupra istoriei României cu un tip de valoare de cercetare occidental, adică făcând lucrurile cu o sobrietate ştiinţifică totală, nepăsându-le de nimic altceva decât de onestitate intelectuală. Aşa a fost Dennis Deletant. Aşa a fost Hitchins. Aşa este Jens Oliver Schmitt”[3].

Asocierea domniei voastre cu admirabilii istorici Dennis Deletant şi Keith Hitchins mi s-a părut determinantă şi creditabilă pentru orice potenţial cititor al volumului dumneavoastră. Ambii istorici, prin cărţile lor, au dat dovadă, după opinia mea, de multă onestitate şi echilibru în prezentarea faptului istoric analizat. Nimic excesiv sau care să conţină judecăţi „spumoase” de evaluare din punct de vedere moral. Orice aserţiune din cărţile celor doi istorici este secondată de argumente solide şi elegant prezentate.

Deci, domnul Gabriel Liiceanu, în opinia mea, v-a acordat un cec în alb şi un imens credit aprioric. Rămâne la latitudinea potenţialului cititor validarea sau invalidarea acestora.

Între timp, am văzut şi emisiunea Dincolo de alb şi negru cu Oliver Jens Schmitt, realizată de Cătălin Ştefănescu, la postul naţional de televiziune (11 mai 2023). În această emisiune, aţi afirmat următoarele: „Am scris o carte ştiinţifică despre o instituţie. Nu este despre credinţa creştină, care este şi pentru mine, ca creştin, foarte importantă (…). Eu am încercat ani de zile nu să interpretez, dar să înţeleg (…). În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă, pe de o parte, un autor trebuie să fie familiarizat cu moştenirea tradiţională, spirituală şi teologică”[4].

Fiind blindat cu credibilitatea, oferită aşa de generos şi convingător de către domnul Gabriel Liiceanu, precum şi cu atribuirea unui statut ştiinţific indubitabil al cărţii de către domnia voastră, am purces la lectura acesteia.

Din nefericire, pe măsură ce parcurgeam cât mai multe pagini din cartea domniei voastre, soclul pe care v-a ridicat, probabil din raţiuni pur subiective, domnul Gabriel Liiceanu, se fragiliza în mod substanţial (p. 413: „Aşadar, volumul se străduieşte să clarifice în fiecare caz în parte lacunele din cunoaşterea noastră şi să arate cititorului cât de fragilă este perspectiva noastră”). Conţinutul în sine al cărţii nu mă mai convingea că asocierea domniei voastre cu Dennis Deletant sau Keith Hitchins este legitimă din punct de vedere ştiinţific. Mi se părea supradimensionată şi inadecvată. Aveam sentimentul că citesc o carte de istorie din perioda comunistă. Aproape tot conţinutul eseului dumneavoastră despre istoria Bisericii Ortodoxe Române din perioada 1918-2023 poartă marca ideologiei, al cărei ADN este pucioasa resentimentului faţă de o instituţie, care a fost şi este, în viziunea dumneavoastră, populată doar de canalii şi personaje afectate de morbul corupţiei şi al puterii.

Grija obsesivă a cărţii nu este prezentarea faptului istoric în sine, cât dezamagirea exasperantă şi recurentă, explicită şi implicită, pe tot parcursul volumului că „BOR nu a fost niciodată atât de puternică faţă de stat cum a fost în ultimii treizeci de ani” (p. 18); „După unire, poziţia BOR a devenit mai puternică decât oricând în istorie: jurisdicţia sa s-a extins pe un teritoriu naţional mai mult decât dublat. În plus, având în vedere persecuţia brutală a religiilor în tânăra Uniune Sovietică, BOR devenise cea mai mare Biserică Ortodoxă din lumea liberă” (p. 58); „Se poate spune că BOR nu a fost niciodată atât de puternică şi de independentă faţă de stat ca în perioada de după 1989” (p. 327).

Aproape toate afirmaţiile domniei voastre despre calitatea ştiinţifică a cărţii şi imparţialitatea deductibilă din înţelegerea faptului istoric analizat sunt dărâmate de conţinutul în sine al volumului dumneavoastră.

Cartea dumneavoastră abundă de generalizări incriminatoare şi impulsive la adresa unei instituţii, împachetate într-un limbaj jurnalistic şi eseistic sprinţar, fără să fie însoţite de argumente clare, explicite, cărora să le ataşaţi suportul ştiinţific al surselor şi documentelor pe care vă fundamentaţi aserţiunile. Generalizarea de acest tip este cheia de boltă a oricărei instrumentalizări ideologizante, care nu suportă nimic din ceea ce înseamnă nuanțe, particularizări, diferențe. Astfel, am constatat, cu neplăcută surpriză, că întregul demers se înscrie în curentul post-adevăr, potrivit căruia nu contează realitatea în sine, cât interpretarea acesteia în cheie ideologică. Scurt spus, manipulare sub aparența unei analize științifice. Un mozaic de chipuri și momente din trecut, manipulate ca într-un joc de puzzle, pentru a ilustra imaginea ce se regăsește, de mai înainte confecționată, în titlu și în prefață.

