Haideți să punem problema în felul următor: dacă geografia ar fi fost alta, iar guvernul României ar fi avut de ales între inundarea câtorva sate sau inundarea Bucureștiului, care ar fi fost alegerea?
Evident, sacrificarea acelor câtorva sate, pentru că la București e aglomerare urbană, populație mult mai mare, mult mai greu de evacuat, deci risc mai mare să fie victime, proprietăți mult mai valoroase, deci daune materiale mult mai mari, patrimoniu cultural mult mai bogat, deci și pagube culturale mult mai mari.
Prin urmare, de ce nu ar fi procedat guvernul României la fel în condițiile în care în locul Bucureștiului a fost Belgradul? Europeniștii noștri, care au ieșit să-l atace pe Ponta și să ne explice de ce opțiunea sa dovedește că nu e un adevărat suveranist, ar trebui să ne explice cum anume justifică ei opțiunea contrară, curat suveranistă și curat europenistă, pe care și-o asumă implicit, dacă nu și explicit.
Bineînțeles, singurul argument coerent din punct de vedere logic, chiar dacă primitiv și respingător din punct de vedere moral, e acela al egoismului național dus la extrem. E aceeași filosofie în virtutea căreia Hitler împușca 100 de civili sârbi pentru fiecare soldat german ucis de partizanii sârbi. Adică o filosofie care împarte lumea între ai noștri, singurii care contează, și restul, adică suboamenii care nu valorează nici cât o ceapă degerată.
Ca să rezum, conform europeniștilor noștri, Ponta nu poate fi suveranist pentru că suveranismul e nazism – evident, premisa e falsă, dar revenim mai încolo -, iar prin acțiunile sale Ponta a demonstrat că nu e un bun nazist. Presupunând că așa stau lucrurile, nu înțeleg totuși cum s-ar mai putea numi indivizii care îmbrățișează o astfel de viziune ultranaționalistă europeniști sau măcar oameni.
Atrăgeam mai devreme atenția asupra următorului paradox: aceiași indivizi care până ieri erau gata să facă România scrum pentru cauza ucraineană, s-au năpustit azi asupra lui Ponta cu furie patriotică pentru că a ales să sacrifice câteva sate românești ca să salveze Belgradul.
La o primă vedere, par să fie pur și simplu incoerenți. Dar dacă ținem cont de faptul că de un an și jumătate nu zic absolut nimic despre genocidul din Gaza, în cazul în care nu îl aplaudă entuziast, dar în același timp plâng cu lacrimi de crocodil pentru Ucraina, lucrurile încep să aibă sens.
Așadar, nu suveranismul e nazism, ci tefeliștii noștri sunt gata să justifice uciderea în masă a palestinienilor, sârbilor sau chiar a românilor în numele atlantismului. Dacă în locul Belgradului ar fi fost Kievul, Londra, Parisul sau Washingtonul, crede cineva că Nicușor, Lasconi și Ciolacu ar fi pus la fel problema? Sau îi crede cineva pe toți ăștia, care până acum se mândreau cu statutul de slugi ale americanilor și sugători ai Marelui Licurici, când subit redescoperă o mândrie națională vecină cu cruzimea?
În realitate, lor nu le pasă nici de români, nici de oameni. Le pasă doar de agenda Partidului Democrat din SUA, pentru care sunt în stare să facă și genocid sau să se sinucidă în masă, ca secta lui Jim Jones. Nu resping naționalismul pentru că îmbrățișează creștinismul sau un umanism fără frontiere. Ci pentru că sunt ticăloși și le pasă de români la fel de puțin cum le pasă de orice alți oameni de care ajung să se împiedice șefii și finanțatorii lor.
Din acest motiv, nu pot decât să salut victoria oricărui suveranist care va reuși să tragă apa după ei, încheind astfel un capitol mizerabil din istoria României și a umanității.
