Era vară însă mirosea a ger, căci vara la Pol e un fel de iarnă deghizată. Mergeam deja de două săptămâni cu micuța mea sanie și cu cei patru câini credincioși. Mai aveam vreo două sute de mile până la finalul expediției; aveam să rămân apoi în istorie drept cel care a ajuns primul în cel mai nordic punct al planetei.
O furtună neașteptată, care arunca ace de gheață sub necruțătoarea lumină a zilei m-a făcut să-mi caut adăpost într-o crevasă. Ne-am ghemuit unii într-alții, câini și om, devenind un singur corp cu cinci nasuri și optsprezece picioare în fața urgiei. Începusem să picotesc, încălzit de răsuflarea animalelor când, deodată, am auzit zgomote de pași din partea de jos a crevasei și un râcâit, de parcă cineva încerca să curețe zăpada de pe o suprafață. Mi s-a oprit respirația de teamă și am privit către câini. O întâlnire cu urșii putea să ne fie fatală, neavând asupra mea decât o carabină de calibru mic. Erau liniștiți, doar ciuliseră urechile și scheunau a prieten.
Am văzut o mână cum se ivește dintr-o crăpătură ascunsă a crevasei, lărgind cu un piolet gaura, apoi o față mare, negricioasă își făcu apariția, salutându-mă într-o franceză de salon:
- Bonjour, monsieur explorateur!
Poate ați întâlnit și voi fantome și nu v-ați speriat, dar eu aproape mă sufocasem din cauza bătăilor inimii. Gaura se lărgi, făcând loc unui trup încotoșmănat în blănuri, cu o lanternă într-o mână și un piolet în cealaltă. A rânjit și a reluat în engleză:
- Good day, milord! Welcome to the North Pole! Am îngăimat și eu un salut în limba marelui Will. Câinii se gudurau pe lângă el, primind fiecare câte o bucată din ceva care părea un pește înghețat.
- Cine sunteți?, l-am întrebat.
- Sunt paznicul intrării.
- Care intrare? Spre ce?
- Urmați-mă și veți afla, bunule domn. Cum vă numiți?
Mi-am bolborosit numele cu vocea tremurând încă de spaimă și, încrezător în instinctul câinilor, am coborât spre ceva care speram să nu fie infernul ghețurilor. După câteva cotituri pe un drum alunecos ca-n palmă și după o coborâre abruptă ca un tobogan m-am pomenit în Țara Minunilor. Nu poți numi altfel un ținut care arăta la fel ca în poveștile fantastice ale lui Jules Verne, o cavernă imensă cu tavanul din gheață, translucid, boltit la vreo sută de metri deasupra solului, cu căsuțe și iglu-uri răspândite cât vedeai cu ochii, cu oameni zâmbitori și îmblăniți care ne făceau prietenoși cu mâna, cu grupuri de copii încălțați cu cizme mici, acoperiți de cămășuțe cu guler de blană, care fugăreau gălăgioși o vulpe polară, încercând să o înhame la o sanie de lemn. Ferm convins că sunt pradă unei halucinații mă pișcam continuu și cred că mi-am dat și o palmă ca să mă trezesc.
- Nu, domnule, nu visați, mi-a spus călăuza-paznic. Sunteți în comunitatea utopiană de la Polul Nord, locul în care câțiva visători s-au retras din lume pentru a împlini aici visurile sociale de egalitate și dreptate ale părinților lor.
- Extraordinar! Sunteți aici de atâta timp? Cum de n-am auzit nimic despre voi, cum de nu s-a scris nimic?
- Vă vor spune mai multe Cei Înțelepți.
M-a condus, în mijlocul hărmălaiei declanșate de joaca puștilor din toate rasele pământului, către un iglu mai mare, așezat la o oarecare distanță de celelalte locuințe. Intrând, am fost întâmpinat cu zâmbete generoase de șapte personaje, unul mai diferit ca altul, dar toți la vârsta senectuții.