Enumăr câteva din aceste generalizări, care nu cred că ar trebui să facă parte din procesul de cercetare ştiinţifică al unui istoric neanexat ideologic:

– „BOR însăşi nu a manifestat în niciun moment din istoria sa vreun interes pentru o cercetare ştiinţifică şi obiectivă a trecutului ei” (p. 10). În acest sens, doar Episcopia Huşilor, care după ştiinţa mea este parte componentă din Biserica Ortodoxă Română, a publicat în anii recenţi trei cărţi de documente (în total 1643) legate de trecutul istoric al acesteia şi implicit al Bisericii: Episcopul Grigorie Leu în vâltoarea istoriei. Documente (1924-1949), Iaşi, Editura Doxologia, 2019, 817 p. (ISBN 978-606-666-791-3, 375 de documente) – acest volum a fost citat de către dumneavoastră la pagina 92, nota 1; Părintele Mina Dobzeu – duhovnicul Huşilor. Documente (1946-2011), Huşi, Editura Horeb, 2021, 614 p. (ISBN 978-606-94825-3-7, 333 de documente); Costin Clit, Documente privind istoria Episcopiei de Huşi, Huşi, Editura Horeb, 2021, 1126 p. (ISBN 978-606-95165-3-9, 935 de documente). Chiar dacă prin absurd am constata că doar Episcopia Huşilor ar fi interesată de trecutul ei, ceea ce este complet neadevărat, generalizarea dumneavoastră nu mai poate fi susţinută.

– „În România, nu există un mediu prielnic pentru o discuţie academică despre BOR” (p. 29). Această afirmaţie, aş îndrăzni să spun, este infirmată chiar de lansările de carte sau conferinţele la care aţi participat. Asta doar în cazul în care lansările de carte sau conferinţele la care aţi participat nestingherit, nu pot fi încadrate la capitolul „discuţii academice despre BOR”. De asemenea, ar fi interesant de ştiut câteva situaţii sau nume de persoane care ar fi vrut să iniţieze vreo dezbatere academică despre BOR şi aceasta a instaurat un mediu neprielnic „pentru o discuţie academică”.

– „Pentru că se vor repune în discuţie toate acele chestiuni pe care BOR le-a scos din dezbaterea publică după 1989: colaborarea ierarhilor şi preoţilor cu regimul, delatorii infiltraţi în BOR de către securitate, tăcerea BOR în legătură cu numeroasele crime ale regimului …” (p. 189); „BOR a devenit de bunăvoie un instrument al comuniştilor” (p. 217). Conform sensului logic al afirmaţiilor de mai sus, este de la sine înţeles pentru un cititor nefamiliarizat cu istoria BOR din perioada comunistă că TOŢI ierarhii şi preoţii au colaborat cu regimul comunist şi au ales, in corpore, să tacă despre atrocităţile acestuia, făcând-o „de bunăvoie”. Sunt mai mult decât convins că nici dumneavoastră nu puteţi acredita o asemenea afirmaţie, pentru că este nesustenabilă atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din perspectiva realităţilor concrete desfăşurate în acea perioadă.

– „Astfel, BOR a dobândit o putere politică considerabilă. Deşi statul se defineşte ca neutru din punct de vedere confesional, de fapt BOR este tratată ca o biserică de stat de către elita politică şi, în consecinţă, este implicată în ceremoniile de stat şi în activităţile politice de partid” (p. 362). Cel mai puternic argument împotriva generalizării de mai sus îl constituie eşecul referendumului, care a fost boicotat de către foarte mulţi oameni politici, în frunte cu actualul preşedinte al României. Dacă BOR ar fi fost aşa de puternică din punct de vedere politic şi „tratată ca o biserică de stat”, ar fi trebuit să treacă cu brio examenul referendumului. Şi încă ceva. Conform spuselor domniei voastre, la ora actuală este un mariaj perfect între elita politică şi Biserica Ortodoxă. Aruncând un ochi în ograda noastră politică, sesizez că sunt destui din elita politică a ţării noastre care nu susţin, nici verbal, nici faptic, Biserica Ortodoxă Română, fiindu-i chiar ostili, aproape ca-n vremurile regimului ateu comunist.

– „Clericii din BOR erau critici doar în privat” (p. 226). Nici nu cred că este cazul să depun efortul pentru a demonta această generalizare. Pot găsi argumente în detrimentul acestei generalizări impioase chiar în cartea dumneavoastră, ca să nu mai fac apel la literatura de specialitate.

Cu ocazia lansării cărţii dumneavoastră, aţi afirmat următoarele: „Demersul meu a fost să evit complet interpretări sau, să spunem, toate categoriile etico-morale (sublinierea mea). Asta nu e treaba istoricului. Eu am să ofer o reconstrucţie, unde este posibil. E o carte fragmentară”[5]. Aceste afirmaţii sunt pur teoretice şi lipsite de conţinut, având în vedere etichetele de ordin moral, pe care le-aţi aplicat, în mod deliberat, Bisericii Ortodoxe Române. Pesemne că sunteţi într-un litigiu vehement ideologic cu această instituţie. Nu aş greşi prea mult, dacă aş spune că volumul dumneavoastră, în ţesătura lui internă, este ca un „tribunal moral” al istoriei României, în care inculpatul principal este Biserica Ortodoxă Română, căreia i se poate imputa orice, de vreme ce este adversarul cel mai macabru al demersului dumneavoastră „ştiinţific” în materie de istorie recentă românească:

