Când România pare să ne încapă pe toți, progresiști și conservatori

Dacă nu discutăm marile teme ale zilei, nu înseamnă că ele nu vin peste noi, producând efecte. Și totuși, ce bine este să ai o sănătoasă pauză de televizor și de net, sau să îl deschizi doar ca să îți iei o rețetă de prăjituri ori o rapidă informație.

Actualitatea ne creează zbucium și nu întotdeauna este la fel de definitivă sau relevantă pe cât am putea crede. În plin război mondial, un Marcel Proust se izola într-o odaie capitonată cu plută, pentru a scrie și a se liniști. Mai târziu, Eliade va proceda la fel la Lisabona, vreme de un an, refuzând să mai citească ziarele și rămânând doar la lectura Bibliei (era și în doliu după moartea soției, pe care el și-o atribuia, penitent. O forțase spre un avort, iar Nina dezvoltase un cancer uterin, de care el se simțea vinovat, după cum scrie în Jurnal).

Și unde am putea mai ușor găsi liniștea, decât în biserică și în natură? O mănăstire ni le oferă adesea pe amândouă, așa cum este Negru Vodă, mănăstire de oraș (Câmpulung), dar decupând între masivele sale ziduri o ireală pajiște, mărginită de meri și pruni.

Vineri, 26 iulie, este sărbătorit Sfântul Ioanichie cel Nou de la Muscel. Deși sfânta liturghie se săvârșește în fiecare localitate, fără a fi nevoie să bați zeci de kilometri, totuși mi-am creat obiceiul de a merge la hramul unei mănăstiri sau la prăznuirea unui sfânt, pentru acea atmosferă de sacralitate și de comuniune, mai intensă: sobor de preoți, ierarhul locului și simplii cetățeni adunați de credință și dragoste. Deși ce înseamnă „simplu cetățean” (avea să întrebe chiar azi episcopul Calinic Argeșeanul)? Oare există cetățean compus? Pare un joc de cuvinte banal, dar el punctează faptul că nimeni nu este simplu, adică insignifiant.

La sărbătoarea de la Câmpulung, pe lângă ierarhul menționat și gazde (obștea călugărilor de la Negru Vodă) au mai venit părintele Constantin Necula de la Sibiu, mulți alți preoți argeșeni, pelerini de toate vârstele (tineri de toate vârstele, cum le spune părintele patriarh) și de toate categoriile. Și, discret, în public, nu în vreo lojă sau estradă oficială, Elena Lasconi, primarul localității.

Iar în această dimineață de vară, sub o lumină îmblânzită de ploaia din ajun, am avut impresia că aici este România adevărată și împăcată, care ne poate cuprinde pe toți, așa cum ne găseam și în această poiană: tineri și vârstnici, femei cu batic și fustă, laolaltă cu altele în tocuri, cu machiaj mai discret sau mai pronunțat, copii, oameni de la țară sau de la oraș, bogați (cu mașina de teren în poartă) ori oameni cu necazuri ce strâng fonduri de operație pentru cineva drag. Chiar și Elena Lasconi, prin propria înfățișare, părea să împace câteva din aceste antinomii sau diferențe: purtând pe cap o splendidă maramă argeșeană („de o sută de ani”), peste o rochie modernă, cu gust, de un roz strălucitor. Nou și vechi, cochetărie feminină, combinată însă nu cu frivolitate, ci cu o căutare spirituală, ca și cu grija de a fi aproape de câmpulungeni, în tot ceea ce contează realmente pentru ei. Iar câmpulungenii par să aprecieze acest interes, judecând după popularitatea și simpatia cu care o înconjoară.

Am simțit că această reuniune antinomică este dată și de cei doi clerici care au ținut predica, părintele Necula și ierarhul Calinic. Părintele sibian este mai aproape de tineri și are un discurs mai nou, uneori presărat cu informații teologice academice, dar și cu anecdote. Preferința mea personală merge spre aripa moldavă și oarecum mai austeră, monahală a bisericii. Pe de altă parte, esența este una, iar manifestările – nenumărate.

Nu există un mod unic de a ne apropia de Dumnezeu. Sfinții înșiși, unii sunt austeri, retrași, isihaști (Iosif Vatopedinul, Teodora de la Sihla, chiar și Ioanichie de la Muscel), în vreme ce alții sunt mai apropiați de oameni și foarte înțelegători cu neputințele lor (Porfirie Kavsokalivitul, Paisie Aghioritul). Am ascultat așadar două predici, una de la un preot mirean ardelean foarte cunoscut și iubit de tineri, iar cealaltă de la un ierarh din sinod, în vârstă, conservator, dar direct și percutant în cuvânt, nelipsindu-i umorul.

Căci predica ierarhului,  ieșit nu foarte demult din spital, de la ortopedie, a părut vorba de sfat a unui bunic ce ne roagă să fim atenți a nu ne rupe picioarele, a merge la doctor, „a ne face tratamentul înainte de a ne face testamentul” și altele. Pragmatic și simplist în aparență, dar pornind de la ideea că trupul este sfânt și nu trebuie să îl neglijăm sau să ne batem joc de el.,

1 de 12

Închei consemnând câteva vorbe din predica sa, așa cum le-am prins din memorie, dar și de pe înregistrare.

• Mulțumim Sfântului Ioanichie că ne veghează. Și că Muscelul acesta sacru e plin de sfinți, începând cu aceste chilii din munte. Valea Chiliilor este un munte ca un Athos plin cu moaște. Aici Muscelul are la temelie sacrul, sfințenia. Să iubim țara asta plină de moaște, de sfinți. Iar la ei se adaugă eroii, se adaugă osemintele de la Mateiaș, de la Mărășești…
• Noi avem ceea ce așezăm noi, oamenii, în cămara inimii noastre.
• Domnul ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa. Vrem, nu vrem, purtăm pecetea Sfintei Treimi. În clipa când noi nu suntem atenți cu noi înșine, facem atac la iubirea lui Dumnezeu care ne-a zidit întregi. De aceea trebuie să avem grijă de sănătatea noastră și nu e bine să facem excese. Exces de fumat, exces de băut, exces de stres. Exces de mânie, de nemulțumire și toate celelalte! O cohortă de nenorociri care vin peste bietul om și care trebuie eliminate – le neglijați și le îndepărtați.
• Un mare scriitor și filosof, Ernest Bernea, a scris o carte „Cadre ale gândirii populare românești” în care arată ce spun ciobanii, agricultorii, măturătorii de stradă, oamenii aceștia nemaipomeniți, ce spun ei despre Dumnezeu și despre credință. Am zis vai de noi! Vai de manualele noastre (de teologie). Aceia merg direct la țintă, nu merg în zigzag. Fantastici.

Și din cuvintele părintelui Constantin Necula:

• Sfântul Ioanichie își îndrepta ochii mai mult spre inima și spre trăirea cu Dumnezeu, decât spre oameni. Dacă ar fi fost azi printre noi, nu ne-ar fi privit în ochi. Doar așa, o boare de miros de tei l-ar fi însoțit, o mireasă binecuvântată a Împărăție lui Dumnezeu. Sfinții sunt oameni care trăiesc pentru ca în mijlocul nostru să trăiască Dumnezeu.
• Copiii întreabă: ce înseamnă sfințenie? Se spune că într-o biserica superbă care avea niște frumoase geamuri colorate, niște vitralii, iar pe ele erau pictați sfinți, au intrat copiii cu profesorul lor de religie. Iar acesta a fost întrebat ce sunt sfinții. A încercat să le explice: purtători de har, primitori ai Slavei cerești etc. Până când o fetiță s-a ridicat și a spus, uitându-se la vitralii: sfinții sunt oameni prin care trece lumina.
• Nu putem trăi unii fără alții.
• Suntem ai lui Hristos, suntem ai Împărăție Cerurilor încă din timpul vieții.
• Vă rog să mergeți la casele frățiilor dumneavoastră cu gândul acesta, că prin sfinți Dumnezeu nu ne lasă. Este brațul Lui întins către suferința, către durerea și către tristețea noastră. Și vă rog, faceți tot ce puteți ca prin voi să treacă lumina lui Hristos. Amin.