O toamnă fierbinte

Trăim o toamnă fierbinte din toate punctele de vedere, mai ales că şi în România au loc alegeri prezidenţiale şi parlamentare. În tot acest context internaţional complicat, românii vor decide cine va învinge la urne, asta în caz că rezultatele nu vor fi „ajustate” la indicaţiile unor interese subterane. Miza lor poate fi rezumată printr-o singură întrebare, anume cine, sau mai bine zis ce vor fi cei care îi vor conduce pe români în următorii ani: „marionete ale sistemului” sau „marionete ale destinului”?

Acum, după ce cunoaştem rezultatul primului tur, putem afirma că neaşteptatul câştigător, Călin Georgescu, se pare că întruneşte ambele însuşiri. Prin modul în care a bulversat scena politică românească, aruncând într-un con de umbră partidele „clasice” precum PSD şi PNL, ai căror reprezentanţi au pierdut cu brio, se califică drept „marionetă a destinului”. Pe de altă parte, ţinând cont de trecutul său, spoit abia recent la suprafaţă cu un fard cu aparenţă „naţionalistă”, care la o privire mai atentă se dovedeşte a fi o pastişă, e în mod cert şi o „marionetă a sistemului”. El e prin excelenţă candidatul sistemului pentru o eră post-progresistă, dar de asemenea concepută în laboratoarele acestuia. Aceasta pentru că atât progresismul cât şi „suveranismul” controlat, un termen–substitut al clasicului şi firescului „naţionalism”, pe cât de diferite par la prima vedere, nu sunt decât feţe ale aceleiaşi monede.

Ideea pe care rândurile de mai sus doresc să o transmită poate fi înţeleasă pe deplin doar după parcurgerea întregului text care urmează, în care e descris întregul context internaţional. Cele câteva rânduri dedicate alegerilor din România erau menite să îl încheie, comentariile aferente urmând a veni după alegerile parlamentare, respectiv turul 2 al prezidenţialelor. Rezultatul surprinzător al primului tur m-a determinat însă să le devansez, ele putând fi citite apoi şi în contextul lor firesc, la final, drept o concluzie a analizei care le precede.

Urmează aşadar un text scris înaintea alegerilor prezidenţiale din România, dar dat peste cap de rezultatul acestora.

Evenimentul lunii noiembrie a fost cu siguranţă rezultatul alegerilor prezidenţiale americane, care a însemnat o victorie pentru Donald Trump, suprinzător de clară prin proporţiile ei. Această schimbare de direcţie de la Casa Albă va avea cu siguranţă un impact major atât pe planul ideologic al lumii occidentale, în care progresismul a suferit o înfrângere importantă (cu posibil efect prin ricoşeu şi asupra alegerilor din România?) dar şi asupra politicii internaţionale. Aceasta pentru că sunt destule puncte fierbinţi care depind de gradul de implicare a superputerii americane şi a ţărilor satelite. Conflictele din Orientul Mijlociu şi cel din Ucraina au cunoscut recent evoluţii importante menite să complice o situaţie care devine din ce în ce mai explozivă, cu spectrul unui nou război mondial la orizont. Ultimele evoluţii parcă au fost provocate dinadins, pentru a îngreuna misiunea unui Trump reîntors la Casa Albă. Dar să luăm aceste puncte pe rând.

Donald Trump reales preşedinte al Statelor Unite

Câştigătorul incontestabil al alegerilor prezidenţiale americane din 5 noiembrie este Donald Trump, care revine astfel la Casa Albă pentru un nou mandat. Nu atât rezultatul final e o supriză, cât proporţiile acestei victorii în care învingătorul s-a conturat extrem de clar încă de la începutul numărătorii voturilor. Aceasta cu toate că presa mainstream (a cărei „obiectivitate” s-a putut remarca şi cu acest prilej) încercase în permanenţă să acrediteze ideea că vom asista la o cursă strânsă, al cărei rezultat ar putea fi decis la milimetru. Retrospectiv, această atitudine apare ca fiind cel mai probabil o tentativă de lansare a unei „self-fulfilling prophecy”, pentru a conduce la un scenariu similar cu cel întâmplat acum patru ani. Ne aducem aminte cu toţii de dubiile care au planat atunci asupra victoriei lui Biden care a recuperat spectaculos efectiv peste noapte, căci la un moment dat Trump conducea detaşat pe baza rezultatelor parţiale. Nu a fost însă cazul acum, căci de data aceasta avansul lui Trump a fost covârşitor. El a câştigat inclusiv votul popular, procentual, nu doar pe cel al electorilor din diferitele state, obţinând câteva milioane bune de voturi în plus faţă de alegerile pe care le-a câştigat în 2016.

