Originile istorice ale stângismului

În Lumea Occidentală stângismul are rădăcini care ajung până departe în trecutul înnegurat. Ideile și concepțiile de stânga și-au făcut simțită prezența în repetate rânduri în istoria medievală și modernă, însă pentru a-i descoperi prima izbucnire concretă și, într-un fel, fatidică trebuie să ne îndreptăm privirile spre Revoluția Franceză.

Tendințele de stânga, conform terminologiei conturate mai sus, au existat în Grecia antică. Democrația elenă (ateniană) nu doar că insista asupra domniei celor mulți, ci avea și o puternică tendință egalitară. Bineînțeles, noțiunea de egalitate se aplica numai persoanelor care aveau cetățenie completă, nu și femeilor, sclavilor sau străinilor (metoikoi, meteci), astfel că electoratul din democrațiile grecești alcătuia întotdeauna o minoritate. Trebuie adăugat că democrațiile grecești, chiar dacă deseori foarte opresive, aveau anumite aspecte liberale. Nu se insista asupra respectului pentru bărbații aflați în funcții înalte, iar absența unei clase conducătoare clar definite, precum și lipsa oricărei structuri asemănătoare „președinției” slăbea autoritatea. În descrierile pe care Platon și Aristotel le fac democrației observăm elemente de egalitate și libertate socială, însă nu neapărat politică. Invidia era în floare iar excelența dădea de bănuit. Teama restaurării monarhice a fost o trăsătură permanentă a democrațiilor grecești, astfel că orice formă de concentrare a puterii era un gând îngrozitor. Dacă vreun om excela prin merite și prestigiu, îl păștea exilul prin ostracizare. Totuși, deși libertățile sociale erau, poate, pronunțate, libertățile politice erau puține, însă aici trebuie să ținem cont de faptul că noțiunea de persoană așa cum o cunoaștem noi nu exista în Antichitate. Ea apare în Lumea Occidentală – și numai în Lumea Occidentală – doar odată cu apariția creștinismului. Când l-a numit pe om zoon politikon, Aristotel s-a referit la o creatură practic absorbită de cetate sau de stat.

Ostilitatea lui Platon față de democrație (mai vizibilă în Politica decât în Legi) seamănă cu cea a lui Aristotel, care într-un târziu a fugit din Atena democratică și a mers în Chalcis, pe insula Euboia, e drept, ca să evite destinul lui Socrate. Părtinirea antidemocratică a lui Platon nu era doar reacția automată a intelectualului împotriva unei forme de guvernământ care nu pune nici un preț pe rațiune sau cunoaștere, ci era și rezultatul experienței profund resimțite a morții maestrului său. Americanul sau europeanul cu educație medie, deși conștient că Socrate a fost condamnat la moarte din pricina „impietății” sale de a prezenta zei ciudați și pentru că îi „corupea” pe tineri, știe numai rareori povestea completă. Cel din urmă cap de acuzare (care nu avea vreo legătură cu sexul) era alcătuit din mai multe aspecte: (1) că își învăța discipolii să trateze instituțiile statului cu dispreț; (2) că se asociase cu Critias și Alcibiade; (3) că îi învățase pe tineri să nu-și asculte părinții; și (4) că îi cita întruna pe Homer și Hesiod împotriva moralității și democrației (mai ales Iliada, II, 198-206). Nu doar guvernul democratic, ci și „poporul drag” s-au opus lui Socrate care, fără nici o exagerare, poate fi numit o victimă a democrației, a vox populi.[1]

Salvador de Madariaga a spus că civilizația occidentală e întemeiată pe două morți – moartea lui Socrate și moartea lui Hristos. Și, într-adevăr, Răstignirea a fost un eveniment democratic. Când Domnul nostru a fost adus înaintea lui Pilat și i-a spus că a venit ca martor al Adevărului, guvernatorul, agnostic în toată regula, L-a întrebat: „Ce este Adevărul?” Și, fără să aștepte răspuns, a trecut pe lângă El și a consultat „poporul”. Vox populi l-a condamnat pe Domnul nostru la moarte la fel cum o făcuse și în cazul lui Socrate cu trei veacuri mai înainte. Dar dacă disperăm din pricina adevărului, dacă suntem convinși că adevărul ori nu există, ori nu poate fi atins de către oameni, trebuie fie să lăsăm lucrurile în voia întâmplării, fie să căutăm simple preferințe – preferințe personale sau „preferințe dovedite statistic” (care deseori înseamnă acceptarea „verdictului majorității”). E o metodă eficientă de a regla diferențele de opinie, însă nici nu ne spune adevărul și nici nu oferă soluții raționale pentru problemele arzătoare.