– „BOR nu s-a opus niciodată oficial acestor curente – („reţelele ultranaţionaliste şi neolegionare, care se profilează în public ca apărători ai  BOR şi care, în cazul în care candidează în alegeri, doresc să obţină voturi din partea mediului naţionalist-tradiţionalist; linia aici se întinde la Partidul România Mare la AUR)” –  şi astfel a acceptat în mod tacit apariţia unui climat social represiv şi intolerant, dacă nu chiar l-a încurajat prin această aparentă pasivitate” (p. 28). Pentru un istoric, care se pretinde a fi extrem de onest în tratarea adevărului istoric, a avea drept „obiect de lucru” minciuna, manipularea şi interpretările tendenţioase,  e semn clar de miopie morală;

– „Chiar şi astăzi (sublinierea mea), amintirea martiriului ierarhilor greco-catolici este neplăcută pentru BOR (sublinierea mea), deoarece niciun ierarh al BOR nu s-a împotrivit public cu fermitate în faţa presiunilor exercitate de guvernanţii comunişti şi niciunul nu a murit în închisoare pentru credinţa sa” (p. 222). Ar fi fost un indiciu de onestitate ştiinţifică dacă erau aduse şi nişte argumente în susţinerea afirmaţiilor „obiective” aruncate, cu atâta sârg, la adresa Bisericii Ortodoxe Române. A acredita ideea că doar cine a murit în închisoare din cauza presiunii „exercitate de guvernanţii comunişti” este demn de reţinut în analele memoriei martirologice, ca semn al unei verticalităţi spirituale, trădează deficit de înţelegere şi omisiune intenţionată, tocmai pentru a livra „adevăruri istorice”, care conţin partizanat ideologic faţă de o anumită instituţie sau categorie socială. Conform afirmaţiilor de mai sus, este mai puţin cuantificabilă, din punct de vedere moral, moartea prin otrăvire de către comunişti decât moartea în detenţie. Moartea prin otrăvire păleşte în faţa morţii în detenţie. Episcopul Grigorie Leu al Huşilor a fost ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, care, e drept, nu a murit în închisoare, ci din cauza otrăvirii administrate în urma unei întâlniri avute cu Petru Groza (februarie 1949).

– „Până în prezent, statul discriminează (sublinierea mea) Biserica Greco-Catolică, iar Secretariatul de Stat pentru culte, care este responsabil pentru Biserici, favorizează BOR (sublinierea mea)” (p. 223). „Bugetul netransparent al Secretariatului de Stat pentru Culte i-a conferit acestuia o influenţă enormă asupra BOR (a se vedea mai jos secţiunea privind afacerile BOR)” (p. 360). În ce sens şi sub ce formă statul discriminează cultul greco-catolic şi favorizează Biserica Ortodoxă? După ştiinţa mea, beneficiază exact de acelaşi statut ca toate cultele oficial recunoscute de către statul român. Sincer să fiu, dacă pentru aceste afirmaţii aţi fi făcut trimitere printr-o notă de subsol la pagina de internet a Asociaţiei Secular-Umaniste din România (ASUR), aţi fi diminuat puţin din caracterul neştiinţific al afirmaţiilor dumneavoastră. Cel puţin era mai explicită filiaţia de idei.

– „Biroul lui Colan a fost preluat de Teofil Herineanu, cel mai important dezertor (sublinierea mea) de la Biserica Greco-Catolică la BOR” (p. 296). Sunt extrem de curios din ce perspectivă este etichetat episcopul Teofil Herineanu ca fiind „cel mai important dezertor”? Din perspectiva istoriografiei greco-catolice? Dacă da, atunci sunteţi partinic, fapt pe care ar fi fost minunat să îl recunoaşteţi în paginile cărţii dumneavoastră. Dacă nu, atunci maculaţi o decizie personală de a-şi asuma credinţa pe care doreşte să o trăiască, conform libertăţii de conştiinţă a persoanei în cauză. Această maculare a unui gest care ţine de opţiunile private ale unei persoane nu este marca unui istoric care trăieşte în post-modernitate.

– „În cele din urmă, comercializarea religiei, a afectat, de asemenea, BOR, care a devenit o întreprindere comercială (sublinierea mea) cu proprietăţi funciare extinse şi cu proprie afacere hotelieră, căreia i se adaugă şi foarte profitabilele pelerinaje” (p. 327); „Cu toate acestea, confirmă concluziile cercetărilor care vorbesc despre transformarea BOR într-o instituţie economic profitabilă (sublinierea mea), ca fiind o caracteristică esenţială a mandatului patriarhului Daniel, pe lângă profesionalizarea activităţii mediatice şi extinderea imperiului mediatic” (p. 368); „Într-o BOR puternic ierarhizată şi, de asemenea, în parte comercializată, sub conducerea patriarhului Daniel …” (p. 393).  Pentru un cititor străin, în cazul în care cunoaşte limba română sau în cazul în care cartea domniei voastre va fi tradusă în vreo limbă de circulaţie internaţională, frazele de mai sus îi pot da lesne de înţeles că Biserica Ortodoxă Română şi-a închis lăcaşele de cult pentru a se ocupa de afaceri. A renunţat la trăirea credinţei, care se concretizează prin slujbe, prin citirea Evangheliei, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în cadrul Liturghiei, prin viaţă morală conformă cu preceptele Evangheliei şi prin slujirea aproapelui aflat în privaţiuni materiale, pentru a se deda orizontalităţii vieţii comerciale. Adică, banul a detronat credinţa. Din păcate pentru dumneavoastră, realitatea concretă a vieţii Bisericii Ortodoxe Române este cea care demontează, sigur şi lejer, etichetările morale ale unui istoric, care a evitat „complet interpretări sau, să spunem, toate categoriile etico-morale (sublinierea mea). Asta nu e treaba istoricului”. Biserica Ortodoxă Română, ca orice altă Biserică Ortodoxă locală din lume, este eminamente liturgică, ca mod esenţial de manifestare a credinţei şi întrupare a valorilor perene ale Evangheliei.

