Aceste cuvinte ale părintelui Stephen Freeman mi-au inspirat câteva reflecții despre post, pe care mă bucur să le pot împărtăși cu cei care mă urmăresc:
Postul este o chemare către a ne depăși condiția de consumatori la care ne-a adus concepția potrivit căreia ordinea creată este scop în sine. Conducându-ne după această concepție, nu am mai privit viața şi ordinea creată ca pe un dar, ceea ce ne-ar fi menţinut în condiția nobilă de „homo adoratus” – „omul care mulțumește”, calitate care ţine de chipul lui Dumnezeu din noi. Le-am văzut pe acestea drept lucruri de consumat sau pe care trebuie să le stăpânim, ori asupra cărora dorim să avem un control deplin.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Dacă Dumnezeu nu ar exista de G.K. Chesterton vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
Am fost dominați de iluzia că „progresul” căruia ne-am închinat ne ajută să ne sporim tot mai mult puterea asupra lucrurilor din această lume. Însă este o iluzie a crede că putem avea lumea şi viața cu totul în propriile mâini şi, mai mult decât atât, că le putem modifica după propriul plac.
Această iluzie de putere nu ne-a făcut fiinţe mai puternice şi autonome, cum am tins să credem, ci mai singure şi mai stăpânite de angoasă şi teamă. Pentru a învinge această stare de angoasă, omul tinde să consume, să acapareze şi să stăpânească tot mai mult. Numai „omul care mulțumește”, care are conștiință vieţii şi lumii ca dar nu e tulburat de această ambiție, fiindcă îşi cunoaște măsura. Știe că viața sa este dar de la Dumnezeu, dar din care el, la rândul său, dăruiește şi jertfește.
Cum spunea foarte frumos poetul Wendell Berry într-un poem: „Viața este un dar pe care-l avem/ doar dăruindu-l iarăși înapoi.” Dăruind lui Dumnezeu tot ce avem, câștigăm totul. Ahtiați să consumăm cât mai mult şi să ne extindem nemăsurat controlul asupra a cât mai multor lucruri, inclusiv asupra vieții şi a morții, avem doar iluzia că dobândim totul, însă, în realitate, pierdem totul. Inclusiv acele însuşiri care ne fac oameni.
Darul fiind „însăși inima comuniunii noastre cu Dumnezeu”, ne păstrează în comuniune – cu Dumnezeu şi cu semenii –, iar comuniunea autentică este tocmai sfârșitul fricii şi al angoasei, ne restaurează în condiția noastră demnă de „homo adoratus”. O condiţie care este opusul stării de însingurare, de izolare cultivate de individualismul autonom, marcat de angoasă şi de ambiția de putere şi control. La baza acestei angoase şi ambiţii stă, de fapt, frica. Iar frica înseamnă distrugerea comuniunii.
Postul are menirea de a ne reaminti acest lucru, prin recunoaşterea faptului că „tot ce avem şi tot ce suntem vine de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu”. Postul fiind, cum spune un sfânt părinte, „jertfă adusă lui Dumnezeu”, care Îi este bineplăcută, să ne încredinţăm astfel deplin Lui, făcând un dar din noi înşine şi din viaţa noastră către Dumnezeu şi către ceilalţi. În acest mod, „dăruind, vom dobândi”!
Postul ne aminteşte, astfel, că lumea şi viaţa sunt un dar. Cu alte cuvinte, este un îndemn către dăruire şi comuniune şi, mai ales în aceste vremuri, un îndemn de a nu ne lăsa înrobiţi de frică, laşitate şi nepăsare, ci de a înmulţi iubirea şi omenia. Postul ne readuce, astfel, în condiţia demnă a „omului care mulţumeşte”, într-un registru al nobleţii sufleteşti.