Pe scurt, „coşmarul” progresiştilor se reîntoarce la Casa Albă! Iar rezultatul nedorit de aceştia este de fapt unul meritat cu vârf şi îndesat. În primul rând datorită atitudinii lor de la alegerile de acum patru ani, când tabăra lui Trump susţine, pe baza unor indicii serioase, că rezultatul lor a fost fraudat, dar tabăra progresistă a blocat în mod consecvent clarificarea acestor dubii pe calea justiţiei. Impresia cu care a rămas opinia publică dornică de adevăr şi dreptate e aceea că dacă ar fi fost totul în regulă şi nu era nimic de ascuns, nu ar fi existat niciun motiv de a eluda cu obstinaţie recursul la justiţie.

Capitolul semnelor de întrebare din jurul alegerilor de atunci este însă acum închis, căci rezultatul actual constituie o reparaţie binemeritată. E totodată şi o lucrare a providenţei, cu atât mai mult cu cât Trump a scăpat ca prin minune dintr-o tentativă de asasinat, cu acel glonţ care i-a trecut nu pe lângă, ci chiar prin lobul urechii! Imaginile iconice din acel moment de cumpănă care au fost transmise în direct în lumea întreagă vor intra cu siguranţă în istorie.

Deşi nu e lipsit de defecte pe un plan omenesc, adică departe de a fi din acest punct de vedere un reper moral, Donald Trump, prin rezistenţa dovedită în faţa permanentelor atacuri „progresiste” la care a fost supus (aici s-ar putea folosi şi un termen favorit al progresiştilor, „rezilienţă”), s-a dovedit a fi un câştigător meritat. Aceasta şi pentru că ingineria socială aplicată de progresism dă tot mai multe semne de faliment în urma contactului cu realitatea. Triumful lui Trump e totodată un triumf al realismului împotriva utopiilor de salon, a căror nocivitate este evidentă şi prin faptul că omenirea e considerată pe post de cobai în cadrul aplicării lor forţate, dirijate de sus sau din culise. Eşecul acestor transformări artificiale are drept consecinţă o binevenită reîntoarcere la normalitate. Trump a anunţat deja o serie de măsuri în acest sens, pentru a normaliza aspecte legate de libertatea de exprimare, de aşa-zisa „identitate de gen” sau de problema avorturilor.

Din toate aceste puncte de vedere, victoria lui Donald Trump e una salutară. Acum opt ani, atunci când în mod suprinzător el a câştigat primul său mandat la Casa Albă, asociam personajele de acest gen cu termenul de „marionete ale destinului”. Adică oameni aleşi de Providenţă, nu atât datorită calităţilor lor morale, cât drept o formă de reacţie naturală în faţa derapajelor fără limită ale progresismului, pentru a fi o frână în calea acestora. Dacă nu ar fi fost Trump, ar fi apărut cu siguranţă la un moment dat altcineva pe post de buturugă pusă de soartă în calea tăvălugului progresist. Care nu are cum să nu eşueze în cele din urmă, din cauza hybris-ului propriu şi a inadecvării la realitate, la legile firii.

Conflictul din Orientul Mijlociu

O regiune încinsă pentru care această schimbare de la Casa Albă ar putea juca un rol cheie o constituie Orientul Mijlociu. Aici interesele locale sunt fundamental diferite de cele globaliste, dar triumful lor ar putea însemna o deschidere a cutiei Pandorei. Poziţionarea pro-Israel a lui Trump am sesizat-o cu altă ocazie şi poate fi documentată cu uşurinţă printr-o simplă căutare a surselor relevante de pe internet.