– „În România a fost înfiinţat un episcopat misionar în Harghita şi Covasna pentru a relua vechiul proces de convertire a secuilor (presupus) maghiarizaţi” (p. 356). Aş fi extrem de încântat să aduceţi un singur argument „ştiinţific” în favoarea celor spuse mai sus. Episcopia – nu episcopatul, care se referă la persoană(e), nu la o instituţie –  de Covasna şi Harghita a fost înfiinţată pentru românii ortodocşi minoritari din acea regiune, nicidecum pentru activităţi de prozelitism faţă de secui. Ca unul care provin din acea zonă, nu am auzit din gura niciunui episcop, nici de la Mitropolitul Ioan al Banatului, fost episcop de Covasna şi Harghita, nici de la actualul episcop Andrei al Covasnei şi Harghitei, cu atât mai puţin de la preoţii din cele două judeţe, că au fost investiţi cu o „misiune specială” de a-i converti pe secui la Ortodoxie. Faptul de a perverti o intenţie iniţială, în ceea ce priveşte un gest sau o iniţiativă personală sau instituţională, nu mai este un indiciu că se doreşte ca istoricul să rămână în ambianţa onestităţii intelectuale şi ştiinţifice, ci în zona manipulării şi a distorsionării adevărului istoric.

– „Sub conducerea patriarhului Daniel, BOR a transmis semnale diverse şi ambigue; ceea ce este clar că nu doreşte un conflict cu Moscova pe tema Basarabiei şi accentuează punctele ideologice comune cu Moscova, care clar sunt îndreptate împotriva acelor sisteme de alianţe în care România este integrată în prezent, NATO şi UE” (p. 381). Este „semnal” de ambiguitate sau de timiditate faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la iniţiativa Părintelui Patriarh Daniel, a hotărât ocuparea posturilor vacante de episcop din Bălţi şi Cahul, prin alegerea a doi episcopi extraordinari (24 mai 2018): Episcopul Antonie de Bălţi şi Episcopul Veniamin al Basarabiei de Sud?

După ce am terminat de citit cartea dumneavoastră, instantaneu mi-au venit în minte cuvintele lui Lucian Boia în ceea ce priveşte „vocaţia istoriei”, care cred că se aplică perfect modului de abordare a evenimentelor istorice tratate de către domnia voastră: „Istoria mai şi minte. Vocaţia ei este totuşi adevărul. Orice istoric demn de acest nume caută adevărul, şi orice persoană interesată de istorie doreşte de asemenea să afle adevărul. Dificultatea derivă din faptul că ceea ce numim «adevăr» nu poate fi decât parţial şi orientat. Atunci când sursele sînt insuficiente, istoricul nu este în măsură de a formula decât ipoteze, ci corect este să recunoască acest lucru”[6].

Ceea ce m-a frapat cu privire la anumite afirmaţii din cartea dumneavoastră a fost faptul că tocmai unde nu aţi livrat niciun argument în susţinerea veridicităţii a ceea ce relataţi, daţi impresia că sunteţi în posesia unor adevăruri incasabile şi infailibile, chiar dacă „sursele” sunt inexistente, nu „insuficiente”, iar „ipotezele” sunt, de fapt, simple entorse logice. Vă dau câteva exemple:

– „Uneori, fenomenul Rugul Aprins este mai aproape de o perspectivă ideală asupra Bisericii şi rezistenţei sale spirituale decât de faptele istorice concrete. Dar, asemenea «sfinţilor închisorilor», «mistica bărbaţilor» care s-au întâlnit la Mănăstirea Antim este cel puţin parţial legată şi ea de moştenirea politico-spirituală a Mişcării Legionare” (p. 246). Din nefericire, am constatat, fără să fiu neapărat surprins de acest lucru, că în cele câteva pagini (p. 246-253), în care aţi abordat Mişcarea Rugului Aprins, nu aţi folosit lucrări standard scrise pentru această temă: André Scrima, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, precum şi excelentele studii ale lui Marius Vasileanu, ci articole secundare. Din punctul meu de vedere, o asemenea omisiune este impardonabilă, când vorbim despre o carte, pe care autorul însuşi o consideră ca fiind una ştiinţifică. Ca să nu mai aduc în discuţie că este total nesustenabilă asocierea dintre Mişcarea Legionară şi fenomenul Rugului Aprins. A nu consulta bibliografia obligatorie şi inevitabilă pe marginea unei teme echivalează  cu amatorismul şi lipsa de consistenţă ştiinţifică a analizei prezentată în carte.

