Câtă relevanță au preferințele elitelor politice și culturale de orientare în politica externă pentru situația geopolitică a României? Mică spre foarte mică.
O simplă privire aruncată în istoria recentă ne arată că apropierea Principatelor, iar apoi României, de diferitele Mari Puteri, nu a fost un rezultat al voinței interne, ci al modului în care s-au manifestat interesele acestora în Sud-Estul Europei. Că au fost filoruse, sau filofranceze, filogermane etc., înglobarea României în sisteme de alianță și sfere de influență nu a fost mai niciodată rezultatul deciziei sau preferinței interne.
Înainte de al doilea război mondial, România avea o elită puternic filo-franceză și anglofilă, dar n-a contat, așa cum n-a contat orientarea acesteia nici după al doilea război.
Poate după 89? Nu foarte mult: am fost ținuți la ușile UE și NATO până când s-au deschis în urma modului în care s-au articulat în regiune interesele SUA și UE. Aceste preferințe au relevanță doar pe plan intern, în maniera în care se constituie grupurile de interese și agendele, în discursul elitelor etc.
Din acest motiv, obsesia occidentalistă este mai degrabă o patologie, precum și o iluzie. O manieră prin care unii se cred importanți, pretind privilegii, dobândesc sau gestionează locuri în ierarhia socială. Și o iluzie păguboasă, pentru că ecranează orice altă discuție importantă internă.
Dacă ești obsedat cu occidentalizarea, atunci nu te mai uiți la chestiunea socială, pentru că nu asta e importantă.
Nu e importantă infrastructura, gestionarea resurselor, comunităților, ci cum să ne „europenizăm.” Obsesie minoră, rezultate pe măsură. Nicio națiune nu s-a dezvoltat cu asemenea program. Inclusiv în aceste alegeri, nu contează preferințele elitei – dar nici ale poporului.
Trebuie ruptă vraja asta a candidatului „minune” „anti-sistem” CG. Dacă CG va ajunge președinte, nu va fi pentru că poporul l-a vrut (chiar dacă îl vrea), ci pentru că această opțiune a rezultat din modul în care se rearticulează în regiune interesele Marilor Puteri.
Din acest punct de vedere, în România de decenii iese președinte „cine trebuie”. Și acum va fi la fel, chiar dacă, aparent, „altfel.”
De aceea, poate e bine să privim mai detașați la tot ce se întâmplă. „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune.” Urmează lucruri pe care nu le putem controla și pe care nu le putem influența în mod real (nu că am făcut-o până acum; dar exista iluzia controlului, căci se aliniau planetele).
N-are niciun rost să ne agățăm de obsesii, iluzii, sau să ne lăsăm vrăjiți și să avem impresia că suntem pe vreun val istoric. Singurul lucru, poate, cu adevărat important, ar fi să reînvățăm să fim oleacă mai umani.
Ceva mai puțin încrâncenați, mai îngăduitori unii cu alții. Deh, gânduri băbești, știu că oricum va fi și orice va fi, vremurile sunt rele, înrăind și oamenii.
pai si atunci de ce mai cheltuim inutil bani pe parlament si institutii, federalizam in trei provincii istorice cu trei mini parlamente regionale care stabilesc reguli minimale si cerem un guvern si un guvernator de la UE un stat major al armatei si serviciilor de la NATO si gata eficienta maxima fara ipocrizii democratice occidentale si asa vom fi, mai puțin încrâncenați si mai îngăduitori unii cu alții in mod sigur