Democrația greacă a fost îngropată sub dorința de putere a Macedoniei, dar Isocrate a aplaudat acest lucru.[2] Roma nu a fost niciodată o democrație autentică, nici măcar în sensul larg folosit de antici. Însă Marius reprezintă fără îndoială stânga romană, iar nepotul soției sale, Cezar, a devenit dictator de stânga, împlinind astfel acel anakyklosis definit de Polibiu[3] și anticipat de Platon, adică trecerea monarhiei în aristocrație, a aristocrației în democrație, a democrației în tiranie și a tiraniei înapoi în monarhie. Însă trebuie să ne întrebăm dacă cezarismul roman a fost vreodată monarhie autentică sau doar, după cum susținea Metternich[4], a formă de „bonapartism” – dictatură militară. Până în zilele lui Dioclețian, romanii nu au fost conștienți de faptul că Res Publica lor nu mai exista, pentru că statul încă purta această etichetă. La urma urmei, „împărat” (imperator) nu însemna decât „general”, iar „prinț” (princeps) – „primul bărbat”. („Prima doamnă” este titlul neoficial al soției președintelui american.) În timpul domniei lui Dioclețian, chestiunea a devenit în sfârșit limpede. A pus să-i fie așezată pe cap o coroană de aur și a cerut proskynesis în cea mai bună manieră orientală. Senatul și-a pierdut toată importanța. În momentul acela putem presupune că și cel mai simplu roman și-a dat seama că Republica își dăduse obștescul sfârșit și că Roma căpătase o constituție fundamental diferită, fapt în legătură cu care Tacit avusese deja bănuieli puternice.[5]

În timpul Evului Mediu, „democrația” avea o conotație negativă printre intelectuali, care numai ei știau ce înseamnă. A existat, însă, în mici societăți retrase, ca de pildă satele din înaltul Alpilor și Pirinei, în Islanda și Norvegia, precum și în satele slave sub forma de vyetche. Societățile politice mai mari și mai dezvoltate aveau în mare măsură guverne mixte, cu un monarh în vârf care își obținuse statutul fie prin naștere, fie prin alegerea lui de către o elită redusă numeric. Regimen Mixtum avea de obicei o dietă (sau chiar două „Case”) alcătuite din reprezentanți ai celor trei sau patru stări. (Inițial numai nobilimea și clerul erau reprezentate. După aceea a apărut un element nou, „Starea a treia”, adică burghezii, și în multe cazuri țărănimea ca Stare a Patra, ca de pildă în Suedia și Tirol.) Guvernele mixte sunt echilibrate. Regele nu era atotputernic. Rex sub Lege[6] era formula standard. Nu avea dreptul să impună biruri, iar sărăcia monarhilor e o caracteristică permanentă a societății medievale și post-medievale. Puterea regelui era îngrădită de vasali puternici, de Biserică, de dieta în care erau reprezentate Stările și de municipalitățile libere care aveau mari privilegii. Absolutismul și totalitarismul erau necunoscute în Evul Mediu.[7]

Pe tot parcursul acelei perioade, cuvântul „democrație” a apărut numai în tratate erudite, însă e important să ne amintim că mai multe secte religioase insidioase, cu programe sociale și politice stângiste, au activat pe tot cuprinsul – sau, mai bine zis, pe dedesubtul – unei mari părți din Europa. Albigensii (bogumilii, catarii) nu erau egalitarieni, însă prin waldensienii timpurii (întemeiați de Peter Waldo) se poate discerne un puternic caracter de stânga. Obiectul disprețului lor nu e doar „Biserica bogată și păcătoasă”, ci și cei mari și puternici, luxul, opulența și puterea. Sectele dualiste, cu rădăcinile lor maniheiste, și-au croit drum din Orientul Apropiat în Balcani, iar de acolo în nordul Italiei, sudul Franței, Belgia, Boemia și Anglia (cu alte cuvinte, o migrație geografică grosso-modo de la sud-est la nord-vest). Sectele acestea aveau viziuni apocaliptice despre caracterul malefic al bogăției, despre pedepsirea celor aroganți, despre distrugerea celor două mari organizații, Biserica și Statul. Sigur, viziunile nu erau uniforme. Accentele se schimbau, iar compromisurile cu realitatea aveau loc deseori. Însă există un fir roșu foarte clar: din punct de vedere al ideilor lor, sectele au avut o oarecare influență asupra originilor Reformei.[8]