– „Pimen Zainea, arhiepiscop de Suceava şi Rădăuţi şi suspectat că a fost informator al Securităţii, l-a invitat pe rege la Putna în 1992, dând impresia că vrea să îl susţină pe monarh. Cu toate acestea, probabil că invitaţia făcea parte şi din planul său de a exercita presiuni politice pentru a recupera de la stat întinse proprietăţi forestiere” (p. 336, nota 1). Aceste judecăţi de evaluare morală cu privire la intenţia Arhiepiscopului Pimen de a-l invita pe Regele Mihai în ţară sunt infirmate atât de contextul anilor 90’, cât şi de conţinutul corespondenţei oficiale purtate pe acestă temă, precum şi de mărturiile Episcopului Damaschin Dorneanul, unul dintre apropiaţii Arhiepiscopului Pimen. Ştim prea bine cu toţii că a-l invita pe Regele Mihai în ţară, în anii 90’, coincidea cu faptul de a face o notă discordantă majoră faţă de contextul politic al acelor vremuri, nicidecum strategie de a beneficia de anumite privilegii, fie ele şi patrimoniale. Conform mărturiei Episcopului Damaschin Dorneanul, adevărata intenţie, care a stat la baza invitaţiei Regelui Mihai în ţară, a fost dragostea Arhiepiscopului Pimen faţă de valorile monarhiei: „Cine l-a cunoscut personal pe ÎPS Părinte Pimen poate da mărturie de simţămintele sale patriotice, precum şi nostalgia după perioada mult mai aşezată a lumii de dinaintea instalării regimului comunist sau post-decembrist. Mărturiile sale despre cum serba ziua regalităţii în copilărie, amintirile despre portretele voievozilor şi ale domnitorilor/regilor României, din casa părintească, ori evenimentele şcolare cu caracter comemorativ istoric contrazic presupusa lipsă de onestitate a actului din primăvara anului 1992”. Întrebarea mea legitimă, într-un asemenea context, vine aproape natural: pe ce anume v-aţi fundamentat, în momentul în care, pur şi simplu, aţi distorsionat intenţia unui gest, pe care îl ştie cel mai bine persoana în cauză sau cei apropiaţi acesteia? Sau este mult mai convenabil, având în vedere că Arhiepiscopul Pimen nu mai este în viaţă, ca să se apere, să susţinem ceva care nu corespunde deloc cu adevărul faptelor?

– „La acest lucru a contribuit şi activitatea socială sporită a BOR, care trebuie înţeleasă ca un răspuns la criticile potrivit cărora BOR se ocupă prea puţin de cei săraci şi nevoiaşi în societate” (p. 397). Episcopia Huşilor face parte integrantă din Biserica Ortodoxă Română. Prin aserţiunile de mai sus, în mod implicit, mă acuzaţi pe mine şi pe toţi preoţii din Episcopia Huşilor că desfăşurăm activităţi social-filantropice, pentru miile de copii şi bătrâni săraci, doar pentru că Biserica Ortodoxă Română este criticată ca fiind neimplicată în social. În primul rând, convingerea dumneavoastră este o simplă prejudecată, care poate fi demontată foarte uşor. Nimeni nu face activitate filantropică doar pentru că este criticat. Sau că aceasta ar fi ca un fel de recul la criticile aduse. Sincer, această motivaţie ar fi prea fragilă în comparaţie cu ceea ce ne confruntăm pe teren. Suntem angrenaţi în activităţi filantropice, nu pentru că cineva ne critică şi vrem să-i astupăm gura cu ceva, ci pentru că acestea sunt nevoile concrete ale celor săraci şi aflaţi în privaţiuni materiale. Mă mişcă suferinţa unui copil sau bătrân sărac şi flămând, nu criticile unora, fondate sau mai puţin fondate, care nu rezonează cu credinţa Bisericii. Cred, aşa cum ne învaţă Evanghelia, că în inima săracului este Hristos. Se identifică cu Acesta. Deci, acesta este motivul real al activităţilor filantropice, nu ideologizarea lor şi deprecierea ostentativă a acestor gesturi: dacă nu sunt, de ce nu sunt?; dacă sunt, sigur este ceva suspect în spatele lor. Cum se spune într-o românească mai neaoşă, oricum o dai, tot nu iese bine.

– „Patriarhul Daniel şi preşedintele Academiei şi-au exprimat deschis susţinerea pentru discursul unui activist studenţesc ortodoxist din Iaşi, la un eveniment de la Mănăstirea Putna, în vara anului 2021” (p. 389-390). Fără a insista pe neadevărul rândurilor de mai de sus, de unde reiese „susţinerea deschisă” faţă de discursul amintit? Din fericire, am fost acolo. Nu am auzit niciun laudatio din partea Părintelui Patriarh sau a domnului Ioan Aurel Pop cu privire la acest discurs de la Putna. Nici la faţa locului, nici în altă parte.

2. Am ajuns în punctul adevăratului motiv pentru care am decis ca să vă scriu. Consider că este o datorie morală şi o formă de recunoştinţă faţă de predecesorii mei faptul de a le apăra dreptul la memorie pentru tot ceea ce au făcut pentru credinţă şi pentru prestigiul spiritual şi cultural al zonei Vasluiului.

