Dan Puric: Fratelui meu Nicolae

Actorul și regizorul Dan Puric a scris un text ocazionat de trecerea la cele veșnice a lui Nicolae Dabija, marele scriitor și om de cultură basarabean. R3media vi-l oferă în exclusivitate, fără alte comentarii:

Fratelui meu Nicolae

Și întreb acum Cerul: care e Prutul ce mă mai poate despărți de tine? Și unde este sârma ghimpată a graniței mincinoase și cinice ce-mi zdrobea inima de fiecare dată când veneam spre tine, ca spre întreaga Basarabie, fratele meu Nicolae? Și vin și întreb din nou: cine ești tu, țărână a acestui mut pământ de vrei să mi-l răpești? Deșertăciuni ale istoriei am să vă spun, îngenunchiate de cel ce a crezut în Eternitatea de a fi român!

Și de aceea strig spre Cer: să-l plângi tu întreagă Barasabie, că vor trece poate ani și veacuri până când pământul tău însfințit de suferințe va mai da minunea unui asemenea rod! Și vin și strig din nou: să-l plângi tu, Românie întreagă, căci mult timp va trebui naturii să se odihnească până când din adâncurile ei să țâșnească din nou o conștință atât de puternică și curată, pe care istoria să n-o poată cumpăra în niciun fel și care, cu de la sine putere, să zguduie din temelii stânca nedreptății pe pieptul tău mereu suspinând!

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media

Ce timpuri ți s-a dat să înfrunți, Nicolae! Și pe toate le-ai înfrânt cu eterna ta inocență de  copil și poate de aceea știu că în urma ta ai lăsat un pod de inimi pe care neamul ăsta românesc, la timpul cuvenit, va păși cu sfială, desculț, în murmur de rugăciune și de veșnică recunoștință pentru tine! Ca spre o sfântă icoană vom merge cu pași șoptiți, știind că din ea suntem priviți de tristețea mută a unui popor sfâșiat de necazuri și neștiute dureri!

Nădejdile frânte ale deportaților noștri basarabeni în pustia unei lumi fără de Dumnezeu, credința crucificată a soldaților noștri intrați sub brazda acestui pământ cu visul reîntregirii noastre închis pentru totdeauna sub pleoape! Toți aceștia mă priveau prin tine, frate Nicolae, rând pe rând, așa cum tu, tot rând pe rând, ai plâns pentru ei toți, făcând din lacrimile tale versuri menite să ne rănească de frumosul de-a fi român!

Din ce adânc negrăit sufletesc al acestui neam te-ai născut tu oare, Nicolae? Oi fi din apa aceea curată, din fântâna satului tău, pe care ai ridicat-o din primii tăi bani câștigați ca poet, ca și cum ai fi pus versurile ce ți-au țâșnit din sufletu-ți îndurerat să sape în adâncul pământului arid și neprietenos seninul de-a fi român?

Din ceața amintirii știu că mirat te-am întrebat: de ce, Nicolae, cu banii aceia ai premiului tău de poet nu ți-ai luat o motocicletă, o mobilă nouă sau haine elegante? Iar tu mi-ai răspuns cu firescul limpede al apei tale din fântână: „Pentru că nu avea satul apă, Dane!” Și-atunci am înțeles că satul acela mic, cu casele văruite parcă de un necaz etern ce stătea de vorbă doar cu vântul și pe care nicio ploaie nu l-ar fi putut șterge era rana Basarabiei tale și că tu erai apa! Apa sfântă, Nicolae, țășnită din subpământul suferințelor noastre ce se ridica acum prin tine, ca într-o veșnică Înviere Românească! Căci pentru mine tu asta ai fost, fratele meu Nicolae, fântână de apă curată, țășnită sfânt din mijlocul unei mări de amar! Și de aceea știu că tot ce ai semănat, pironit fiind pe crucea Basarabiei va rodi curând în neașteptatul nostru destin românesc!

Și iartă-ne, Nicolae, că țara de azi nu-i pe măsura țării pe care tu o purtai veșnic în inima ta, dar va veni vremea când oamenii se vor ruga inimii tale ca unei țări întregi! Vremea acelui senin românesc, când jerta ta va înflori în sfânta grădina a Maicii Domnului! Sunt suferințe imense, Nicolae, care pot aduna sufletele iremediabil rătăcite, cum sunt cele ale bieților români de astăzi, înălțându-le prin pronie cerească spre Dumnezeu. Și poate de aceea văd acum, precum Sfântul Apostol Ștefan, primul dintre cei chemați, în clipa cumplitului său martiraj, ce L-a zărit printre pietrele ce-l ucideau, pe Domnului Nostru Iisus Hristos ridicându-se în picioare de pe Tronul Său Ceresc ca să-i îmbrățișeze neclintita-i credința în El. Tot așa și eu acum, Nicolae, văd cu ochii minții cum la tragica ta despărțire de noi și de sfântul pământ al Basarabiei se ridică în picioare, în semn de dragoste și respect, domnul nostru Mihai Eminescu, înconjurat de voievozi și de martiri ca să-ți îmbrățișeze sfânta credință și dragoste în Crucea de-a fi Român!

Dan Puric