Observaţia care se poate face acum, când cunoaştem cine va fi noul preşedinte, este aceea că există o diversitate de interese care îşi pun în el speranţele unei schimbări de paradigmă. Iată deci că şi alţii, nu doar adepţii civilizaţiei tradiţionale creştine, ştiu foarte bine să se folosească de apariţia acestor „marionete ale destinului” (căci „idioţi utili” nu putem spune totuşi) şi de a le facilita activitatea, pentru a o canaliza ulterior în interes propriu. Nu e vorba de elitele globaliste, ci de artizanii proiectului politico-mesianic din Israel. Aici vom vedea cum se va poziţiona noul preşedinte şi în ce măsură se va dovedi a fi dator celor care i-au netezit calea spre alegere. Deocamdată victoria sa împotriva progresismului woke e de salutat. Un câştig concret e preferabil pe moment unei virtuale catastrofe, deşi nu suntem deloc în basmul cu drobul de sare. Pericolul unei explozii e unul real, iar conflictul, mai ales cel dintre Israel şi Iran, care s-au atacat reciproc cu rachete fără a se fi spus încă ultimul cuvânt de către nici una dintre părţi.

O ultimă evoluţie interesantă e rezumată de ştirea „Curtea Penală Internațională (CPI) de la Haga a anunțat joi 21 noiembrie că a emis mandate de arestare pentru premierul israelian Benjamin Netanyahu, pentru fostul său ministru al apărării Yoav Gallant, precum și pentru liderul Hamas, Mohammed Deif, relatează Reuters. Israelul a reacționat acuzând că CPI „şi-a pierdut orice legitimitate prin emiterea de ordine absurde”. Benjamin Netanyahu devine astfel primul lider dintr-un stat aliat Occidentului care este vizat de o asemenea măsură.” (Hotnews)

Nu e vorba tocmai de o noutate. Procurorul-şef al curţii a solicitat aceste mandate de arestare încă din 20 mai, dar este simptomatic faptul că judecătorii le-au aprobat chiar acum, după victoria lui Trump. Curtea Penală Internaţională este cunoscută drept un bastion al progresismului, numai că pe plan internaţional nu e recunoscută tocmai de o serie de ţări importante, începând cu SUA, Rusia (sub acuzare e pus şi preşedintele Putin pentru războiul pornit împotriva Ucrainei) şi terminând cu Israelul. Dar iată că mai este o ţară care se raliază acestui cerc. La prima vedere pare un gest oportunist, dar la o privire mai atentă e unul cât se poate de firesc. E vorba de premierul Ungariei, Viktor Orban, care, într-o atitudine de frondă la adresa acestei măsuri luate de tribunalul de la Haga, a anunţat că l-a invitat pe Benjamin Netanyahu într-o vizită în ţara sa. Evident, nu pentru a fi arestat, ci într-un gest demonstrativ de solidaritate.

Spuneam că atitudinea lui Orban nu constituie o supriză, căci numeroase segmente ale actualei drepte europene/americane cu succes pe scena politică au conexiuni strânse cu dreapta israeliană aflată acum la guvernare, împărtăşind ideea comună a „suveranismului”. Unul din teoreticienii acestei idei şi artizan al conexiunilor amintite este autorul israelian Yoram Hazony, despre care am mai discutat cu altă ocazie. Conservatorismul care se revendică de la ceea ce e denumit cu sintagma de „moştenire iudeo-creştină” a occidentului, e de fapt unul de factură mai degrabă protestantă (reprezentat de Trump, Orban, etc), căci tradiţia milenară catolică sau ortodoxă are o altă conştiinţă de sine şi a propriei misiuni istorice.