Pe tot parcursul cărţii dumneavoastră aţi invocat imposibilitatea accesului la documente şi la arhivele Bisericii Ortodoxe Române. În finalul cărţii întăriţi această constatare tristă şi nesatisfăcătoare, din punct de vedere ştiinţific, pentru dumneavoastră: „Cu toate acestea, fără deschiderea arhivelor nu va fi posibilă scrierea unei istorii erudite a BOR. În repetate rânduri, această carte a subliniat ce obstacol important este blocarea arhivelor bisericeşti (cu excepţia istoricilor care adoptă poziţia BOR)” (p. 421). Sincer, parcurgând cartea dumneavoastră nu m-aţi convins că acesta ar fi motivul esenţial pentru care aţi ajuns la următoarea „concluzie metodologică: ceea ce cititorul găseşte în această carte se bazează pe o situaţie de cercetare fragmentară” (p. 421). Şi o să mă argumentez. În ceea ce priveşte două personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române, Episcopul martir Grigorie Leu şi Părintele mărturisitor Mina Dobzeu, aţi avut şansa de a-i menţiona mai adecvat şi mai consistent în conţinutul cărţii dumneavoastră. Asta pentru că dispuneaţi de documente publicate în acest sens. Dar cum cei doi, probabil că nu cadrează conţinutului ideologizant al cărţii dumneavoastră, aţi decis, în mod deliberat, să îi trataţi circumstanţial sau chiar să îi omiteţi. Pe Episcopul martir Grigorie Leu îl menţionaţi de două ori: a. o referinţă pur circumstanţială, în contextul în care vorbiţi despre stilism, citând un raport alcătuit de Grigorie Leu, pe atunci vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor (p. 92). Pentru acest context faceţi trimitere (p. 91, nota 1)  la volumul de documente Episcopul Grigorie Leu în vâltoarea istoriei. Documente (1924-1949), Iaşi, Editura Doxologia, 2019, 817 p. (ISBN 978-606-666-791-3, 375 de documente); şi b. atunci când enumeraţi, între episcopii „epuraţi” de regimul comunist, la sfârşitul anilor ’40, ne spuneţi despre Episcopul martir Grigorie Leu că „a fost forţat să demisioneze în februarie 1949 şi a murit la scurt timp după aceea în circumstanţe neclare” (p. 212). Pentru mine este un indiciu evident, ca să fiu de bună credinţă, că aţi avut în mâini volumul de documente. Deci, aveaţi şansa de a nu trata „fragmentar” personalitatea unui episcop, despre care se ştie, în mod cert, din documentele publicate, că a fost anticomunist şi susţinător al evreilor din zona Huşilor. Bănuiesc că aţi fi aflat despre aceste lucruri, dacă aţi fi exploatat documentele, de care este atâta nevoie în cercetarea istorică. Atitudinea sa fățișă anticomunistă s-a manifestat prin luări de poziție publice împotriva ateismului promovat agresiv, prin articole și circulare publicate în revista eparhială Cronica Hușilor, prin scrisorile pastorale, publicate recent (Episcopul Grigorie Leu: străjer la porţile ortăvite ale istoriei, Huşi, Editura Horeb, 2020, pp. 163-221) sau prin întâlnirile cu preoții din Episcopia Hușilor, în cadrul cărora demonstra punctual pericolul acestei ideologii. Această poziţionare anti-comunistă i-a atras moartea prin otrăvire, în urma unei întâlniri pe care a avut-o cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Petru Groza, căruia i-a cerut insistent şi imperios să nu desfiinţeze străvechea Episcopie a Huşilor. Astăzi, însă, grație unui demers (24 septembrie 2018) al Episcopiei Huşilor în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) de prevalare de probe de la mormântul episcopului martir Grigorie Leu, prin implicarea directă şi profesionistă a lui Radu Preda, a echipei de arheologi, condusă exemplar de Gheorghe Petrov, a Parchetului Militar din Bucureşti, condus de Gheorghe Cosneanu şi a echipei de medici de la Institutul de Medicină Legală din Iaşi, a devenit o certitudine și o evidenţă faptul că Episcopul Grigorie Leu a murit în urma unui asasinat politic și, odată cu el, o episcopie ce dăinuia de secole în această parte de țară. După suprimarea înaltului prelat român (1 martie 1949), mai multe posturi de radio și agenții de presă din Europa Occidentală anunțau opinia publică internațională despre această crimă, înfăptuită de cominterniști asupra unui mare propovăduitor al adevărurilor spirituale şi naționale românești.

În istoria represiunii şi a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, episcopul Grigorie Leu ocupă un loc de cinste, după cum o atestă faptele, documentele şi mărturiile celor care au participat la evenimente. Rezultatele acestui demers au sosit în data de 28 iulie 2021, când Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, a emis o Ordonanță care confirmă otrăvirea Episcopului Grigorie Leu de către reprezentanții regimului comunist. Astfel, potrivit Ordonanței de clasare în dosarul penal nr. 24/P/2018, „expertiza toxicologică face dovada faptului că moartea Episcopului Grigorie Leu a fost consecința inhalării ionilor de cupru, care, prin caracteristicile chimice și prin cantitatea mare îngurgitată, a acționat ca o substanță otrăvitoare, suprimând viața înaltului prelat la scurt timp după întâlnirea avută de acesta cu Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri ai proaspăt proclamatei Republici Populare Române, întâlnire după care acesta a acuzat imediat o stare de rău, iar simptomele sunt și ele unele specifice unei intoxicații cu substanțe otrăvitoare, fiind întrunite elementele de tipicitate ale unei omucideri” (Costin Clit, Documente privind istoria Episcopiei de Huşi, Huşi, Editura Horeb, 2021, p. 1063). Tot în Ordonanța amintită se precizează că, în urma analizei documentelor existente în dosarul de urmărire informativă aflat în arhiva CNSAS, se dovedește opoziția constantă a Episcopului Grigorie Leu față de regimul comunist, caracterizând drept „execuție” (Ibidem, p. 1063) acțiunea soldată cu moartea acestuia. Astfel, la capătul unui amplu demers de stabilire a adevărului istoric, instituțiile abilitate ale Statului român au confirmat uciderea Episcopului Grigorie Leu al Hușilor de către reprezentanții de vârf ai regimului comunist ateu. Toate aceste informații sunt publice, prezente inclusiv pe site-ul episcopiahusilor.ro, mediatizate de presa națională, și ușor de accesat, mai cu seamă de un istoric și cercetător care își propune să aibă o „abordare istoriografică”, care „urmărește detaliile împletirii dintre BOR și politică”. În contextul în care deplângeți lipsa de acces la documentele de arhivă ale Bisericii Ortodoxe Române, cum se explică faptul că, ținând în mână un volum de documente privitoare strict la un capitol important din lucrarea dumneavoastră, care ilustrează implicit și atmosfera din epocă, nu l-ați valorificat în niciun fel? Un răspuns posibil ar putea să fie acesta: dacă volumul domniei voastre a fost gândit pentru a livra cititorului convingerea că toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române din perioada comunistă au pactizat cu regimul, cazul Episcopului martir Grigorie Leu strica socotelile de „cercetare” ideologizantă din lipsă de documente, pentru că ierarhul Huşilor a fost, în mod evident, otrăvit de comunişti din pricina opoziţiei constante şi evidente faţă de regimul ateu comunist.

