Marele partizan Blidaru, maramureșeanul care a băgat spaima-n toată Țara Codrului

În anul 1911, în satul Odești din Maramureș avea să se nască „Spaima Codrilor”, adică marele partizan anticomunist Vasile Blidaru.

Acest partizan din „Țara Codrului” (o regiune istorică din România, situată pe teritoriile județelor de astăzi: Satu Mare, Maramureș și Sălaj. Zona este situată în nord-vestul țării, de o parte și de alta a culmii Codrului.

Primele atestări scrise ale localităților din zona Codrului apar în secolul al XIII-lea: Supur la 1215, Ardusat, Crucișor, Tămaia, toate la 1231, Săcășeni la 1240, Hodișa în 1271, Iegheriște în 1272, Homorodul de Jos, Homorodul de Sus și Medișa în 1273, apoi în secolul al XIV-lea: Arduzel, Hodod în 1334, Giurtelec și Sălsig în 1378, Babța în 1383, Motiș și Șandra în 1387, Oarța de Jos, Ortița și Oarța de Sus, Băsești, Urmeniș Asuajul de Jos și Asuajul de Sus în 1391, Bicău în 1395, iar în secolele al XV-lea și al XVI-lea mai sunt atestate încă 19 localități: Ulmeni la 1405, Stremț la 1410, Băița de sub Codru, Chelința, Mânău, Cehal și Corund la 1423, Odești, Săliște, Săuca, Socond, Soconzel, Stâna, Tămășești, Tohat la 1424, Bârsău de Jos, Bârsău de Sus la 1470, Solduba la 1475, Ariniș la 1543. Din ceea ce putem observa din diverse documente, prezența românilor pe aceste meleaguri este de necontestat și reprezintă un adevăr istoric și nu un mit), avea să reușească să supraviețuiască cu arma în mână, la propriu, mai bine de 10 ani. Haiducul Blidar (unii îl numesc și: Blidaru, Blidarul, etc.) moare în lupta cu trupele Securității abia spre sfârșitul lunii mai a anului 1958.

Vasile Blidar/u avea să-i impresioneze și pe istoricii români încă de pe vremea când acesta avea vârsta de 30 de ani și era concentrat pe Frontul de Vest, în infama armată horthystă. Din perioada petrecută de el pe Front, istoricilor le-au rămas moștenire o mulțime de versuri, rânduri scrise de către plugarul devenit militar, versuri precum: „…Și eu mi’am făcut cortu/ Cu ușa cătră Codru/ Pă lături și la’sfințât/ Cortu l’am acoperit/ Să nu văd unguri mai mult/ Că pre rău m’o bătrânit./ Io din cort am tot privit/ Cătă codru înfrunzât/ Ș’am crezut că te’oi vedea/…” (vezi și: Vasile Blidaru, ultimul luptător – Tribuna Magazine). Blidaru dă dovadă de multă pricepere în arta camuflării și a războiului, de-a lungul existenței sale. Totodată, acesta este un foarte bun „ilegalist” și spion. Domnul Nicolae Iuga afirma despre iscusința haiducului Blidaru: „Au fost, totuși, scrisori expediate dintr-o unitate militară maghiară în vreme de război dar, pentru a trece de vigilența dublei cenzuri, militare și naționale, Vasile Blidaru le „criptează”, adică le redactează în limba română scrisă cu… litere chirilice, alfabet pe care atunci îl mai cunoșteau doar foarte puțini români tineri, din aceia provenind din familii de țărani înțelepți, cu înclinații cărturărești, așa cum era și Vasile Blidaru, familiarizat de timpuriu cu slova bătrânelor cărți bisericești”.

Potrivit Gazetei de Maramureș, dar mai ales potrivit cărţii lui Ştefan Bellu: „Pădurea răzvrătită”, Vasile Blidaru s-a ocupat cu confecționatul butoaielor din doage și a altor lucrări în lemn, fiind un meșter iscusit încă de tânăr. În armată s-a dovedit a fi un bun țintaș, îndemânare de care se va folosi mai târziu, în anii săi de luptă personală. După război, el s-a înscris în Frontul Plugarilor, formațiune politică patronată de Petru Groza. Iar în anul 1947, el s-a angajat contabil la cooperativa sătească. Aci a cunoscut-o și pe viitoarea sa soție, Floare Neamț, care era vânzătoare. Într-un interviu acordat de aceasta muzeografului Gheorghe Robescu, Floare Neamț povestește cum a intrat Blidaru în conflict cu comuniștii: „Problemele cu autoritățile au apărut după război și după venirea comuniștilor la putere. El a continuat să se ocupe de cooperativă și de aici i se trag lui și mie toate necazurile. În 1949, gestionar la cooperativă era Gât Vasile. Din comitetul de conducere mai făceau parte: Chiriguţ Petre, Sigheti Vasile, un alt Vasile Blidaru, care însă nu era rudenie cu noi, Deac Ioan, Conea Vasile, toți erau comuniști. După cum știți, în acele vremuri era mare lipsă de tot felul de mărfuri. Cei înșirați mai sus au profitat de aceste lipsuri, vânzând la suprapreț mărfuri sau repartizându-le cu prioritate, în funcție de interese. Soțul meu s-a opus și de aici a început calvarul. Cei șase l-au pârât pe Vasile Blidaru că ar fi un element periculos”.

După cum s-a văzut în mod clar în decursul timpului și în alte cazuri, de aici până la arestare nu a fost decât „un pas”. La data de 16 august 1949, la ora 3 noaptea, securiștii înarmați au bătut la ușa familiei Blidaru. Cea care a deschis a fost soția lui Blidaru. L-au percheziționat și l-au arestat pe Blidaru, neoferindu-le informații. Tot în acea noapte a fost arestat Ciprian Gavriș, fiul preotului Vasile Gavriș, fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Mihai Rogoz și cei doi fii ai săi. Cu toții, legați la mâini, au pornit pe jos spre Huta, un cătun. Pe drum, Vasile Blidaru și-a rupt legăturile de la mâini și a fugit, cu cartușele aducătoare de moarte ale securiștilor hăituindu-l prin noapte. Pe toți cei care l-au pârât, Blidaru i-a amenințat cu moartea, dar de ucis, l-a ucis pe unul singur: Vasile Sigheti, cu care s-a întâlnit în timp ce mergea spre târg. I-a cerut să se oprească, dar Sigheti a sărit din căruță și a fugit. Blidaru a tras după el și l-a ucis. Pe Vasile Gât l-a împușcat în picior. Cu „tizul său”, Vasile Blidaru a avut două confruntări, dar acesta a scăpat de fiecare dată cu viață. Deac s-a ales cu o bătaie, iar Conea a murit de spaimă: se temea că vine Blidaru după el. De fapt, dacă voia, Blidaru i-ar fi putut ucide pe toți. Un om înarmat care nu are nimic de pierdut este un om periculos. Dar Blidaru nu căuta răzbunarea, săvârșind cât mai multe crime, ci dreptatea.

La scurt timp după arestarea lui a fost arestată și soția sa, împreună cu cei 3 copii. Avea acasă trei copilași mici: Gheorghe, de un an și ceva, Valer avea patru ani, iar Maria 7-8 ani. Între timp comuniștii le-au demolat casa și le-au luat toate bunurile. Simultan, Blidaru s-a retras în Codru. În mod sporadic, el se mai întâlnea cu Traian Rogoz, Soponaru și cu alți dizidenți din zonă, dar modul său de viață și de luptă cu regimul terorii este unic. Datorită inteligenței sclipitoare și a cunoștințelor dobândite pe front, Blidaru își confecționa singur până și armele. Se spune că a fost și armurier în armata regală, așa că, sătenii din zonă sunt singuri că până și gloanțele și grenadele cu care se apăra erau confecționate de mâna lui. Mai mult, el și-a confecționat buncăre, dotate cu pat, sobă și horn, dar, tot țăranii din zonă afirmă faptul că, fumul nu ieșea prin pământ, ci era dirijat prin niște scorburi, în așa fel încât securiștii să nu-l poată descoperi. Cu hrana nu avea probleme. Vâna și, mai mult, oamenii din zonă îl ajutau cu făină de mămăligă și brânză. Prin anul 1951, Blidaru a reușit să fugă în Italia. La Triest a urmat o școală de spionaj pentru culegerea de informații și se spune că s-ar fi întors cu arme, hârți, binoclu și alte „dotări moderne”. Din Italia ar fi trimis familiei diferite pachete și fotografii, dar toate au fost „interceptate” de către securitate. Deși putea rămâne în Italia, s-a întors în țară ca: „să-i chinuie un pic pe securiști”, după cum spun sătenii că afirma el. După ce au aflat de revenirea sa în pădurile din zonă, securiștii s-au mobilizat și mai tare ca să-l prindă, pentru a afla cine, de ce și cum l-a instruit în Italia.

