Un artist imens, care şi-a luat inspiraţia din rădăcinile folclorului românesc şi din atitudinea demnă a haiducilor, eroilor şi a voievozilor care s-au luptat pentru ţelul suprem al neatârnării şi libertăţii neamului nostru, merită să figureze într-un panteon al marilor figuri care definesc în eternitate identitatea românească.
Acum o lună de zile, pe 2 august, a trecut la cele veșnice muzicianul Nicolae Covaci, liderul trupei cu nume de pasăre de legendă, Phoenix, cea capabilă să renască mereu din propria cenuşă. Un nume-simbol care învăluie oare în faldurile sale şi o metaforă cu substrat profetic, cuprinzând în sine destinul amplu al neamului românesc? Cine ştie? Azi încă nu putem şti. Dar mâine?
Ceea ce l-a caracterizat în permanenţă a fost atitudinea sa de opoziţie solitară la adresa oricărui sistem politic în care i-a fost dat să trăiască, pentru că nu regăsea nicăieri compatibilitatea cu acea linie definitorie a neamului la a cărei exprimare artistică a năzuit o viaţă întreagă. Nu găsim oare aici până la un punct şi o paralelă cu viaţa şi atitudinea unui Mihai Eminescu, la rândul său un geniu solitar în răspărul mediocrităţii, lipsei de aderenţă la propriile rădăcini şi a imoralităţii generale din jurul său?
Şi-a croit de unul singur drumul prin vitregiile vieţii, fără a beneficia vreodată de sprijn „de sus” din partea potentaţilor de orice fel şi din orice vremuri. În timpul regimului comunist lui Nicu Covaci i-a fost dat să trăiască cu dezamăgire fenomenul pervertirii şi instrumentalizării partinice a folclorului, precum şi cenzurarea artei adevărate, ceea ce l-a silit în cele din urmă să părăsească ţara. În anii exilului apusean el a reuşit doar să se menţină pe linia de plutire, asigurându-şi existenţa prin valorificarea talentelor sale artistice, atât plastice, cât şi muzicale, dar puse în slujba lucrului realizat la comandă, care desigur nu era la nivelul unei împliniri artistice veritabile. Proiectul său de suflet, Phoenix, a supravieţuit cumva, combinând nume vechi cu nume noi, dar în occident muzica lor nu a fost niciodată înţeleasă aşa cum se cuvine. Cu atât mai mult cu cât anii 80 veneau oricum cu alte mode şi curente muzicale, depărtându-se de perioada pe care o putem numi de glorie a deceniului anterior, când s-au afirmat pe plan mondial cele mai mari formaţii de muzică rock. Iar după euforia căderii cortinei de fier şi întoarcerea triumfală în ţară a trupei Phoenix renăscute după 1990, a urmat dezamăgirea cu privire la starea neamului şi la evoluţia societăţii româneşti postdecembriste, care a durat până în ziua de azi.
Dar tocmai această perpetuă neadaptare la vremuri s-a dovedit a fi un ferment rodnic de inspiraţie artistică. Creaţia autentică se naşte întotdeauna dintr-o tensiune existenţială, iar nu din considerente de popularitate, de a fi în trend sau de a avea un succes comercial maxim. Matricea din care s-a născut muzica nemuritoare a lui Nicu Covaci este cea a sufletului românesc oprimat de regimuri şi ideologii străine, tânjind mereu după libertate şi după afirmarea destinului său veritabil.