- Noi suntem Cei Șapte Bătrâni, mi-a spus unul dintre ei, un om cu părul lung și alb, din care se vedeau șuvițe ieșind de sub căciula îmblănită. Bine ai venit, străine!
- Bine v-am găsit! Îmi cer scuze, dar sunt teribil de emoționat! Întâlnirea cu paznicul m-a făcut să…
- Stai liniștit! Așa se întâmplă tuturor prima oară, a zis un asiatic cu o bărbuță rară și un zâmbet blând.
- Cum ați întemeiat această magnifică așezare?, am întrebat.
- Demult, a rostit un negru înalt și demn sub coafura afro albită, am plecat să căutăm un loc cât mai îndepărtat și greu accesibil, ca să nu fim deranjați. Am pus bazele unei noi societăți egalitariste, nemaiîntâlnite până acum. Avem aici reprezentanți ai tuturor raselor, religiilor, orientărilor politice sau de altă natură. Toți suntem egali. Conduc șapte dintre cei mai bătrâni, cu cea mai mare experiență de viață.
- De când e așa?
– De dinainte de război. Părinții noștri erau utopieni și egalitariști și au vrut pentru noi o altfel de lume.
– Dar e admirabil, am zis, e fantastic! Cum trăiți?
– Din pescuit și vânătoare de caribu, vara facem provizii și iarna spunem povești si lucrăm la bazele egalitariste ale societății noastre.
– Văd că aveți arme moderne și mici stații meteorologice. Cum se poate?
– Am avut noroc și ghinion în același timp. Cineva nu a păstrat secretul poziției noastre și suntem alimentați gratuit, o dată pe an, cu arme, cărți și produse industriale de primă necesitate.
– Cine vă trimite?
– Toată planeta, e un secret comun cunoscut și păstrat de toate țările; toți ne privesc cu simpatie si au organizat o Societate Benevolentă de ajutor pentru noi.
– Ați reușit in proiectul vostru?
– Da și nu. Suntem la fel cu orice societate avansată de pe glob, poate cu cateva decenii înainte.
Între timp mă plimbam prin caverna enormă, însoțit de bătrâni și de copii de toate culorile, observând, pe rând, toate iglu-urile și căsuțele. Am văzut familii mixte, libere sau legate prin contract (după cum mi s-a spus), oameni care locuiau singuri sau în grupuri, bărbați și femei care zâmbeau aproape fericiți.
– Ați spus adineauri da și nu. Ce v-a împiedicat să reușiți pe deplin?
– Cărțile.
– Cum adică?
– În primii cincizeci de ani nu am avut nicio legătură cu lumea si ne-am gospodărit singuri, fizic și spiritual. Apoi ne-au trimis lucruri și, printre ele, cărți – ultimele apariții, noutățile. Oamenii au citit și au vrut o societate la fel ca în cărți. Fiind liberi, au înființat asociații, partide, grupări din cele mai diverse.
– Și apoi?
– Apoi au văzut conflictele din lumea exterioară și s-au poziționat cumva antagonic… s-au polarizat.
– La Pol?
– Da, e ironic. Nu s-au mai înțeles ca înainte. Știți, până atunci noi nu aveam legi și toți trăiau în bună-înțelegere, dar a trebuit să facem reguli pentru ca polarizările să nu degenereze.
– Chiar și la voi, atât de liberi și de diverși?
– Da. Vedeți dumneavoastră, dacă o idee cucerea adepți, peste o vreme primeam cărți care conțineau idei opuse și se forma o tabără adversă. Noi suntem civilizați și ne iubim, fiind o comunitate mică, dar ideile opuse ne distrug coeziunea.
– Atunci nu le mai dați cărți, cenzurați ceea ce vine de afară.
– Nu e simplu, am încercat, dar după atâta vreme de polarizare oamenii își scriu singuri cărțile cu idei opuse. Parcă un virus al dezbinării a intrat în noi.
– Și ce soluții întrezăriți?
– La cât suntem de dezbinați…nu văd decât să ne întoarcem în lume și să lăsăm copiii aici. Ei nu cunosc diferendele noastre. Vom lăsa câțiva bătrâni să îi supravegheze și vor crește puri, asa cum am vrut noi să fim. Vom muta colonia departe, ca să nu mai primească nimic de afară, nicio influență și sperăm că totul va fi bine. Se vor maturiza împreună, ca frații, așa cum și sunt, căci au fost crescuți de toți membrii micii noastre societăți, în comun.
Am plecat spre Pol și l-am cucerit, dar cu gândul la ceea ce văzusem. Am fost recuperat de o navă care trecea pe lângă colonie înainte de sfârșitul verii și începutul nopții polare. Mulți ani am fost ocupat cu comunicări științifice și cu turnee de prezentare ale florei și faunei polare și nu am mai știut nimic despre prietenii mei de departe. Ieri însă, am primit cea mai neașteptată vizită: unul dintre bătrânii de la Pol, gazda mea pentru o zi. Arăta și mai bătrân, deși nu credeam că se poate atinge asemenea vârste. Ne-am îmbrățișat și l-am invitat la un ceai, arzând de nerăbdare să aflu cum a evoluat micuța societate.
- Au reușit copiii?
Abătut, mi-a spus că eșuaseră. După câțiva ani, adolescenți fiind, copiii au început un mic război și s-au decimat între ei, după ce mai întâi uciseseră bătrânii.
- Un lucru groaznic, am spus căzând pe gânduri. Dar de ce s-a întâmplat asta, au mai primit influențe din lumea de afară?
- Se pare că bătrânii supraveghetori au emis niște opinii contrare pe care copii le-au adoptat imediat, deși priveau niște fleacuri: momentul cel mai bun pentru vânătoare, împărțirea locuințelor, câteva opinii filosofice. Unul dintre bătrâni era admirator al lui Hegel si le tot vorbea despre teză, antiteză și sinteză. Copiii nu înțelegeau prea multe, dar tot s-au împărțit în tabere care până la urmă s-au bătut.
- Ce lucru trist! Și acum, ce fac supraviețuitorii?
- Acum căutăm oameni ca să punem bazele altei comunități, în centrul Africii sau în bazinul central al Amazonului, pentru a fi un loc tot atât de greu accesibil.
- Și ce fel de oameni veți lua cu voi?
- Pe nimeni din prima colonie, asta e sigur. Acum căutăm doar oameni cu studii superioare de filosofie și psihologie, dar care împărtășesc aceleași opinii, aparțin aceleiași școli de gândire.
- Și de ce credeți ca acum veți reuși să atingeți perfecțiunea? Filosofii nu se ceartă?
- Ba da, dar sperăm că și-au păstrat intact spiritul critic și analitic și nu vor ajunge la război. Vreți să veniți cu noi?
- Nu, mulțumesc! Am văzut atâtea tipuri de societate perfectă eșuând, încât mi-e teama de încă una. Vreau o bătrânețe liniștită. Și mai cred că nu ideile îi despart pe oameni, nici nu-i apropie, așa cum n-o face nici diversitatea opiniilor, nici libertatea neîngrădită.
- Dar ce?
- Iubirea și adevărul. Singură, iubirea orbește; singur, adevarul rănește. Nu separat, ci amândouă în echilibru.
- Bine, dar asta nu există, mi-a spus.
- Ba da. Renunțați la idei străine și faceți lucrurile cu dragoste și cu dreptate. Se poate oriunde în lume, nu doar la Pol sau în junglă. Se poate dacă priviți înăuntrul vostru, în inimă, acolo unde ideile nu au pătruns încă, unde o lumină strălucește mai mult sau mai puțin în fiecare om și aprobă sau mustră, după caz.
A plecat și nu l-am mai văzut de atunci. După cum arată lumea, n-a ascultat de sfaturile mele. Măcar ei să fi scăpat…