Spuneam aşadar că gestul lui Orban nu este unul oportunist, ci doar o consecinţă vizibilă a faptului că astrele s-au aliniat şi în folosul lui. Cât priveşte relaţiile sale bune cu Trump, ele datează din perioada mandatului anterior al preşedintelui american. Cele cu Putin sunt la rândul lor vechi şi în continuare la fel de strânse. Ungaria lui Orban e la ora actuală probabil cea mai pro-rusă ţară din Europa. Numitorul comun al acestui cvartet amintit este că nu recunoaşte din principiu evaluările cu iz progresist ale tribunalului de la Haga deşi, uneori, nu e exclus ca acesta să le mai poată şi nimeri…

Căci „suveranismul” înţeles ca principiul de a face ceea ce doresc în propria ogradă fără să dau nimănui socoteală, inclusiv să tai şi să spânzur nu pe criterii de dreaptă măsură şi proporţionalitate, ci forţând realizarea propriilor interese, are prin aceasta în mod evident şi un revers. Dihotomia universalism/suveranism nu e una bazată pe categorii morale, deşi un ideolog precum Hazony încearcă să sugereze acest lucru. El invocă aici criterii biblice, de fapt vetero-testamentare, fiind însă incapabil să se ridice la universalitatea moralei nou-testamentare care o împlineşte şi o depăşeşte pe cea veche, fără a o anihila.

Dusă la extrem, niciuna din cele două categorii ale dihotomiei în discuţie nu poate reprezenta binele moral. Care are, evident, şi o latură universală, dar care pe de altă parte respectă particularul de orice fel, nu îl anihilează. De aceea subminarea şi distrugerea particularului de orice fel este în mod invariabil un rău, fie că are loc prin măsuri de extracţie globalistă, fie că un particularism e pus pe exterminarea unui alt particularism considerat rival, în numele suveranismului şi a anti-globalismului. Să nu cădem aşadar în capcana de a ne alinia exclusiv pe baza unei false disjuncţii, ci să ne orientăm în permanenţă după Adevăr, care poate fi găsit numai în Biserica lui Hristos călăuzită de Duhul Sfânt care S-a pogorât la Cincizecime peste ceata Apostolilor.

Escaladări cu perspective explozive în războiul din Ucraina

Un alt focar de conflict încă nestins este războiul ruso-ucrainean. Astfel, pentru noul preşedinte american, aşa cum a anunţat chiar el însuşi, sprijinirea unei Ucraine care încet, dar sigur, bate în retragere pe toate fronturile, nu va mai fi o prioritate. Poate din motivele descrise mai sus, cu o nouă orientare principială a politicii externe, care de la ţelurile globaliste îşi mută centrul de greutate pe suveranism, cu un focus major asupra regiunii Orientului Mijlociu?

Politica de susţinere până în pânzele albe a Ucrainei dusă până acum cu consecvenţă de actuala administraţie a SUA e privită de Trump drept o risipă inutilă de resurse, care ar putea fi direcţionate în altă parte. Chiar dacă progresismul invocă în mod propagandistic o serie de principii înalte pe care pretinde că le reprezintă, realitatea e că popoarele occidentale nu se arată dispuse să lupte şi să moară pentru ele, în mod specific pentru cauza ucraineană. În afară de o mână de mercenari din Legiunea internaţională, nimeni nu se înghesuie să se ofere voluntar pentru a apăra Europa şi Occidentul de aşa-zisul „expansionism rusesc”, care e limpede că se limitează doar la ţările din fostul spaţiu sovietic care nu fac deja parte din NATO.

Ca şi în alte cazuri, realitatea bate nu doar filmul, ci şi principiile abstracte care nu au nicio aderenţă la ea. În spatele cărora, desigur, stau camuflate alte interese, de natură globalistă, care au sperat că Rusia poate fi învinsă doar prin intermediul armatei ucrainiene, sprijinită masiv pe plan tehnic şi material de către Occident. Un eventual colaps al Rusiei însemnând în primul rând o redistribuire majoră a resurselor planetare. Însă odată cu venirea lui Trump la Casa Albă, revine în prim-plan şi realismul, care refuză să mai marşeze orbeşte în numele unor interese deghizate în idealuri şi care s-au dovedit a fi în cele din urmă a nu fi decât cai verzi pe pereţi. Rusia s-a dovedit a fi o nucă prea tare şi rezistentă la un război de uzură, mai rezistentă chiar decât Occidentul implicat indirect şi care cade dintr-o criză în alta, atât politic, cât şi economic. Trump a câştigat tocmai prin promisiunile de a opri aceste crize printr-o abordare pragmatică şi realistă, refuzând să pună pe primul plan interesele globaliste.

