Narațiuni colonizatoare

Dl Paul Dragos Aligica atrăgea atenția asupra unui raport oficial al Rusiei (Ministerul de externe), asumat și de Ambasada Rusiei în România, în care se acuza „glorificarea nazismului” în România.

Potrivit lui PDA, „raportul conține un atac direct la adresa României, a istoriei sale, în mai multe forme tematice si retorice. Atacul are, în esența sa, toate elementele unui document justificativ si legitimator pentru o eventuala agresiune rusa împotriva tarii noastre.”
Raportul este, în anumite puncte ale sale, aproape identic cu cel al Departamentului de Stat al SUA și cu pozițiile unor instituții academice sau culturale românești. Mai ales în privința unor condamnați criminali de război din cabinetul Antonescu.

Dar, până la urmă, nu ar trebui să ne mirăm atât de mult. Adevărul este că atât pentru istoriografia dominantă apuseană (cel puțin cea recentă), cât și pentru cea sovietică, statul român modern este o alcătuire opresoare, colonialistă, iar cultura națională este fascistă aproape genetic, încă de la formarea ei (până și imnul național e proto fascist într-o astfel de interpretare).

Dar în privința „criminalilor de război”, vina de căpătâi a unora dintre aceștia, așa cum o arată procesele din anii 40, nu a constat (decât cel mult secundar, în unele cazuri) în dovedite crime împotriva umanității, crime rasiale sau altele din această categorie. Vina lor de căpătâi, pusă în cap de lege, era că declaraseră și participaseră la războiul împotriva URSS. De ce am ajuns noi în război contra URSS? Altă întrebare…

De ce ne mirăm însă că Rusia îi consideră și astăzi „criminali de război” pe cei care s-au opus imperialismului său? Că problema, și atunci, era totuși în primul rând una geopolitică, militară, nu atât ideologică. Nu au mers românii la război pentru că era URSS democrat-comunistă, iar noi fasciști imperiali, ci pentru că Sovietele intraseră cu bocancii pe aici (inclusiv în urma unui parteneriat cu cel mai nazist dintre naziști). Și iată că țin isonul acestei povești unii care astăzi vorbesc ritos despre stat de drept, „valori”, „democrație”, sau care vorbesc tot mai apăsat despre „dez-imperializarea” Rusiei. Aici e o majoră contradicție, care poate e explicabilă prin faptul că diferențele dintre marile puteri sunt mai mici decât asemănările de „gen”.

O altă contradicție o regăsim în propaganda cotidiană „mainstream”. În mintea strâmtă a multora, populismul, naționalismul, revizionismul, simplul discurs critic față de mărețele agende ale puternicilor zilei sunt păcate conceptuale care se explică fie prin faptul că ești „idiotul util” al Moscovei, fie prin faptul că te plătește direct Putin. Pare că niciun dubiu nu străbate mințile vigilenților gardieni ai minții atunci când își aud propriul discurs în gura Marelui Satan al lumii libere (i.e. Rusia).

PS: ca să fie totul clar, consider că discuția despre nazism, criminali de război, antisemitism etc. este necesară și cu privire la trecut, și cu privire la prezent, și pentru Ucraina, și pentru România. Dar una-i una, iar propaganda de doi lei a imperiilor colonizatoare e alta…