Ce deosebea sectele de reformați era cultul sărăciei așa cum îl găsim, de pildă, printre „lyonezii săraci”, un grup waldensian timpuriu. Waldensienii din Lombardia (ca să-i deosebim de cei din Franța) insistau că adepții lor trăiesc din roadele muncii manuale. Mai ales țesătorii trăiau împreună, lucrau împreună, se opuneau serviciului militar, respingeau jurămintele și urau bisericile somptuoase. Par să fi avut și o înclinație anti-intelectuală. Din Lombardia s-au răspândit până în Boemia (…)

 Erik von Kuehnelt-Leddihn și originile stângii vor fi subiectul conferinței de mâine, 27 aprilie, ora 18:30, de la Facultatea de Drept din București, amfiteatrul II, care îi va avea ca vorbitori pe Petre Guran, Vlad Topan și Vlad Mureșan.

[1] Despre Socrate vezi excelentul articol din Encyclopedia Britannica scris de prof. Henry Jackson (în diferite ediții), precum și Werner Jaeger, op. cit., pp. 76 ff., 124; A.E. Taylor, Socrates, (Garden City, N.Y.: Doubleday-Anchor Books, 1953), p. 111: Heinrich Maier, Sokrates (Tübingen: Mohr, 1913), pp. 133, 417 ff., 419, 470: Tutu Tarkiainen, Die Athenische Demokratie (Zürich; Artemis, 1966), p. 340. (n. a)

[2] Isocrate avea viziuni despre unificare și mai ample, care depășeau cadrul eleno-macedonean. Cf. Arnaldo Momigliano, „L’Europa come concetto politico presso Isocrate e gli Isocratei”, în Rivista di filologia dell’istruzione classica (Turin, 1933), pp. 477ff. În plus, Isocrate a fost monarhist confirmat. Cf. „Nicocles” în Isocrates, trad. George Norlin, The Loeb Classical Library (Londra: Heinemann, 1928), vol. I, pp. 17-18, 21, 26. (n. a.)

[3] Cf. Polibiu, Works, trad. W.R. Paton, The Loeb Classical Library (London: Heinemann 1923), vol. 3, p. 288 (Cartea VI, 2-10). (n. a.)

[4] Cf. Aus Metternichs nachgelassenen Papieren, Fürst Richard Metternich-Winneburg, ed. (Vienna: Braumüller, 1881), vol. 3, pp. 236-237. De comparat și cu Heinrich von Treitschke, Politik, Max Conicelius, ed. (Leipzig: Hirzel, 1900), vol. 2, p. 196. (n. a.)

[5] Pe această temă vezi și Cf. Otto Seeck, Geschichte des Underganges der antiken Welt (Berlin: Siemenroth und Troschel, 1879), vol. 1, pp. 11-14. (n. a.)

[6] Această idee e aproape laitmotivul lucrării strălucite a lui Fritz Kern – Gottesgnadentum und Widerstandsrecht in früheren Mittelalter. Zur Enticklungsgeschichte der Monarchie (Leipzig: Koehler, 1914). Există traduceri și în engleză, și în spaniolă – spre marea lor defavoare, ieșite din tipar.

[7] Un guvern „absolutist” nu-și va consulta supușii. Un guvern totalitar, în schimb, va interveni în toate aspectele vieții. Un guvern poate fi absolutist și totalitar în același timp – dar nu obligatoriu. În extinderea lor internă monarhiile tind să fie absolutiste, iar democrațiile – totalitare. Ideea de națiune „politizată” este în sine totalitară. Toate formele de „populism” conduc în mod natural către extensia totalitară.

[8] Cf. Josef Leo Seifert, Die Weltrevolutionäre. Von Bogumil über Hus zu Lenin (Viena: Amalthea, 1930). (n. a.)