Tot în același demers de redare a adevărului istoric, prin publicarea documentelor de arhivă, se înscrie și volumul Părintele Mina Dobzeu – Duhovnicul Hușilor. Documente (1946-2011), editori Adrian Nicolae Petcu (CNSAS), pr. Nicolae Cătălin Luchian și Maria Buțcu, Huși, Huşi, Editura Horeb, 2021, un amplu material de documente inedite (cereri, note informative, adrese, procese-verbale, rapoarte, declarații, memorii etc.). Părintele Mina Dobzeu nu a fost unul dintre personajele periferice ale Bisericii Ortodoxe Române, în ceea ce priveşte opoziţia constantă faţă de regimul comunist. Oricine a auzit de Părintele Nicolae Steinhardt, a auzit şi de Părintele Mina Dobzeu, pentru că a fost cel care l-a botezat pe marele om de cultură, în închisoarea de la Jilava, în data de 15 martie 1960 (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Iaşi, Mănăstirea Rohia/Polirom, 2008, pp. 167-169). În cartea dumneavoastră, în mod nedrept, evitaţi să îl aduceţi în atenţie drept exemplu de rezistenţă anticomunistă pe Părintele Mina Dobzeu. Cazul Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, pe care aveţi „bunăvoinţa” de a-l aminti în cartea dumneavoastră, nu este unul singular, cum, în mod eronat, încercaţi să convingeţi cititorul (p. 244: „de pildă, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, care a fost unul din puţinii clerici care au protestat împotriva lui Nicolae Ceauşescu”; p. 294: „Calciu-Dumitreasa este un exemplar rar de rezistenţă deschisă în epoca lui Ceauşescu”). Dacă aţi fi avut curiozitatea cercetătorului, care are nevoie de documente pentru a reda cât mai fidel adevărul istoric, aţi fi descoperit cu mare surprindere că Părintele Mina Dobzeu este un alt „exemplar rar de rezistenţă deschisă în epoca lui Ceauşescu”. Conform documentelor publicate şi nu zăvorâte în arhivele Bisericii, atitudinea sa de mărturisire a lui Hristos și de opoziție față de regimul comunist a fost consecventă, pe tot parcursul vieții sale, fapt pentru care a avut de suferit în mod constant. A fost anchetat, arestat, torturat și închis de către Securitate în mai multe rânduri, din cauza atitudinii sale demne; a fost exclus și nu i s-a mai permis continuarea studiilor universitare de teologie, de la București. După eliberare, a găsit cu greu, un loc în care să poată sluji, fiind urmărit permanent de Securitate, care folosea numeroși informatori. Despre toate acestea vorbesc documentele de arhivă publicate. Cu toate acestea, Părintele Mina Dobzeu a rămas constant, consecvent cu crezul său, mărturie în acest sens fiind inclusiv notele informative date de detractorii săi. Mai mult decât atât, tot în perioada comunistă, a reuşit să trimită scrisori către dictatorul Nicolae Ceaușescu, în care acuza ateismul regimului, a distribuit cărți de rugăciuni și a făcut misiune prin predici și slujbe. Întreb şi eu retoric: omisiunea lui este tot din lipsă de documente sau este una deliberată, pentru că face notă discordantă intenţiei cu care, probabil, v-aţi construit arhitectura anticlericală a cărţii dumneavoastră?