În toamna anului 1956, soția sa l-a întâlnit, înarmat, la târg, în Ariniș. Se întorsese din Italia. În același interviu acordat în anii 1990, soția sa povestește că: „mergeam pe jos cu fata mea la târg, la Ariniș. Mi-a ieșit în față dintr-o pădurice. Era îmbrăcat într-o salopetă de culoare închisă și avea asupra lui mai multe arme de foc. Am stat o vreme de vorbă, i-a dat câteva sfaturi părintești fetei, cea mai mare dintre copiii, apoi a plecat. Cu băiatul cel mic s-a întâlnit când acesta era cu vitele pe câmp, dar nu i-a spus cine e. Ne-am mai întâlnit în anul 1958 de Paște. A fost ultima întâlnire. A venit acasă a doua zi de Paște, în aceeași salopetă închisă la culoare și înarmat. Am stat cu toții la masă și am vorbit vreo 2 ore. Apoi a plecat. Pe mine m-a trimis cu o scrisoare la postul de miliție, prin care el își anunța prezența în sat”. A plecat liniștit, pe uliță, dând binețe. Oamenii se întrebau dacă nu cumva au venit americanii, din moment ce Blidaru se plimbă liber.

După vreo lună, Blidaru a fost împușcat. În anul 1958, de Rusalii, Blidaru se afla la Rogoz Florica, soția fostului său camarad de haiducie, Rogoz Traian, aflat atunci la închisoare. Când a vrut să plece, cam pe la 11 noaptea, Blidaru a văzut cum se lansează rachete luminoase. A încercat să se refugieze în casă, dar femeia încuiase ușa în urma lui. A aruncat cu grenade, încercând să scape fugind, dar a fost secerat de focuri de automat. Soția sa nu știe nici astăzi ce s-a întâmplat cu corpul său rămas fără viață. Mai mult, nici certificat de deces nu există. Iar prigoana familiei a continuat. Floarea Neamț a fost din nou arestată și condamnată la 10 ani de închisoare. A fost eliberată după patru ani, în urma amnistiei din 1964. După Revoluție s-a îmbolnăvit și, în 1997, s-a stins, la aproape 80 de ani. A plecat însă împăcată și mai ales demnă. Nici fii lui Blidaru nu au scăpat de persecuția securității. Fiul său este omul de afaceri Valer Blidar (după unele surse din anul 2023 – cu o avere de aproximativ 180 de milioane de euro) , cel care și-a prezentat situația pre-decembristă astfel: Casa demolată de comuniști, tatăl ucis de Securitate, mama condamnată la închisoare. Cel mai mult a avut de suferit Valer. Maria Chiș, fiica cea mare a luptătorului spune că: „Fratele meu a fost pedepsit de 7 ori pentru că a fost copilul lui Blidaru. Cineva l-a pârât că el seamănă cel mai bine cu tătuca. Și de aceea tot pe el au stat cu ochii: prima dată, pușcăria cu bunica, a doua oară, cu mama, a treia oară a fost exmatriculat de la școală. A patra oară a fost când a dat examen la liceul de la Satu Mare. Atunci i s-a spus că a reușit, dar nu sunt locuri. Ne-au trimis la Partid. Am vorbit la Partid și ne-au trimis înapoi la Liceu. Când am ajuns înapoi, mi-au spus că nu se poate, dar dacă se întoarce peste un an sau doi, n-o să mai trebuiască cereri. Pe urmă s-a dus la București. A vrut să dea la facultate și când au venit aici să se intereseze cine-i, au nimerit tot securiști, așa că nu l-au primit. Asta a fost a 5-a pedeapsă. După liceu a făcut ceva Școală Tehnică și a reușit să găsească de lucru la Comitetul Central, unde lucra la întreținere: uși, geamuri etc. S-a aflat în sat că Valer lucrează la CC și a venit cineva să-i ceară mamei adresa să-l cheme în armată. Și când colo a trimis o hârtie la București că tata era fugar și l-au dat afară. Asta a fost a șasea pedeapsă. A șaptea oară: când a ajuns în armată, s-a spus că-i a Blidarului. I-au dat ce era mai greu. Mi-a scris o scrisoare codată. M-a învățat un alfabet din numere: a era 1, b era 2, până la 9 erau litere din alfabet. Și acolo era: „măicuță așa mi-e de greu, ca-n iad”. Mama a dat slujbe, a ținut post, și după 6 săptămâni o venit acasă, permisie”.

Luptătorul Blidaru a reușit performanța de a îmbina haiducia, prin ajutorarea multora, cu partizanatul militar. Și a dus cu siguranță o viață aventuroasă, dar extrem de grea. De mare ajutor pentru redactarea acestui articol au fost multe surse din Maramureș, în special din comuna Săcel, surse care au decis să rămână anonime.