Numai că structura „Deep State”, al cărei preşedinte-marionetă este încă senilul Joe Biden, îşi joacă înainte de instalarea lui Trump în funcţie o ultimă carte, cu riscul de a incendia lumea întreagă.

Astfel, pe 17 noiembrie agenţiile de ştiri au anunţat faptul că SUA va permite Ucrainei folosirea de rachete ATACMS iar Marea Britanie rachete de tip Storm Shadow pentru a lovi ţinte situate până la 300 km în interiorul Rusiei. Cu menţiunea declarată (pentru cine crede un asemenea alibi) că această aprobare e dată doar în contextul luptelor din zona Kursk. Acolo unde Ucraina a lansat în luna august o ofensivă suprinzătoare într-o regiune mai puţin apărată, reuşind să pătrundă pe o adâncime de câteva zeci de kilometri pe teritoriul rus. Paralela cu ofensiva germană din Ardeni de la sfârşitul lui 1944 e evidentă. Numai că la fel pare a arăta şi deznodământul ambelor ofensive despărţite în timp de opt decenii: ele au fost în cele din urmă oprite, iar atacul s-a transformat în final într-o retragere continuă, chiar dacă acum în Ucraina ritmul acesteia este unul mai lent.

Atuurile susţinătorilor Ucrainei pe post de proxy (intermediar) împotriva Rusiei nu s-au epuizat însă, încât contextul a fost considerat potrivit pentru o mutare de şah cu implicaţii diverse, nu doar militare, ci şi politice. Astfel, escaladarea conflictului prin folosirea de rachete NATO cu bătaie de câteva sute de kilometri pare a avea o logică multiplă. Pe plan militar scopul e de a împiedica recucerirea teritoriului rus actualmente ocupat de către ucrainieni, care şi-au trimis acolo elita armatei, renunţând astfel la întărirea frontului din Donbas, semn că miza acestei acţiuni e una importantă.

Pe de-o parte există teoria că acest teritoriu ar putea fi folosit ca monedă de schimb în cadrul unor eventuale negocieri de pace cu Rusia, solicitând acesteia retragerea din anumite teritorii ucrainiene ocupate. Dar cine a urmărit reacţia Rusiei în acest caz şi cunoaşte şi mentalitatea lui Putin, ştie că preşedintele rus nu se va arăta dispus la un asemenea târg şi va merge înainte până când va considera oportun să se oprească.

O altă posibilă explicaţie, mai plauzibilă, e aceea de a-l împiedica pe Donald Trump să pună capăt conflictului într-un timp scurt, prin complicarea situaţiei de pe teren. Astfel, atâta vreme cât trupe ucrainiene se găsesc încă pe teritoriu rusesc, Putin nu va fi dispus la niciun compromis şi la nicio negociere. Până şi Trump va fi atunci silit să continue sprijinul militar pentru Ucraina, pentru că altfel totul ar însemna de facto o capitulare în faţa lui Putin. Or, nu acesta era planul lui Trump, ci acela de a iniţia, chiar şi cu mijloace de presiune, negocieri de pace între taberele beligerante, cu preţul silirii Ucrainei la anumite cedări teritoriale. Dar nu în termenii dictaţi de Rusia.

