Nagy Botond spunea despre propria piesă de la TNB următoarele: „Prorocul Ilie este poate cel mai virulent proiect artistic al meu prin care doresc să pun în lumină problemele sistemice ale unei mentalități profund înrădăcinate într-o țară pe care, recunosc, mi-a trecut serios prin minte să o părăsesc.
Orice formă de fanatism este teribil de îngrijorătoare, iar cei care-l proslăvesc prin judecăți prefabricate, nu-mi provoacă altceva decât o frică viscerală. Aceștia mă sperie tocmai pentru că nu lasă loc îndoielii, dezbaterilor, dialogului, judecata lor fiind una de tip dogmatic.”
Ați înțeles, virulent. Îl sperie fanatismul din această țară, pe care a vrut să o părăsească, și îl preocupă chestiunile sistemice ale mentalității.
Când te uiți în schimb la comunicatul Ministerului Culturii sau la comentariul actorului principal, Richard Bovnoczki, ele par din alt film (să zicem, împăciuitoare), punându-și regizorul în situația de a nu fi înțeles ce a făcut în propria piesă. Oricum ar fi, lucrurile se bat cap în cap.
A fost suficient ca BOR să spună că ia act „cu mâhnire de utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase creștine în timpul interpretării piesei de teatru Prorocul Ilie” ca totul să ia forma unui linșaj în toată regula la adresa Bisericii și a celor care au avut îndrăzneala de a protesta pe rețele.
Clișeul fundamentalismului pare să fie în aceste mâini o măciucă cu care culci la pământ orice are de-a face cu religia altfel decât în mod defăimător, grotesc sau bășcălios. Comunicatul BOR e extrem de atent la cuvinte, recitiți-l, și cu toate astea toți au încăierat biserica.
Totuși, dacă ne preocupă chestiunile sistemice și problema fanatismului, ce știți de fapt despre aceste lucruri? Din modul cum punem problema dezbaterii și a îndoielii, Biserica ar trebui să fie un club de carte sau așa ceva. Păi, în capetele noastre băltesc atunci cele mai ordinare confuzii.
Karen Armstrong, un istoric al religiilor și o mare admiratoare a lui Mircea Eliade, tradusă la noi (de pildă “Scurtă istorie a mitului”), explica insurgența fundamentalismului ca un fenomen eminamente modern și astfel ca un rezultat al desacralizării religioase la care au fost supuse societățile în ultimii 200 ani.
Modernitatea occidentală l-a generat, în orice caz fenomenul e complet necunoscut înainte. Problema se află, astfel, în însuși modul de funcționare al acestor societăți seculare care, pe urmele lui Mircea Eliade, neagă dimensiunea sacrului (a Mythos-ului, în termenii ei).
Păi, cine apare atunci cu judecăți prefabricate despre fanatism? Nu ar trebui, dacă plecăm urechea la cei care au studiat aceste lucruri și au scris gândindu-se în special la noi, să începem prin a fi atenți la aroganța și propriile virulențe cu care abordăm temele și simbolurile religiei?!
Bineînțeles, dacă asta ar fi ceea ce urmărim. Fiindcă nu poți ridica problema fanatismului, fără să ataci indirect problemele sistemice ale secularizării, ceea ce, evident, iese din discuție. De fapt, discuția se complică cu atât mai mult cu cât procesul secularizării ortodocșilor nu este la fel de adânc și uniform, așa cum s-a întâmplat în Occident (ceea ce pare să ne frământe în realitate).
Țăranul român nu a pornit niciodată în cruciade și nu a umplut istoria cu sângele oponenților lui religioși. Și nu îl văd nici azi capabil de aceste orori. Singura lui cruciadă e rugăciunea la locurile sfinte și la moaște.
În orice caz, marea literatură română din toate timpurile îl descrie cu totul altfel decât par să pună problema acești cruciați ai blasfemiei și războiului cu barbaria religioasă. Și atunci riscul e să rămâi fără obiect, afară doar dacă nu te apuci să îl cauți în propria ogradă.
De fapt, ceea ce numesc ei fundamentalism e în realitate o măciucă cu care încearcă să debaraseze vitrina numită spațiu public de ultimele deșeuri ale religiei. Le stau în gât. Nu întâmplător, ofensa pe care au simțit-o ortodocșii la vederea imaginilor (e și normal, de vreme ce i le-au pus în față cu atâta virulență) a devenit motivul unei infernale revărsări de ură și invective năvălind peste biserică doar fiindcă ortodocșii au îndrăznit să se simtă ofensați, să protesteze.
Atunci, de fapt, cine e fanaticul în realitate, care e obiectivul lui real?