3. Atunci când prezentaţi lista ierarhilor cărora le-a fost dovedită calitatea de colaborator sau informator al Securităţii – această calitate nu este stabilită de către CNSAS, cum eronat afirmaţi în cartea dumneavoastră (p. 298), ci de către o instanţă judecătorească, conform articolului 11 a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, în ceea ce priveşte constatarea calităţii de lucrător/colaborator al Securităţii – îl amintiţi şi pe Mitropolitul Andrei al Clujului, făcând următoarea specificare: „Andrei Andreicuţ, arhiepiscop de Alba Iulia, nume de cod: Ionică, Vasile” (p. 298). Nicio menţiune despre faptul că există o decizie judecătorească (numărul 1) a Curţii de Apel Alba Iulia, din şedinţa publică din data de 15 februarie 2008, care – citez ad-litteram – „constată nulitatea deciziei nr. 2809/13 septembrie 2007 şi a deciziei de reexaminare nr 3360/9 octombrie 2007, emise de intimat” (CNSAS), aşa cum, în mod just, aţi ţinut să precizaţi despre Arhiepiscopul Calinic al Argeşului, căruia, printr-o hotărâre judecătorească i-a fost anulată calitatea de informator al Securităţii (p. 298). Nu v-aş fi suspectat de rea voinţă şi de manipulare premeditată dacă nu aţi fi menţionat la paginile 356-357, nota 3, din cartea dumneavoastră, citând o sursă online, faptul că Mitropolitul Andrei al Clujului a contestat calitatea de informator al Securităţii, „dovedită de CNSAS” şi „împotriva căreia a făcut recurs cu succes” (nota 3, p. 357). Deci, la un interval de 58 de pagini faţă de prima menţiune a ierarhilor care au fost „dovediţi” ca informatori sau colaboratori ai Securităţii, citaţi o sursă online, exprimându-vă foarte imprecis cu privire la această decizie de anulare a presupusei colaborări cu Securitatea a Mitropolitului Andrei. Mai mult, îl  etichetaţi, în mod peiroativ, ca fiind „acolitul lui Bartolomeu Anania” (p. 356). Bineînţeles că orice cititor al cărţii dumneavoastră va rămâne cu convingerea că Mitropolitul Andrei a fost colaborator al Securităţii, aşa cum îl menţionaţi în prima ocurenţă a acestuia în cartea dumneavoastră. În momentul în care ajunge la pagina 356, unde specificaţi foarte neclar că această calitate de informator sau colaborator al Securităţii a fost anulată de către o instanţă judecătorească, probabil, cititorul nu va sesiza această specificare a domniei voastre. Susţin această supoziţie fără a minimaliza aprioric acuitatea oricărui cititor potenţial al cărţii dumneavoastră. Asta nu mă împiedică să cred că un cititor al cărţii dumneavoastră va rămâne doar cu convingerea că Mitropolitul Andrei a fost colaborator al Securităţii, iar când ajunge la pagina 356, probabil, va reţine doar că a fost „acolitul lui Bartolomeu Anania”, neacordând mare atenţie notei 3 de la pagina 356, pentru că este extrem de neclară şi foarte vagă. Acest mod de a trata lucrurile într-o lucrare „ştiinţifică” trădează, din capul locului, un deficit metodologic. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că sunteţi în eroare atunci când afirmaţi că „unul din puţinele dosare ale Securităţii despre ierarhi, din care au fost publicate părţi, îl priveşte pe Antim Nica” (p. 300) , pentru că Mitropolitul Andrei, după ştiinţa mea, este singurul ierarh care şi-a publicat dosarul de securitate. Evident, nutresc nădejdea că în următoarea ediţie, dacă sunteţi convins de justeţea unei reparaţii morale şi metodologice faţă de Mitropolitul Andrei al Clujului, veţi face remedierile care se impun în mod natural şi în contextul adecvat al cărţii dumneavoastră.

Pentru a încheia această scrisoare, care v-a solicitat puţin răbdarea, mi se pare foarte potrivit să consider că spusele lui Alain Besançon pot fi aplicate cu lejeritate conţinutului cărţii dumnevostră: „În ideologie «partea de adevăr» care concentrează puterea de seducţie  este însuşi locul falsificării şi a tot ceea ce poate fi mai fals”[7].

Cu nedisimulată mâhnire,

Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

[1] George Orwell, Despre adevăr, traducere din limba engleză de Ioana Aneci, prefaţă de Teodor Baconschi, Iaşi, Editura Polirom, 2020, p. 90.

[2] Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 6.

[3] Istoricul Oliver Jens Schmitt în dialog cu Magda Grădinaru și Gabriel Liiceanu despre volumul „Biserica de stat, sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023“,  https://www.youtube.com/watch?v=wkOdYqkCPKU, minutele 7:51-8:05; 8:24-9:51, accesat la data de 17.06.2023, ora 17:36.

[4] Dincolo de alb şi negru cu Oliver Jens Schmitt, https://www.youtube.com/watch?v=tOvT7CcW1GI , minutele  2:09-2:18; 14:55-15:00; 15:10-15:20, accesat la data de 20.06.2023, ora 20:03.

[5] Istoricul Oliver Jens Schmitt în dialog cu Magda Grădinaru și Gabriel Liiceanu despre volumul „Biserica de stat, sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023“,  https://www.youtube.com/watch?v=wkOdYqkCPKU, minutele 52:53-53:12, accesat la data de 17.06.2023, ora 17:36.

[6] Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 168.

[7] Alain Besançon, Nenorocirea secolulului: despre comunism, nazism şi unicitatea „şoah”-ului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 133.

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

2 COMENTARII

  1. Din păcate Ignatie al Hușilor care e cu tabăra occidentaliștilor și ai ecumeniștilor nu ințelege că fix ăia pe care ii idolatrizează ei, Occidentul ăla minunat, dă bani grei pe distrugerea Bisericii ortodoxe și a identității naționale.

    faptul că Caconschi sau Cacahagi se gudură pe lângă europeni nu va opri acest proces, ci doar le dă sentimentul că ei sunt băieți buni care sunt deasupra criticii. Când vor termina o să-i arunce la coș și pe ecumeniștii occidentaliști devertebrați care isi răscumpără imaginea scuipând pe frații ortodocși

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,500FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE