luni, iulie 15, 2024
OPINIIAromânii din Albania și suferințele lor

Aromânii din Albania și suferințele lor

În ciuda faptului că, aromânii din Albania reprezintă a doua minoritate ca număr de membri după cea greacă și una dintre populațiile autohtone (alături de cea greacă) de pe teritoriul acestui stat, aromânii sunt recunoscuți exclusiv drept minoritate culturală sub denumirea impusă de vlahi, spre deosebire de minoritatea grecească, macedoneană și muntenegreană, populații care sunt recunoscute drept minorități naționale (demn de precizat este și faptul că, ultimele două comunități sunt mai puțin numeroase decât aromânii!). Cea mai mare parte a aromânilor din Albania se denumesc ei înșiși: „rămâni, rumâni, români”, astfel că, putem observa în mod clar eșecul administrațiilor de a le schimba identitatea în mod forțat, inclusiv prin epurări etnice și terorism sponsorizat de stat, din fericire.

Trebuie să conștientizăm și faptul că, cea mai cunoscută așezare istorică aromână este localitatea Moscopole. Deși aflat într-un loc destul de izolat în munții dintre Grecia și Albania, orașul a reușit să devină cel mai important centru al aromânilor. În zilele sale de glorie (perioada anilor 1760-1788), orașul avea o populație de peste 60.000 de locuitori (mai mare la acea vreme decât orașul Atena din Grecia, oraș despre care, călătorii din anii 1760 raportează o populație de aproximativ 10.000 de locuitori, într-o lucrare de folos ne este transmis prin intermediul scrisului: „…Artiștii lordului Elgin au sosit la Atena în august 1800. În afară de oferirea cadourilor obișnuite celor care aveau autoritate în Imperiul Otoman, aceștia s-au stabilit în locuințe și erau pregătiți pentru o ședere pe termen lung, în timp ce se aflau sub protecția consulului britanic Logotheti. În acea perioadă, Atena era încă un oraș mic și în el locuiau oameni din culturi și religii diferite. Pe atunci, Atena conținea doar aproximativ treisprezece sute de case, care se vedeau mai ales pe versantul estic și nordic din jurul Acropolei. Inițial, orașul este înconjurat de un zid care avea o înălțime de trei metri. Acest zid fusese construit în 1778, după ce zona a fost atacată de albanezii musulmani…”. – Clair, William St., ‘Work Begins at Athens’, Lord Elgin and the Marbles, 3rd edn (Oxford, 1998; online edn, Oxford Academic, 3 Oct. 2011), fiind al doilea oraș balcanic din punctul de vedere al populației și al prosperității, depășit fiind doar de Constantinopol. Orașul era populat aproape în totalitate de aromâni. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea orașul a evoluat mult datorită comerțului cu Germania, Veneția și Constantinopol, având multe prăvălii, în jur de 70 de biserici, bănci, o tipografie (o altă tipografie nu mai exista în Imperiul Otoman decât la Constantinopol) și chiar o universitate (Noua Academie fondată în 1744, interesante sunt și scrierile lui Johann Erich Thunmann, pentru cei interesați să afle mai multe). În anul 1770, la Moscopole a apărut primul dicționar al celor 4 limbi balcanice moderne (greacă, albaneză, aromână și bulgară).

De-a lungul timpului, aromânii nu au beneficiat de destule școli în care să învețe limba maternă, ziare și reviste în limba lor, instituții culturale și susținere guvernamentală pentru a-și păstra identitatea proprie. Interesant este și faptul că, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, România a susținut pe căi diplomatice înființarea și recunoașterea unui stat independent, federal și dualist româno-albanez în Peninsula Balcanică, care să reunească teritoriile locuite de albanezi și aromâni, lucru concretizat în timpul Primului Război Balcanic, prin declarația de independență a Albaniei de la data de 28 noiembrie, recunoscută prin Tratatul de la Londra de la data de 30 mai 1913. Cu toate că aromânii și Regatul României au avut o contribuție decisivă în proclamarea și recunoașterea independenței Albaniei, România fiind primul stat care i-a recunoscut independența, asta pe lângă faptul că, la București, cu ajutorul liderilor români, s-a constituit primul guvern al Albaniei, în frunte cu primul președinte al Albaniei, Ismail Qemali (bustul lui Ismail Qemali este amplasat în centrul Bucureștiului, în fața Grand Hotel Continental, exact acolo unde independența națională a Albaniei și-a început călătoria), partea albaneză nu și-a onorat niciodată promisiunea făcută colegilor lor de luptă aromâni, adică aceea de constituire a unui stat dualist româno-albanez, un stat în care și aromânii să aibă aceleași drepturi politice ca și albanezii. În mod cert și din păcate, istoria modernă a aromânilor din Albania a fost marcată de multe evenimente tumultoase. Primul eveniment din această serie de evenimente nefericite a fost distrugerea aproape în totalitate a orașelor aromâne înfloritoare, Moscopole și Grabova⁠, în anul 1788 de către trupele albaneze musulmane conduse de Ali Pașa. Aceste atacuri au reprezentat punctul culminant al acțiunilor întreprinse încă din anul 1769 de către otomani și albanezi împotriva populației aromâne. De atunci, cele două orașe nu au mai reușit să atingă din nou statutul lor precedent.

Un alt moment groaznic prin care au trecut aromânii din Albania a fost distrugerea pentru a doua oară a localității Moscopole (pe atunci parte a Republicii Autonome a Epirului de Nord⁠, declarată independentă în anul 1914), în anul 1916, în plin război mondial, de către trupele albaneze (aliate cu Puterile Centrale) conduse de Sali Butka (considerat de albanezi drept erou național, însă de aromâni drept un terorist, criminal de război și tâlhar). Drept urmare a acestui asediu, mii/zeci de mii de aromâni au fost masacrați în mod brutal de către trupele albaneze. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Albania a fost ocupată de Italia Fascistă iar mai apoi de Germania Nazistă. În această perioadă, etnicii aromâni au fost supuși unui val de persecuții din partea autorităților fasciste albaneze, alături de alte minorități, cum ar fi evreii, grecii și sârbii. Aceste persecuții au început pentru prima dată în timpul ocupației italiene, sub guvernarea locală pro-italiană a Partidului Fascist Albanez, dar au continuat și în timpul ocupației germane, sub guvernarea locală pro-germană a organizației fasciste albaneze Balli Kombëtar⁠. În timpul Albaniei comuniste, aromânii au continuat să fie persecutați și discriminați de către autorități (aceștia nu au beneficiat de școli în care să-și învețe limba maternă, ziare și reviste în graiul lor, instituții culturale, susținere guvernamentală pentru a-și păstra identitatea proprie, o politică de epurare etnică conservatoare, la cel mai mic gest de rezistență sau împotrivire, aromânii urmând să fie uciși mișelește și cu bestialitate), iar ca urmare a politicii de anihilare a cultelor religioase întreprinse de către autoritățile comuniste, toate bisericile ortodoxe care aparțineau minorității aromâne (ultimele centre de conservare a identității pe care le mai aveau aromânii) au fost dărâmate sau închise. Pe site-ul MAE putem citi: „Web-site-ul Comitetului de Stat pentru Minorităţi indică un număr de câteva zeci de mii de aromâni. În pofida dovezilor lingvistice, juridice şi istorice ale relaţiei dintre aromâni şi România ca stat înrudit (kin-state), aromânii din Albania nu sunt recunoscuţi ca minoritate naţională, ci doar ca minoritate etno-lingvistică (fără stat înrudit). Această situaţie blochează accesul de facto al aromânilor la drepturile specifice persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale (prevăzute de Art. 20 din Constituţia Republicii Albania), spre deosebire de situaţia minorităţii albaneze din România, care se bucură de toate aceste drepturi. România a acordat începând cu anul 1997 burse de studiu tinerilor aromâni din Albania, pe toate nivelurile de studiu. Pentru anul şcolar 2012-2013, statul român a acordat un număr de 53 de burse de studiu. Pentru anul 2013, Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni a aprobat proiecte în valoare de cca. 40.000 Euro şi un număr de 20 de locuri pentru tineri aromâni din Albania, în taberele programului „ARC” 2013”.  – (https://tirana.mae.ro/node/804). Din păcate, nu am sesizat informații noi referitoare la „chestiunea românilor din Balcani”. O pagină pentru cei interesați de subiect și dornici de a oferi sprijin: https://www.facebook.com/LigaRamanilorDitArbinisie/