Situaţia e complicată şi mai mult de replica Rusiei la primele atacuri cu rachete americane şi britanice în sprijinul Ucrainei (nu se poate spune „ atacuri din partea Ucrainei”, căci aceste rachete pot fi programate şi dirijate exclusiv de personal specializat din ţările NATO). Astfel, ca răspuns direct la aceste lovituri cu arme occidentale, Rusia a lovit Ucraina cu o rachetă balistică cu rază intermediară de acţiune de un tip necunoscut până acum, numită Oreşnik. A fost o lovitură demonstrativă de avertisment, menită să arate lumii întregi puterea acestei arme hipersonice, cu focoase multiple şi cu o rază de acţiune de până la 5000 km. Această demonstraţie de forţă a fost comparată de unii, păstrand proporţiile (şi necomparând distrugerile, căci ideea a fost doar de a arăta potenţialul distructiv al noii arme), cu folosirea bombei atomice de către americani asupra Japoniei, prin care s-a pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial. Faptul că partea rusă i-a informat pe americani cu jumătate de oră înainte de lansare, iar la scurt timp după aceea, asupra ţintei alese, o fabrică de rachete din oraşul Dnipro, au căzut şase fulgere devastatoare, arată că apărarea antiaeriană ucraineană (bazată pe tehnologie NATO) a fost incapabilă să doboare o ţintă anunţată, dar care a sosit cu o viteză de Mach 11, adică de 11 ori viteza sunetului!

Această categorie de rachete este cea mai periculoasă prin prisma riscului unui posibil conflict nuclear. Pe de-o parte, raza de acţiune este suficient de lungă, pe de altă parte, datorită vitezei enorme, timpul de reacţie în contextul lansării unei asemenea rachete este unul minim, putând duce uşor la decizii pripite şi exagerate, cu consecinţe fatale. Puterea lor e similară cu cea a rachetelor intercontinentale, dar timpul de zbor până la ţintă mult mai scurt. Fapt care a determinat în trecut interzicerea dezvoltării unor asemenea arme printr-un tratat de neproliferare, din care însă America (sub preşedinţia lui Trump) s-a retras unilateral în anul 2019, iar actuala administraţie americană plănuieşte amplasarea unor rachete similare în anul 2026 în Germania. Prin recenta demonstraţie a noii arme, Rusia a arătat că e tehnologic la acelaşi nivel cu SUA, dacă nu chiar cu un pas înainte.

Astfel încât orice escaladare iresponsabilă, venită din partea celor care (încă) sunt acum la putere la Washington, ar putea avea din partea Rusiei un răspuns pe măsură. La fel ca acum, când replica lui Putin a fost una care i-a surprins pe occidentali.

Poziţionarea lui Trump şi planurile sale pentru o încheiere rapidă a conflictului din Ucraina par a se lovi astfel de obstacole serioase, plantate deliberat în calea sa de gesturile de escaladare ale actualei administraţii. Soluţionarea unui conflict interminabil fără ca aceasta să însemne totodată o victorie deplină a Rusiei, se arată a fi tot mai complicată.

Alegeri în România

Trăim o toamnă fierbinte din toate punctele de vedere, mai ales că şi în România vor avea loc alegeri prezidenţiale şi parlamentare. În tot acest context internaţional complicat, românii vor decide cine va învinge la urne, asta în caz că rezultatele nu vor fi „ajustate”  la indicaţiile unor interese subterane. Miza lor poate fi rezumată printr-o singură întrebare, anume cine, sau mai bine zis ce vor fi cei care îi vor conduce pe români în următorii ani: marionete ale sistemului sau marionete ale destinului?

Postscriptum

Textul de mai sus a fost scris înaintea primului tur al alegerilor prezidenţiale. Răspunsul la întrebare se amână astfel după turul al doilea, dar câştigătorul absolut neaşteptat al primului tur, Călin Georgescu, se pare că întruneşte ambele însuşiri. Prin modul în care a bulversat scena politică românească, aruncând într-un con de umbră partidele „clasice” precum PSD şi PNL, ai căror reprezentanţi au pierdut cu brio, se califică drept „marionetă a destinului”. Pe de altă parte, ţinând cont de trecutul său, spoit abia recent la suprafaţă cu o textură aparent „naţionalistă”, care la o privire mai atentă se dovedeşte a fi o pastişă, e în mod cert şi o „marionetă a sistemului”. El e prin excelenţă candidatul sistemului pentru o eră post-progresistă, dar de asemenea concepută în laboratoarele acestuia. Aceasta pentru că atât progresismul cât şi „suveranismul” controlat, un termen –substitut al clasicului şi firescului „naţionalism”, pe cât de diferite par la prima vedere, nu sunt decât feţe ale aceleiaşi monede.