Devii o societate închisă dacă:
– dogmatizezi și transformi în TABUURI chestiuni ce țin de dezbaterea politică
– reproduci o logică maniheistă de tip NOI vs EI, o logică exclusivistă de grup
– ții cu dinții și ghearele de STATUS QUO
Dacă bifezi aceste trei trăsături, indiferent de conținutul tău ideologic și de orientarea ta doctrinară, ești pe drumul totalitar al societății închise, ca să folosim termenii lui Popper.
Partida „pro-europeană” și „liberală” de la noi (și nu doar de la noi) este apărătoarea unei societăți închise, bazată pe TABU, în registru maniheist și „conservator” (în sens de păstrare a STATUS QUO-ului).
Cum au făcut asta?
– au ridicat la rang de TABU chestiuni ce țin de construcție, de alegere și decizie, de discuție critică: forma pe care o are Uniunea Europeană, angajamentul în crize (pandemie, război) etc.
Una este să te revendici de la principii fundamentale, nechestionabile ca societatea să poată funcționa (să zicem, democrația liberală, apartenența europeană), alta este să înzestrezi cu valoare de TABU decizii și agende.
Prin faptul că elita „pro-europeană” și „liberală” a transferat în zona TABUURILOR chestiuni ce țin de dezbatere și discuție critică, a negat înseși principiile de bază ale unei societăți deschise.
Când excluzi din dezbatere o serie de subiecte tot mai cuprinzătoare: sistemul economic, implicarea în alianțe extra-europene, gestionarea crizelor, atunci te îndrepți către totalitarism.
Tu ești de vină dacă valul contestatar va ținti, eventual, chiar spre principiile fondatoare, pentru că tu ai alimentat confuzia între fundament și decizie, făcând discuția imposibilă. Tot în TABU au transformat și discuția cu privire la sistemul economic. A vorbi despre naționalizări, plan integrat de intervenție a statului, taxarea marilor companii, este subiect interzis.
– despre logica maniheistă nici nu are sens să elaborez prea mult. Știm foarte bine cum, din 2004 până astăzi, a fost mereu vorba de două sau mai multe Românii, cum se discuta serios de către „capete limpezi” despre restricționarea votului pentru cei „needucați”, pentru cei „știrbi”, cum s-a caricaturizat imaginea votantului care nu era cum trebuie.
„Pro-europenii” au fost cei care au tribalizat electoratul și competiția electorală. Toate subiectele pe care le-au transformat în TABU, și sunt multe, au drept consecință transformarea în dușman a celui care îndrăznește să le conteste. Ataci un TABU, ești extremist și omul lui Putin. Ești „EI”, iar ”EI” sunt orci subumane.
– și tot partida „pro-europeană” și „liberală” este reprezentanta STATUS QUO-ului, a actualului aranjament socio-economic și politic. Cu toate că le place să-și spună „reformiști”, România instituțională arată, practic, la fel de două decade. Nu a existat nicio ameliorare, nici măcar la nivel de tentativă, a gravelor probleme survenite între timp: alienarea (inclusiv și mai ales prin fenomenul migrației), inegalitatea tot mai mare între cei de sus și cei de la bază, decuplarea culturală între majoritate și minoritate.
Pentru elite aranjamentul este bun. Se bucură de privilegii, de statut, de beneficii. Și suferă acut de sindromul „maria-antoaneta” (scriu cu litere mici că regina respectivă n-ar fi rostit cuvintele atribuite): „dacă n-au pâine, să mănânce cozonaci”.
Cu alte cuvinte, repetă la nesfârșit că România se bucură de avantajele progresului (integrării, globalizării), fără să-și dea seama că repetă 1 la 1 discursul lui Cațavencu și că această poziționare e echivalentul respingerii celor care nu se simt deloc privilegiați, beneficiari sau câștigători ai actualului status-quo.
Și uite așa ajungem la aparentul paradox că partida „naționalistă” (extremistă, în ochii „liberalilor”) devine:
– contestatoare a STATUS-QUO-ului și promotoare a „schimbării”. Discursiv, devine reprezentanta opoziției „antisistem”, anti-elite, emanație a „poporului” (aici ne situăm în sfera reprezentărilor, nu a realităților).
– capabilă de a ataca TABU-uri și de a sparge limitele obtuze puse dezbaterii publice.
– de a deveni vocea celor excluși și marginalizați.
Societatea deschisă a fost victima propriilor săi apărători. Dar așa se întâmplă când elitele noastre au condus prin procură și pe bază de rețetă. Neavând experiență reală democratică, liberală, au considerat că e suficient să fie acolo, sus, și să mulțumească centrele de putere occidentale.
Sunt elite de salon, incapabile să înțeleagă complexitatea reală a unei societăți realmente deschise, plurale, cu interese diferite, deseori divergente, capabile să gestioneze antagonisme. Pur și simplu nu au avut această experiență, dar și-au și refuzat-o, prin partizanat flagrant și prin mult mai comodul și pe termen scurt profitabilul rol de elite comprandore asumat.
Acest tip de dialectică putea fi evitat dacă „elita” nu ar fi fost atât de egoistă, auto-suficientă și narcisiacă. Desigur, însă, că nu doar din cauze de psihologie socială am ajuns aici. Sunt și interese concrete în menținerea STATUS QUO-ului, deloc idealiste
. Dar aceste interese sunt suficient de proteice astfel încât să se reproducă și în varianta în care revolta populistă câștigă politic.
