Observând că sunt oarecum în contratimp cu cele doar câteva rânduri dedicate unui serial care face vâlvă la noi, revin cu câteva comentarii suplimentare.
Docudrama are calitățile sale: este relativ bine făcută regizoral, antrenantă, interesantă, pe partea de ficțiune. Actorii sunt destul de buni, iar cei români (mai ales cei doi principali, „Vlad” și „Dimitrie”) credibili. În partea de documentar, participă istorici, inclusiv români, destul de buni și echilibrați.
Suferă însă destul de intens de „netflixită” și de „otomanită”: adică e făcută nu pentru a te ajuta să înțelegi istoria sau motivațiile unor personaje medievale, ale unei lumi atât de diferite de a noastră, ci pentru a vinde pentru profit și pentru a face imagine bună imperialismului turcesc.
Gândiți-vă ce revoltă mondială ar stârni un serial Netflix care să pună în lumină pozitivă, să zicem, Rusia imperială a lui Petru cel Mare.
Cele două neajunsuri se întrepătrund… perfect: cu toată strădania de a fi în „tendință” și de a face portrete nuanțate chiar și celor mai răi dintre villains, sezonul se reduce la a prezenta un conflict între „băiatul rău”, Vlad Țepeș, și „băiatul bun”, sultanul Mehmet Cuceritorul (Constantinopolului). E o veche poveste între erou și anti-erou. Ori schema asta simplă strică toată încercarea de a pune nuanțe, context, prin istorici și prin relatările narative.
În plus, în strădania lor de a face din otomanism și Mehmet mai mult decât erau, din sultan un soi de erou vandabil pe Netflix lumii contemporane, turcii se bâlbâie destul de ridicol la a furniza o poveste credibilă eroizantă. Așadar, Mehmet e prezentat ca un cuceritor ce dorea să ajungă până la Roma, și ni se sugerează că avea ceva idee imperială „de bine” în cap, dar nicio secundă nu ni se arată care ar fi fost acea idee, de ce cei care i se opuneau erau răi, și de ce, la urma urmei, era el „băiatul bun”, „eroul.” Totuși e o docu-dramă, deci se puteau rezuma la o prezentare mai seacă a personajului, suficient de complex istoric, nu la a-l transforma – și reduce – la un soi de anime turcesc. Și când mă gândesc că Erdogan e fan acest serial…
În ceea ce-l privește pe Vlad, actorul român Daniel Nuță a făcut ce a putut mai bine și a realizat cel mai convingător personaj „Dracula” pe care l-am văzut până acum, dar care devine, și nu din vina sa, stereotip destul de repede (previzibil, isteric, degrabă vărsătoriu de sânge) și, inclusiv în privința lui, povestea nu ține. Nu prea înțelegi cum putea să fie un soț fidel, un iubitor de țară și credincios, precum și un viteaz luptător – și încă luptător de gherilă pe persoană fizică, dar, totuși, trebuia să fie sadic, dereglat, rău, „hiclean”, oricum, ceva de genul. Ai zice că avea o singură obsesie: să-l ardă pe „fratele” Mehmet. Povestea lui e contradictorie, căci deși istoricii spun că mișcările lui, inclusiv cele de teroare, erau calculate, aveau un scop „rațional”, el e prezentat ca un nesăbuit obsedat de a-l ucide și de a se răzbuna pe Mehmet. Cel mai mare rău al său era, pare-se, în concepția turcă/otomană, lipsa sa de fidelitate/loialitate față de Mehmet. Dar, de ce ar fi fost loial lui Mehmet? Ca să nu mai zic și de observațiile semi-ironice de fundal, ale naratorului, despre Valahia care pendula între Imperiul Otoman și Ungaria (implicând lipsa de loialitate a românilor), și despre cum a rămas Valahia până la urmă vasală 400 de ani turcilor. Deh, așa-s bre țările mici, se descurcă și ele cum pot, iertați-ne că nu am fost sclaveți loiali de la-nceput.
Din nou, și la Vlad Țepeș aceeași observație: dacă tot e și documentar acest serial, dacă tot e ceva istoric, de ce nu-l lași cu toate nuanțele sale și îl transformi în personaj cinematografic de film categoria B?
Excesiva personalizare a poveștii, care devine o neclară competiție Vlad vs Mehmet, încercarea de a crea suspans din perspectiva celor care au nostalgii otomane, adică de a crea senzația de pericol prin „răul” de Vlad care l-a trădat pe Mehmet (ne nenorocesc ghiaurii!), duc inclusiv la exagerări și la faze de un ridicol înduioșător.
Exhibit 1: când Mehmet intră în Valahia, Vlad a practicat, ca probabil toți voievozii care au avut conflicte cu otomanii la acest nivel, tactica pământului pârjolit. Dar realizatorii turci au pus de la ei că Vlad își ucisese proprii țărani. De unde și de ce așa ceva? Da, e adevărat, Vlad a făcut pârjol la sud de Dunăre, în special cu populațiile turcești, dar nu avea niciun motiv să o facă cu proprii oameni. Acest element a fost parte din „recuzita” prin care s-a adăugat un aspect de întuneric, gotic, lui Vlad Țepeș, de parcă mai avea nevoie de așa ceva, tocmai el…
Exhibit 2: cum poți să eroizezi invazia unei armate de peste suta de mii de soldați în lupta împotriva a cel mult 30000 de oameni? Cum poți să spui că nu știu ce pașă a luptat eroic când conducea mii contra sute? Și cum poți să spui că valahii „invadează” când făceau incursiuni în tabăra otomană care… invadase Valahia?
Și astea doar așa, cele mai evidente…
(A se vedea și filmul turcesc despre Cucerirea Constantinopolului, „Fetih 1453” (dacă grecii dorm în papuci, deh). Acolo recordul e bătut cu brio, eroizarea merge până la ridicolul absolut.)
