Frontul antiotoman românesc a avut o valoare infinit mai mare, comparativ cu valoarea pe care i-o atribuie unii istorici, în special români, prin: mistificarea istoriei, manipulare, și mai ales minciună. Existența românilor în acest colț al lumii medievale a ajutat la salvarea și apărarea civilizației care se forma în vestul Europei, o civilizație care se forma cu greu, printre câteva epidemii, războaie civile, alianțe cu otomanii, formale ori informale, trădări, răscoale și asasinate, printre multe altele.
Între câteva războaie, trădări și manipulări, românii, câți mai rămâneau după grelele cazne ale vieții prin care treceau, nu uitau să: repare, reconstruiască și chiar să construiască, noi edificii ale unei civilizații proprii, de sine stătătoare, specifică nouă, românilor. Nu a fost ușor să evoluăm, deoarece ne-am aflat între iatagan și buzdugan, având parte mereu de noi și noi: riscuri, amenințări și vulnerabilității la adresa securității noastre, inclusiv din partea fraților creștini, papistași.
Materialul de față va elucida anumite mistere referitoare la implicarea noastră în războaiele antiotomane, și ne va oferi o nouă perspectivă asupra sacrificiului național, de la opincă la vlădică, de la dregător la domnitor.
Începem cu Bătălia de la Sibiu, care a avut loc între zilele de 18-25 martie 1442, în zona cuprinsă între Sântimbru și Sibiu. Bătălia a făcut parte din războaiele otomano-maghiare, iar cele două forțe militare au fost comandate de către românul Ioan de Hunedoara și Mezid, beiul Vidinului. Bătălia s-a terminat cu victoria armatelor creștine, aceasta fiind a treia victorie a armatelor conduse de către Ion Românul, nimeni altul decât Iancu de Hunedoara, asupra otomanilor, după cele obținute la Semendria, în anul 1437 și în zona dintre Semendria și Belgrad, în anul 1441.
Continuăm materialul cu Bătălia de pe Ialomița, din data de 2 septembrie 1442. Cele două forțe militare rivale au fost comandate de Ioan de Hunedoara, din partea creștinilor, și pașa Șehabeddin, beilerbeiul Rumeliei, din partea otomanilor. Bătălia s-a terminat cu victoria glorioasă a armatei creștine. La câțiva ani distanță, la data de 27 Februarie 1470, Ștefan cel Mare atacă și incendiază orașul Brăila în încercarea sa de a scoate de sub influența otomană Țara Romanească.
Urmează Bătălia de la pârâul Vodna, sau Bătălia de la Cursul Apei, care a avut loc între zilele de: 18-20 noiembrie ale anului 1473. Trebuie să amintim faptul că, după Bătălia de la Soci din 1471, relațiile dintre Ștefan cel Mare și Radu cel Frumos au continuat să se deterioreze, iar din anul 1473, Moldova a sistat plata tributului către Imperiul Otoman. Ștefan reușește, pe căi diplomatice, să obțină neutralitatea Regatului Ungariei și aliază cu Uzun Hasan, padișahul din Agqoyunlu, însă avea nevoie de un domn loial pe tronul Țării Românești în eventualitatea unei invazii otomane. Începutul ostilităților a avut loc la data de 8 noiembrie 1473, când voievodul, împreună cu Laiotă Basarab care urma a fi înscăunat domn, își mută trupele pe râul Milcov. Armata moldoveană, formată din circa 24.000 de oameni, este împărțită în 12 unități (cete) care înaintează pe trasee diferite în Țara Românească până la râul Vodna sau pârâul Potoc unde este întâmpinată de către trupele lui Radu cel Frumos.
