Federația Sindicatelor Libere din Învățământ a înaintat Guvernului o adresă prin care cere „spor de calculator” pentru profesori: „Vă rugăm să aveți în vedere faptul că, de la începerea anului școlar 2020 – 2021, multe unități au funcționat în scenariul doi sau trei, iar pentru următoarele 30 de zile și nu numai, actul educațional se va desfășura, la nivel național, exclusiv on-line, ceea ce va presupune o perioadă îndelungată de expunere a cadrelor didactice la radiațiile emise de dispozitivul/dispozitivele electronice pe care fiecare le deține.”
Cu alte cuvinte, brusc, aceleași sindicate care de ani de zile sunt partenere de încredere ale reformării continue a școlii în sens digital, aceleași sindicate care au făcut grevă pentru manuale online încă de acum zece ani (de exemplu), aceleași sindicate care au cerut examene de evaluare națională online și începerea școlii în regim exclusive online, tocmai aceste sindicate au descoperit pericolul radiațiilor. Pentru profesori. Pericolul radiațiilor pentru elevi încă nu l-au descoperit. Nu-i plătește nimeni pentru asta.
De mai bine de două decenii, învățământul românesc este pus pe butuci în numele unor utopii digitalizante. Școala activă/experimentală/finlandeză, cum vreți să-i ziceți, promite creativitate maximă, rezultate uluitoare și efort minim. De exemplu, în 2015 eram anunțați că: „Școala viitorului s-a deschis în Finlanda. Cum arată clădirea în care elevii fac ce vor și sunt prieteni cu profesorii? Experții de la Vertas Arhitects au construit un campus de 10.500 de kilometri pătrați, unde se află mai multe școli, o grădiniță, un club pentru copii, teatru, cafenea, bibliotecă, sală de gimnastică și multe alte lucruri.”
În loc să meargă la școală, elevii merg așadar la mall. Și atmosfera e specifică flaneriei consumeriste: „Cursurile au loc într-o atmosferă extrem de relaxată: copiii au voie să se așeze oriunde și în ce poziție vor, iar discuțiile între ei în timpul orelor sunt chiar încurajate. De asemenea, copiii se pot plimba prin clasă și își pot muta scaunul. Dacă vor, se pot așeza pe o canapea cu un computer în fața lor. Laptopurile sunt de fapt varianta pentru tabla de scris, care se regăsește în școlile tradiționale. Majoritatea lecțiilor sunt construite în jurul conceptului de proiecte in grup.”
Un asemenea tip de școală-mall nu va putea produce decât oameni care sporovăiesc cu laptopul în față în timp ce sorb un macchiato la Starbucks. Nu știu cine le va achita nota de plată, pentru că aceste competențe nu asigură competitivitate pe piața muncii.
Din păcate însă sindicatele – nu vorbesc aici de profesori, ci de sindicate, de organizațiile care au misiunea să structureze lumea profesorilor – nu au găsit de cuviință în ultimele două decenii și mai bine să apere meseria și statutul profesorilor arătând modurile în care aceste reforme duc la distrugerea școlii. Sindicatele nu au apărat nici statutul profesorilor, nici viitorul elevilor. Sindicatele nu au apărat substanța meseriei de profesor. După modelul sindicatelor din învățământul public al statelor anglo-saxone, unde învățământul preuniversitar public este o glumă proastă, sindicatele din învățământul nostru au cerut doar, la fiecare pas al reformei, sporuri salariale, bonusuri, bonuri, decontări: bani. Bani pentru trădarea menirii de dascăl. În loc să discute problemele de substanță ale învățământului din România – haosul manualelor alternative, redefinirea scopului învățământului, deteriorarea programelor, imixtiunea grosolană viața școlii a oengeurilor și a părinților din spatele fundațiilor înființate pe lângă unitățile de învățământ, nerespectarea disciplinei școlare -, sindicatele libere din învățământ au cerut, cu lașitate, bani pentru fiecare pas făcut înapoi.
Dacă au adus în discuție „radiațiile” ecranelor, de ce nu pun mâna liderii sindicatelor din învățământ pe o carte precum Demența digitală, a medicului german Manfred Spitzer, specialist în neuroștiințe, pentru a vedea cât de dăunător este lucrul pe ecrane pentru mințile copiilor, pentru a afla cum timpul petrecut pe calculator de copii le afectează acestora în mod iremediabil creierul. După cum spune Spitzer, activitatea susținută pe calculator/internet produce, la copii, nu la adulți, care au deja creierul format, „tulburări de memorie, de atenție, de concentrare” precum și o „aplatizare emoțională și o opacitate generală”. Adică ceea ce se numește „demență digitală”. Spitzer arată clar, pe bază de studii științifice, că insomnia, depresia, obezitatea, bolile cronice sunt un rezultat direct al petrecerii timpului online.
„Așa sunt tinerii în ziua de azi”? Poate, dar doar dacă îi abandonăm ecranelor. Iar școala online nu face decât să-i silească pe părinții conștienți de aceste pericole să-și așeze copiii în fața ecranelor îndobitocitoare. Dar, dincolo de pandemie, de zeci de ani se tot sporovăiește în învățământul românesc despre meritele manualelor digitale, despre minunile internetului. De zeci de ani sindicatele împing școala înspre acest labirint întunecat, unde videoclipurile, știrile, memeurile, pedofilia și pornografia se amestecă promiscuu cu școala online, pe care nu o mai caută nimeni. Nu poți clădi școala în mijlocul cartierului cu felinare roșii. Nu poți duce învățatul înspre maidanul creierelor aplatizate de jocuri și surfing pe internet.
Calculatoarele ar trebui să vină cu avertizări asemeni tutunului sau alcoolului. Și să nu se „vândă” minorilor. A face școală online „numai puțin”, „doar așa”, e, la limită, ca și cum i-ai spune unui adolescent că e în regulă să tragă „doar un fum”, să ia doar „o dușcă”. La școală. Exagerez, desigur, dar se pare că trăim deja într-o lume dominată de „aplatizare emoțională și de opacitate generală”, o lume care nu mai reacționează la nimic decât dacă e trasă violent de mânecă. De zeci de ani, sindicatele din învățământ nu își fac datoria. Și rezistența individuală a profesorilor lucizi nu e de ajuns pentru a salva școala românească. Trebuie acțiune organizată și rezistență pe linia învățământului clasic. Ce fac sindicatele acum este echivalentul părăsirii postului. Adică e trădare a standardelor profesionale și a elevilor.
Mircea Platon este autorul cărții Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc. Cartea poate fi achiziționată de-aici.