După câţiva ani de ucenicie muzicală, autenticul stil Phoenix s-a coagulat într-un astfel de context. Directivele venite la începutul anilor 70 de sus, de la conducerea ţării, decretau ca obligatorie inspiraţia artistică din folclorul românesc. În faţa unei asemenea pervertiri a actului artistic, care devenea practic o anexă fără valoare a ideologiei politice dominante, pentru un spirit liber şi nesupus, dar profund ataşat sufletului românesc, nu exista decât o singură alternativă (deoarece opoziţia radicală de tip cosmopolit nu avea oricum nicio şansă de a trece de cenzură, singura variantă rămânând emigrarea imediată şi îngroparea într-un anonimat perpetuu, căci vesticii nu aveau nevoie de alţii veniţi din afară care să copieze muzica lor). Singura alternativă era, prin urmare, de a te supune aparent acestei directive de partid, dar să creezi în aceste împrejurări vitrege o artă autentică, liberă şi fără compromisuri. Cu condiţia să ai capacitatea şi talentul pentru asta. Iar Nicu Covaci împreună cu noua sa trupă Phoenix, renăscută în 1971 în ceea ce avea să fie numită formula de aur, au reuşit din plin.
Dezgustat de producţiile superficiale şi fără valoare care cântau ode corectitudinii politice din acea vreme, Nicu Covaci se apleacă asupra folclorului autentic, săpând în straturile adânci ale fenomenului românesc, unde a ajuns până la esenţa sa din negurile veacurilor precreştine. Acolo el a descoperit un filon de inspiraţie nesecată, originând din ritmuri arhaice care înmagazinau o energie pură. Iar cu posibilităţile tehnice pe care le oferă instrumentele moderne ale muzicii rock, acest imens zăcământ de energie îşi poate desfăşura adevăratul potenţial, capabil să electrizeze spiritele celor care ascultă.
Asta este, pe scurt, ceea ce iubitorii muzicii Phoenix apreciază la această formaţie şi linia directoare care a definit cea mai pare parte a creaţiei artistice a lui Nicu Covaci până la plecarea sa dintre noi. El a reuşit astfel să transmită publicului acea forţă imensă care zăcea latentă în străfundurile sufletului colectiv românesc şi care s-a manifestat de-a lungul istoriei în figurile de legendă, haiduci, eroi sau voievozi, care au năzuit mai presus de orice, inclusiv mai presus de viaţa lor, la libertatea acestui neam în permanenţă oprimat.
Într-o formă modernă, în context actual, cu mijloace de exprimare adecvate, şi opera lui Nicu Covaci continuă pe undeva această linie definitorie a marilor înaintaşi, haiduci şi eroi pe care îi evocă în creaţia sa. Astfel poate fi înţeleasă geneza unor piese nemuritoare precum Negru-Vodă, Pavel Chinezul, Strunga, Anule Hanule sau chiar piesa compusă de Mircea Baniciu, Andrii Popa, poate cel mai mare hit al său, pe care Nicu Covaci a găsit-o potrivită pentru a o include pe unul din discurile Phoenix.
Ca să poţi ridica fruntea spre cer, refuzând postura încovoiată a unei robii permanente sub jug străin sau sub cozile lor de topor autohtone, ai nevoie de o imensă forţă interioară. Pe care aceste figuri istorice cântate în muzica Phoenix o aveau şi pe care această muzică a captat-o într-un mod genial, încercând să o transmită celor care o ascultă. Pieselor amintite mai devreme, de pe primele două albume la începutul anilor 70, le-au urmat apoi altele şi altele, cu evocări ale lui Baba Novac, Decebal sau ale marilor noştri voievozi, Mircea, Vlad, Ştefan şi Mihai, pe versuri clasice de Coşbuc sau Eminescu.
Albumul Cantafabule, această capodoperă Phoenix, e orientat din punct de vedere tematic mai mult către imaginarul mitologic, ieşind din sfera folclorului propriu-zis. Tiparele genului numit etno-rock sunt practic depăşite, născându-se astfel o creaţie majoră, cu rezonanţă universală. La un nivel mai profund însă, şi în aceste piese cu versuri foarte inspirate, de o frumuseţe alambicată cu iz arhaic, găsim energia aceea a ritmului specific românesc, de o complexitate şi de o frumuseţe neegalată, care emană o forţă precum o cascadă nestăvilită care vine din străfundurile istoriei şi ale fiinţei româneşti.