Bătălia, care durează 3 zile, este câștigată de armata moldoveană, Radu fiind nevoit să se refugieze în cetatea de scaun Dâmbovița care va fi asediată câteva zile mai târziu. Urmează Bătălia de la Câmpul Pâinii, desfășurată la data de 13 octombrie a anului 1479, lângă Orăștie, între armatele Transilvaniei și Regatului Ungariei pe de o parte, și o forță otomană aflată sub conducerea lui Isa-bey. Interesant este și faptul că, după înfrângerea de la Vaslui, Mahomed al II-lea încearcă să-și consolideze influența în Țara Românească, prin căi neprevăzute. Solii sultanului avertizau Regatul Ungar că orice implicare la sud și est de Carpați nu va rămâne fără urmări. Transilvănenii aveau informații despre intențiile turcilor atât de la spionii sași, cât și din corespondența cu Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, și Laiotă Basarab, aflat în exil în Brașov. Interesant este și faptul că, expediția otomană a fost îndreptată inițial către Sibiu, dar orașul a fost evitat în ultimul moment. Turcii au înaintat fie pe traseul Jiu, Gilort, Novaci, trecând peste Carpați pe la Obârșia Lotrului și coborând pe Valea Sebeșului, fie au trecut prin pasul Turnu Roșu după joncțiunea cu trupele domnitorului Țării Românești, Țepeluș, și au înaintat pe direcția Sibiu–Sebeș până au ajuns la Orăștie. De aici, forțele otomane conduse de Isa-bey și Ali-bey au inițiat acțiuni de jaf spre Alba Iulia luând drept sclavi femei și copii. După trei zile, la data de 11 octombrie 1479, a acționat Mihaloglu Iskender-bey în zona dintre Sebeș și Orăștie, devastând așezările săsești. Mulțumiți de pradă, otomanii au plănuit întoarcerea în ziua următoare în Țara Românească. În aceeași zi, voievodul Transilvaniei, Ștefan Báthory, și-a adunat trupele în cetatea Alba Iulia și a cerut ajutorul lui Paul Chinezu, comitele de Timiș, și a despotului sârb Dmitar Jakšić. Urmărind turcii care s-au deplasat de la Sebeș spre Orăștie, trupele lui Bathory și-au ridicat tabăra pe marginea înaltă ce împrejmuiește Câmpul Pâinii, numită de atunci Tăbărâște. Turcii s-au oprit la Șibot și s-au pregătit de bătălie.
Pe prima linie a frontului creștin se aflau: în dreapta, lângă râul Mureș, sașii comandați de Georg Hecht și cavaleria ușoară în frunte cu Demeter Jakšić. În centru era așezată cavaleria transilvăneană sub comanda personală a voivodului Ștefan Báthory, iar în stânga Paul Chinezul cu cavaleria grea regală și secuii sub comanda lui Anton Kendy. Pe flancul stâng al celei de-a doua linii, în spatele secuilor, se aflau trupe regatului Ungariei, iar pe flancul drept, în spatele sașilor, se găsea un grup de peste 2.000 de ostași munteni aflați sub comanda lui Laiotă Basarab. De cealaltă parte, în centru, se afla pedestrimea munteană condusă de Basarab al IV-lea cel Tânăr (Țepeluș), în spatele cărora se afla liderul otoman, Isa-bey cu cavaleria grea. Pe flancuri au fost așezate trupele conduse de: Bali-bey în dreapta, și Ali-bey în stanga. Lupta a fost declanșată de trupele sășești, ale căror comunități au avut cel mai mult de suferit în urma raidurilor otomane, urmate de muntenii aflați în exil care au atacat flancul drept al otomanilor. A urmat atacul în centru, cu cavaleria condusă de voievodul transilvănean, al cărui efect imediat a fost distrugerea unităților muntene și înaintarea până la cea de-a doua linie, unde se afla și liderul otoman. Intervenția rezervelor lui Bali-bey din dreapta a creat o superioritate otomană în centru, trupele lui Báthory fiind în pericol de încercuire. Din fericire însă pentru creștini, liderul otoman, Isa-bey, este ucis în luptă iar situația se echilibrează. Dinspre partea stângă se aștepta atacul decisiv al lui Ali-bey, însă acesta refuză să intervină. Va motiva ulterior că a încercat o retragere strategică pentru a scoate flancul stâng maghiar de pe câmpul de luptă, însă cronicarii prezenți la bătălie relatează că faptul că, otomanii, obosiți și derutați de moartea lui Isa-bey, nu au avut curajul să atace trupele regale dotate cu armuri grele complete: „…Dar, când Ali-bei a văzut că alaiul necredinciosului și răufăcătorului Pavel cneazul este asemenea unui munte … și că acângii obosiți și neorânduiți nu sunt în stare să se ciocnească cu ei, nu s-a luptat cu dușmanul său, pentru a se măsura cu el, ci, făcând ca și când și-ar fi dat mâna, s-a retras de pe câmpul de bătălie și e plecat […]. După retragerea și plecarea lui Ali-bei, împreună cu alaiul său și după ce banul Bedruș a isprăvit cu Isa-bei, cneazul Pavel și oastea transilvăneană au împresurat alaiul lui Bali-bey.” — Semseddin
Retragerea lui Ali-bei i-a permis lui Paul Chinezul, aflat în fruntea aripii stângi, să intre în luptă atacând din lateral și din spate turcii care-l înconjuraseră pe Báthory. Turcii rezistă eroic într-o agonie de câteva ore după care Bali-bey, ajuns la comanda armatei otomane, renunță la prăzi și ordonă retragerea spre munți. În amintirea victoriei împotriva turcilor, la dispoziția regelui Matia Corvin a fost ridicată o capelă pe locul unde au fost înhumați eroii transilvăneni.
“Turcii au înaintat fie pe traseul Jiu, Gilort, Novaci, ”
erdogan a facut puscarie pentru
“minaretele sint rachetele noastre”:
nimeni nu vede ca T.I.R.urile sint tancurile lor!