Încheiem articolul cu pilda preotului Balamaci (foto), care ilustrează soarta românilor din Balcani, o viață în carte au avut de purtat o cruce grea, pentru care au murit, aceea de a fi români și creștini ortodocși. Preotul Balamaci a plecat la București și a renunțat să se mai supună ierarhiei bisericești grecești și să mai țină slujbe în limba greacă. A studiat un an la Seminarul Teologic de la Curtea de Argeș. S-a întors în Imperiul Otoman și s-a alăturat propagandei românești. În anul 1881, preotul a deschis o școală românească în orașul Prilep. În același an, alături de fratele său Spiru, preotul a făcut parte dintr-o delegație rămână care a protestat la Istanbul împotriva cedării Tesaliei către Grecia, întrucât noua frontieră întrerupea accesul la pășunile de iernat ale turmelor vlahe. Protestul aromânilor a stârnit nemulțumirea grecilor, care i-au perceput pe armâni ca pe niște dușmani de moarte. Mai târziu, preotul Balamaci a deschis o școală românească în localitatea natală Pleasa, unde a slujit ca preot vorbitor de limba română. A înființat ulterior școli românești în localitățile: Corcea, Moscopole, Șipska, Grabova, Langa, Nicea, Vitkuk și chiar în orașele Elbasan și Berat. Ministrul român Take Ionescu l-a numit pe pr. Balamaci ca învățător de limba română în orașul Corcea și director al școlii românești din satul Frashër. Pedagogul aromân Apostol Mărgărit a întocmit în 1890 o petiție pentru înființarea unei episcopii ortodoxe românești în regiunile locuite de vlahi, iar în iunie 1892 o delegație formată din șase reprezentanți ai aromânilor: Papa Nicolae Cornetescu din Crușevo, preotul Haralambie Balamace din Corcea, Gheorghe Hagi Goga, negustor din Veria, Hristu Zega, negustor din Salonic, Zissi Papatanasi, doctor în medicină și director al școlii românești din Grevena, Haralambie Cogiaman, institutor la Berat, și Dumitru Atanasescu, institutor la Târnova, personalități care au călătorit la Constantinopol pentru a înainta petiția la Înalta Poartă. Patriarhia Ecumenică a tergiversat demersurile pentru înființarea episcopiei, refuzând să-i primească pe reprezentanții aromânilor și amenințând că-i va afurisi pe toți românii din jurisdicția sa pe motiv că promovează „o tendință schismatică”. În plină campanie de intimidare a preoților și credincioșilor români din Balcani, preotul Balamaci a rămas la Constantinopol până în anul 1895. Odată revenit în regiunea Corcea, preotul Balamaci a fost acuzat de către superiorii săi bisericești că: „i-a condus ostentativ pe școlari la bisericile românești și i-a forțat să se împărtășească”, ceea ce era un comportament necanonic. Convocat de către autoritățile ierarhice superioare: „a refuzat să răspundă apelului făcut de mitropolit, declarând că nu-i recunoaște autoritatea”, consemna ziarul Epoca din 11 mai 1904. La instigarea mitropolitului grec, activiștii naționaliști pro-greci au încercat fără succes să-l omoare pe preotul Balamaci. În 1905 detașamentul lui Konstantinos Gkountas a atacat satul Pleasa pentru a opri săvârșirea slujbelor în limba română la Biserica „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu” din localitate. Gkountas a ars cărțile religioase românești, dar slujbele religioase în limba română au continuat. În plus, preotul Balamaci s-a deplasat într-o altă parohie, fără încuviințarea ierarhului, pentru a oficia acolo o cununie. În luna iunie a anului 1905, mitropolitul Fotie Kalpidis al Moscopolei, Coriței și Selasforului a încercat să viziteze biserica aromână din satul Pleasa, dar a fost alungat cu pietre și amenințat. Drept urmare, mitropolitul l-a excomunicat de preotul Balamaci și pe toți susținătorii săi. Preotul vlah a fost acuzat că a încercat să-l asasineze pe mitropolit și a fost arestat. După eliberare, Balamaci s-a stabilit la Corcea, unde a deschis o școală românească. Mitropolitul Fotie a interzis accesul tuturor vlahilor pro-români în biserica grecească, iar preotul Balamaci a început să celebreze slujbe religioase în clădirea școlii. În anul 1906 Fotie a fost asasinat de activistul pro-român Tanase Nastu, iar noul mitropolit, Ghervasie Sarasitis, a repetat excomunicarea lui Balamaci. După cum am scris și anterior, prin încheierea Războaielor Balcanice prin Pacea de la București (1913) se spera la obținerea unor drepturi naționale pentru etnicii aromâni. Bande de antarți (luptători greci care au ocupat teritoriile cedate statelor din Balcani de Imperiul Otoman și au realizat acțiuni de purificare etnică) acționau în acea vreme în nordul Epirului, la instigarea mitropoliților greci, încercând să obțină alipirea ținuturilor epirote din sudul Albaniei la Grecia. Și preotul Balamaci a fost arestat și maltratat de către antarți pentru înființarea unor școli în limba română și pentru oficierea slujbelor religioase în limba română, preotul fiind eliberat la intervenția lui Take Ionescu la prim-ministrul grec Elefterios Venizelos. La data de 26 octombrie 1925 un bust al preotului Haralambie Balamaci a fost amplasat în curtea bisericii românești, nou construite, din Corcea, în prezența ministrului plenipotențiar român la Tirana. O stradă din orașul Corcea îi poartă numele. Preotului Haralambie Balamaci i s-a acordat titlul de „Erou albanez în lupta contra elenizării” în anul 1962 și titlul de „Învățător al neamului” în 1994, ultimul de către președintele Sali Berisha al Albaniei.