Astfel că, după mine, deși am apreciat prestanța sa, istoricul Andrei Pogăciaş nu are dreptate : filmul este, totuși, din categoria #sergiunicolaescu, dar pe variantă turcă remixată Netflix.
Dar, așa cum ne putem uita la filmele lui Sergiu Nicolaescu fără a lua de bună povestea lui în raport cu realitatea istorică, așa ne putem uita și la serialul Ottoman, sezonul doi, în care Mehmet are de furcă cu ghiarulul Vlad „Drăculea”.
Un film bine făcut, cu buget serios, dar cu problemele inerente filmelor istorice.
Turcii au neglijat să amintească poveștile de dragoste ale sultanului cu Radu cel Frumos, au prezentat un Țepeș decapitat la porțile Istanbulului și au mai ratat să spună că tragerea in țeapă era practicată frecvent și la curtea otomană.
Altfel, e de aplaudat că din multele expediții câștigătoare ale sultanului, au ecranizat tocmai pe cea din Țara Românească.
Exista un documentar despre Vlad Tepes facut in ultimii ani de Vasile Lupasc, ar trebui promovat. Cei mai importanti istorici experti in istoria lui Vlad Tepes sunt Mircea Dogaru si Vasile Lupasc, nu mediocrul de Andrei Pogacias. Si nu inteleg de ce sa nu luam de buna povestea lui Sergiu Nicolaescu in raport cu realitatea istorica? Filmele istorice romanesti, in ciuda unor intruziuni ideologice, au avut o mare acuratete istorica. Comparatile, daca vreti, cu filmele istorice americane care rareori au legatura cu realitatea medievala, in schimb trunchiaza grosolan toata istoria umanitatii dupa calapodul intereselor politice si economice americane si dupa sita corectitudinii politice si a prejudecatilor anticrestine. Ce e gresit in filmul Mihai Viteazu, e unul dintre cele mai bune filme istorice pe care le-am vazut vreodata. E adevarat, nu e capodopera, insa e foarte bun. Revedeti-l cu atentie si fara prejudecati. Revedeti si filmul Vlad Tepes din 1979 regizat de Doru Nastase cu Stefan Sileanu in rolul principal, magistral jucat. Alt film foarte bun e Tudor din 1963, unde Emanoil Petrut face un rol genial. Sa terminam cu prejudecatile care ne-au fost induse de neomarxisti si neoconservatori (GDSisti si basisti) despre filmele istorice romanesti. E mai decent sa le revedem pe toate si sa ne dam seama singuri care sunt bune si care nu. Unele sunt bune, altele nu. Adevarul e gri, nu negru. A fi bine realizat nu implica neaparat ca trebuie sa respecte perfect istoria. Nu e datoria unui film sa faca asta.
Am fost invatati sa dispretuim filmele istorice romanesti, si filmele romanesti in general facute inainte de 1989. In schimb am fost inundati cu filmele americane de actiune. Scopul a fost americanizarea mintilor noastre. Americanizarea culturala e o conditie necesara pentru indoctrinarea ideologica neomarxista. Ca sa ai hipsteri emancipati de marxism si anarhism si Tineri maniosi care urla pe strazi trebuie sa ai o populatie deculturalizata care gandeste ca americanii, care idolatrizeaza occidentul si care isi uraste tara, adica niste dezradacinati hedonisti si nihilisti usor de manipulat. Filmele istorice romanesti dezvolta sentimente pozitive despre identitatea nationala si traditiile culturale si istorice ale romanilor si ne pun in contact cu viata si mentalul stramosilor nostri. Astfel, avem acces prin filmele vechi la o minima cunoastere a oamenilor din vechile generatii. Chiar daca unele dintre filmele romanesti au elemente ideologice nu afecteaza prea mult acest lucru, doar in cazul celor care fac propaganda comunista explicit.
Dupa 90, dar mai ales dupa 2000, am fost invadati de filme romanesti mizerabiliste care ne-au facut sa ne fie greata de propria tara, ne-au indus sentimente de sfarseala si depresie (in special aberatiile regizate de Pintilie, Daneliuc sau Pita). Noul val e plin de filme de propaganda corecta politic, crestinofoba si romanofoba (Cristian Mungiu, Tudor Giurgiu, Radu Jude, Radu Muntean, Corneliu Prumboiu, Calin Peter Netzer, Nae Caranfil etc.)
Călin-Liviu Georgescu
10 Std.
·
Ce rușine, după peste 30 de ani, singurul film (docudramă) despre Vlad Țepeș să fie făcut de turci, având, culmea! și coloană sonoră în limba română. Film (serial) bun în genul lui, adică genul cu ilustrații ca în cartea de istorie, însă filmate. Cu valori de producție foarte ridicate, adică deloc fușerit, sezonul MEHMED CONTRA VLAD din serialul OTTOMAN, trebuie văzut și dat și la copii să îl vadă, măcar ca model minimal despre cum ar fi trebuit să ne onorăm și noi istoria dacă nu am fi facilitat venirea la putere a acestor venetici. E pe Netflix, deci la îndemână. Nu e Ridley Scott, cu KINGDOM OF HEAVEN, sau Mel Gibson, cu BRAVEHEART, nici pe departe, dar este onest, perfect filmat și decent jucat, cu un Țepeș mai cool, așa cum ne-ar plăcea nouă azi să fie, mai mult spre Jason Momoa decât spre Ștefan Sileanu (foarte bun), ultimul Țepeș (1979) din cinematografia noastră. Recomand. Imperiul otoman se întoarce să ne mai îngenuncheze o dată. De data asta “pe cultură”.