Aşadar, chiar şi atunci când versurile par a spune cu totul altceva, muzica Phoenix rămâne identică cu sine şi cu proiectul pe care l-a urmat neabătut. Nu voi mai da decât câteva exemple.
Cocoşii negri, o piesă splendidă şi totodată impresionantă prin cursul ei melodios şi acordurile solemne, maiestuoase, dar totodată de o gravitate existenţială profundă, e prelucrarea unui străvechi bocet funerar, cu origini în neguri de vremi.
Imaginarul colectiv românesc, de factură arhaică, conţine şi superstiţii, credinţe în duhuri rele, în vârcolaci şi vampiri. Acestea şi-au găsit transpunerea artistică în piese cu ritmuri întortocheate, grele, metalice, pe de-o parte captivante, dar care degajă o atmosferă sumbră şi întunecată, cum ar fi Dansul codrilor sau Ora-Hora.
În contrast cu aceasta, avem şi compoziţiile Mugur de Fluier şi Zori de zi, care respiră o atmosferă optimistă, solară, de vânt de primăvară care alungă iarna, de îngeri de lumină care alungă puterile întunericului. Ele sunt de fapt o proiecţie artistică a unui viitor dorit şi aşteptat cu speranţă.
Acum, la plecarea lui Nicu Covaci dintre noi, ne rămâne mesajul creaţiei sale, şi aceea nedesăvârşită – căci ştim că există încă un proiect-mamut, o creaţie bombastică, Ante-Mioriţa, nefinalizat, dar pe care poate îl vor finaliza discipolii săi, precum s-a întâmplat cu Recviem-ul lui Mozart. Această Ante-Mioriţa, care pe undeva ar putea fi recviemul lui Nicu Covaci, ar urma să dea formă muzicală unui spirit de luptă, aflat într-o variantă mai puţin cunoscută a celebrei balade a Mioriţei, depăşind astfel fatalismul resemnat pe care majoritatea interpreţilor îl asociază variantei clasice.
Personal nu subscriu la această interpretare, căci în Mioriţa clasică nu e vorba de a evita sau de a nu evita lupta, sau de a te preda necondiţionat unei sorţi aparent implacabile, ci de a conferi un sens transcendent posibilei plecări din această lume. Fatalismul e indus mai degrabă la nivelul exegezei, de nişte spirite minore, care sunt ele însele deformate de vremurile care au apăsat veacuri de-a rândul pe grumazul neamului românesc.
Orice ar fi însă, prin muzica şi prin atitudinea sa, Nicu Covaci e unul din spiritele intrate de pe-acum în legendă care şi-au menţinut în permanenţă verticalitatea şi care s-au luptat să scuture jugul mai mult sau mai puţin real sau mai mult sau mai puţin metaforic care a apăsat pe neamul nostru în cea mai mare parte a istoriei sale. Deşi el personal nu prea a avut tangenţe cu Biserica şi cu credinţa creştină, care e de asemenea un element definitoriu al identităţii româneşti, el a rezonat totuşi din plin şi cu acea parte luminoasă a sufletului românesc care a permis asimilarea firească, naturală, a acesteia.
Până la urmă, în ciuda unor controverse, conjunctura şi atitudinea celor care au rămas după el au făcut ca Nicu Covaci să-şi găsească odihna de veci în Cimitirul Eroilor din Timişoara, oraşul său natal, iar noi ne putem ruga şi pentru sufletul lui, ca Dumnezeu să-l odihnească şi să-i fie ţărâna uşoară. Iar cu această ocazie nu putem să nu ne reamintim de versurile nemuritoare care cuprind în ele şi o adiere a Învierii:
Fie să renască / numai cel ce har/ are de-a renaşte / curăţit prin jar/ din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum/ astăzi ca şi mâine, pururi şi acum.
