Jucătorul sârb, Novak Djokovici, sportivul cu cele mai multe titluri de Mare Șlem din istoria acestui sport (24), a declarat că în momentele grele de pe teren apelează la Dumnezeu și sfinții îngeri, relevă Eurosport.
În momentele grele, sârbul apelează la credință pentru a trece mai departe.
„Mă bazez pe Dumnezeu și pe îngerii păzitori. În momentele în care nu-mi mai simt picioarele, când nu mai am putere, când mingea este neclară… În acele momente, apelez la intervenția divină.
Poate nu o să mă credeți, dar mi s-a întâmplat de multe ori de-a lungul carierei mele, în măsura în care chiar m-am surprins pe mine însumi cum am reușit să suport anumite situații.
Cred că așa a fost și acum. Când lovești mingea peste fileu de 30 de ori, nu mai vezi mingea clar, este pură intuiție. E greu de descris cuiva care nu este în locul meu, pentru că acesta este ultimul stadiu al epuizării. Al doilea set a fost poate cel mai greu din viața mea”, a declarat Novak Djokovici, citat de Tennis Majors.
Sârbul a câștigat recent, la New York, competiția US Open, al 24 titlu de Mare Șlem din carieră, record în tenisul masculin.
Dumnezeu, ingeri, nu inseamna neaparat Dumnezeul crestinilor. Nu pronunta Hristos. Djokovic a dat semnale de apartenenta la masonerie, sunt fotografii elocvente din revistele de sport de-a lungul timpului, si nu numai. Iar sotia lui e un fel de vraci, Djokovic insusi apeland la o vrajitoare cunoscuta de prin serbia, la care parca apela si fotbalistul ala suedez cu nume sarbesc.
Ursulețul Medvedev nu-i Ortodox ? Oare cum decide Dumnezeu ?
(Eu chiar nu înțeleg: când știi că joci (ȘI) pentru o grămadă de bani, că rezultatul jocului nu îți pune viața în primejdie, cum poți aștepta ajutor de la Dumnezeu ? Doar fiindcă adversarul o fi – poate! – mai puțin pios ? Poate fiindcă speră să aibă mai mulți bani pentru donații către amărâții vieții ? Poate – dar aici poate ar trebui să își spună că n-ar trebui să se omoare el cu gândul că nu va putea să facă destul într-o chestiune care e treaba lui … Dumnezeu!
Oricum, n-ați explicat, iar eu nu înțeleg!)
Încă n-am văzut jucător (de tenis, în cazul de față) care să înfrunte publicul care îl ovaționează cu cuvintele: „Sper să vă placă tenisul!”. Poate va avea „Alcatraz” curajul, cândva (ori poate că nu, fiindcă pare să iubească ovațiile prea tare!).