Din păcate, în anul 1913, în orașul Corcea ocupat de trupele grecești, teroristul grec Gheorghios Țontos (Kapetan Vardas) l-a arestat pe fiul lui Haralambie, Nicolae (Nicuță) Balamaci, dar acesta din urmă a reușit să fugă la Istanbul. În urma unui acord încheiat de prim-ministrul grec Eleftherios Venizelos cu Marile Puteri, nordul Epirului a fost cedat Albaniei în schimbul insulelor din Marea Egee. Grecii din Corcea au fost înfuriați de această decizie, iar bande de antarți au pătruns în cartierul vlah din Corcea, jefuindu-i și maltratându-i pe locuitori, incendiind casele vlahilor și obligându-i să declare că nu-și vor mai trimite copiii la școlile românești. Preotul Balamaci a fost considerat principalul responsabil pentru cedarea nordului Epirului către Albania. Un grup de 60 de oameni înarmați au înconjurat casa familiei Balamaci în dimineața zilei de 23 martie 1914, cu puțin timp înainte ca trupele grecești să se retragă din nordul Epirului, și au amenințat că vor da foc casei dacă frații Haralambie și Sotir nu se vor preda de bună voie pentru a fi duși la sediul Mitropoliei, unde urmau să dea explicații. Haralambie și Sotir Balamaci au ieșit din casă și au fost duși la marginea orașului, unde, alături de alți doi aromâni, au fost bătuți, mutilați, străpunși cu baionetele și împușcați. Acestea au fost crimele străinilor față de românii din Balcani, din cauză că nu au vrut să se lepede de neamul lor românesc. De-a lungul veacurilor, românii au fost masacrați și deportați, însă, neamul românesc continuă să stea în picioare mândru și pare să reînvie, prin patriotism și iubirea de neam. De-a lungul secolelor, străinii dușmănoși și trădătorii au putut să observe cu tristețe un lucru: Românul nu piere!

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,500FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE