Profesorii nu se tem de evaluarea elevilor. De ce nu sunt de acord cu noul feedback

Începând cu anul școlar viitor, elevii vor completa un formular de feedback pentru fiecare profesor, cu 16 afirmații, trebuind să bifeze una din căsuțele 1-5: 1 este echivalent cu „în mică măsură”, iar 5 – „în foarte mare măsură”.

Iată care sunt aceste 16 întrebări-afirmații:

1. Profesorul explică clar materia
2. Profesorul îmi explică modul în care să învăț mai eficient
3. Sarcinile de lucru la clasă sunt interesante
4. Profesorul încurajează participarea tuturor elevilor în cadrul orelor
5. Profesorul încurajează cooperarea între elevi
6. Mă simt motivat să particip la această disciplină
7. Profesorul folosește tehnologia digitală
8. Profesorul explică modul în care ești evaluat și criteriile de evaluare
9. Profesorul încurajează competitivitatea între elevi
10. Elevii sunt încurajați să își exprime ideile și opiniile
11. Atmosfera este plăcută în cadrul orelor
12. Mă simt în siguranță și confortabil la această oră
13. Profesorul ia în considerare și respectă Statutul elevului
14. Ritmul de parcurgere a materiei este potrivit pentru mine
15. Profesorul este interesat de starea mea de bine
16. Fac efort mare acasă pentru rezultate bune la această disciplină

Se tem profesorii de această evaluare a prestației lor la catedră?

Înainte de a încerca să răspundem la această întrebare, să pornim de la a recunoaște realitatea că există profesori competenți și alții mai puțin competenți. Resursa umană este destul de variată, ca în toate domeniile de lucru, de altfel.

Ca atare, este firesc ca societatea să își dorească să facă o selecție, prin mijloace corecte, între cei care vor să ajungă la catedră. Să trieze candidații, păstrându-i pe cei mai buni. Aceste mijloace sunt reprezentate de examene (inclusiv licență, master) și de trepte interne ale sistemului: titularizare, definitivat, grade didactice.

În afară de aceste mijloace, mai există forme de evaluare a activității didactice care nu sunt propriu-zis o modalitate de selecție (nimeni nu e îndepărtat din sistem pe baza lor, decât în cazuri rarisime, de abateri penale). Atunci? Care este rolul lor, dacă în caz de prestație slabă profesorul respectiv nu e îndepărtat din sistem?

Vorbim de evaluări ca: inspecții, rapoarte de activitate și fișe de autoevaluare. Și, mai nou, sus menționata fișă de evaluare completată de elevi. Ei bine, acestea funcționează ca indici de calitate și profesorul însuși (monitorizat de director și alți superiori) se poate autosesiza, dorind ca pe viitor să obțină rezultate mai bune. Ipotetic, calificativul „bine” de la final de an dat de consiliul de administrație te-ar putea motiva să te dezvolți și să ameliorezi unele aspecte.

La o inspecție, o observație făcută de un director sau metodist, dacă e constructivă, poate funcționa și ea ca motivație în carieră. Pe acest principiu, trebuie să admitem și că un feedback dat de elevi poate fi motivant pentru un profesor. Dacă acest feedback este pozitiv, îl poate ajuta să continue, să simtă că produce o schimbare în bine prin strădania sa în clasă. Este un vânt în pânze, o formă de recunoaștere care funcționează ca o oază de răcoare într-un deșert de mici și mari provocări și probleme.

Dacă este negativ, îl poate pune pe gânduri, îl poate determina să se autoanalizeze mai mult, să caute și alte metode de predare și de comunicare cu elevii. Într-adevăr, vor exista și cazuri când feedbackul negativ (fie el și generalizat la o clasă) va fi nedrept – vor exista cazuri când profesori competenți, corecți, respectuoși, dar severi în evaluare, vor fi notați cu ranchiuna unor note mici sau chiar a unor corigențe.

Coborând spre liceele tehnologice, unde procentul de promovare la bac este sub 50%, nu ne putem aștepta la aprecieri entuziaste ale profesorilor de matematică, de exemplu. Dar eu consider că aceste situații neplăcute ar putea fi trecute cu vederea, pentru că acest feedback aduce beneficii pentru profesori, în general, care depășesc inconvenientele unor cazuri particulare.

Eu (și ca mine mulți alții) aș fi sincer curioasă de felul în care mă percep elevii. Desigur, nu suntem în beznă totală fără acest instrument, un profesor își dă seama ușor dacă e plăcut sau antipatizat, dacă e aprobat sau nu, dacă lecția e înțeleasă sau nu. Relația profesor-elev este foarte la vedere, este destul de autentică și directă, iar această dublă comunicare își are propriile mecanisme de feedback imediat, nu este nevoie să așteptăm finalul de an pentru asta.

Totuși, să admitem că există și copii foarte timizi, sau alții pe care nu îi poți „citi”, nu poți ști cu exactitate dacă te plac sau nu, dacă răspund cel mai bine la stilul tău de predare etc. Pentru toate aceste situații, inițiativa aceasta este una foarte bună. Un alt beneficiu vine din aceea că acel feed-back la care numai tu, că profesor, aveai acces (luând pulsul clasei la care predai), devine dintr-odată public, accesibil și pentru alți ochi: director, consiliu de administrație, șefi de catedră.

În consecință, în condițiile unor relații de lucru normale (excludem abuzuri și invidii), acesta poate deveni din nou un aspect motivant: mă străduiesc să fiu mai bun pentru elevii mei, vrând totodată și să fiu apreciat de colectivul cadrelor didactice.

Atunci, dacă există atâtea beneficii ale acestui demers, de unde titlul de mai sus? De unde nemulțumirea față de această fișă completată de elevi?

Problema cea mai mare este că, deși ea e benefică pentru profesor (ca indice de parcurs didactic), ea nu este benefică tocmai pentru…elev. Ea nu are o mare valoare de cuantificare a performanței didactice (pentru că nici nu are consecințe concret stipulate, nici nu putem avea certitudinea obiectivității), în schimb are o uriașă valoare educativă. Sau anti-educativă, mai exact. Elevul primește mesajul că este bine să fii arogant, tupeist, să îi judeci cât mai mult pe alții și cât mai puțin pe tine. Și culmea este că acest mesaj vine tocmai de la adulți. Tocmai de la politicieni și de la arhitecții sistemului de învățământ. Deci care este mesajul transmis?

Acela de aroganță, îndreptățire, misecuvenism (entitlement). Elevul (minor, în afara ultimelor două clase) primește încă o încurajare de la sistem și de la alți adulți să cântărească, să evalueze și să blameze pentru eșec pe oricine altcineva decât pe sine. Oare de ce acest chestionar de feedback conține o singură întrebare orientată spre elev, cea legată de gradul de prezență la ore?

De ce nu avem și o serie de întrebări, corelate cu primele, și pentru autoevaluare? Nu pentru a ne aștepta la sinceritate, ci pentru a da elevului acel mesaj educativ: învățarea e un dans în doi. Partenerul care conduce și construiește demersul didactic este profesorul. El propune direcția, pașii, metoda. Dar elevul nu este oare și el acolo? Se poate dans cu de-a sila?

Se poate învățare fără conlucrarea voită, conștientizată, a elevului? Când întrebăm dacă „Profesorul explică clar materia” nu putem pune o întrebare și prin care să aflăm dacă acel copil este realmente în clasă (nu doar fizic), cu mintea la oră, iar nu cu telefonul pe sub bancă sau cu gândul la tiktokul din pauze? Nu că această întrebare ar schimba ceva.

Dar ea i-ar transmite elevului ideea că se așteaptă ceva și de la el. Că în această ecuație contează enorm și bunăvoința lui. Că acest sistem de învățământ funcționează imparțial și just, identificând corect agenții actului de învățare: elev și profesor. Nu doar profesorul.

Ci, în primul rând, elevul. Pentru că un elev motivat va învăța și de la un profesor slab. Își va depăși profesorul, nu se va împiedica de el, va ști unde să caute și va reuși în ciuda incompetenței adulților din jur. Dar un elev nemotivat nu va învăța nimic de la o sută de profesori geniali.

Așadar, din păcate, ministerul ne propune un alt demers prin care riscă să umfle ego-ul (și așa mare) al noii generații, percepția sa supradimensionată despre sine. Pe de altă parte, în vreme ce imaginea elevului crește, cea a profesorului continuă să scadă, să fie umilită. Dacă acest chestionar de final de an școlar ar fi completat de familie, desigur pe baza vorbelor copilului, mesajul educativ nu ar fi la fel de grav. Copilul ar înțelege că se cuvine adulților să vorbească de la egal la egal, să comunice pe același palier, iar lui îi revine responsabilitatea de a învăța, în deplin respect și încredere față de adult.

În afara unor cazuri grave de abuz sau devieri comportamentale ale adultului, un copil ar trebui crescut în spiritul încrederii în adult, în spirit optimist și solar, respectuos, în ideea că el are ce învăța de la toți adulții din jur, pe care trebuie să îi trateze cu respect

. Este dator să facă asta, nu pentru că ar fi vorba doar de plusul de competență, de vreun parcurs universitar, cât mai ales în virtutea acelui banal plus de ani și de experiență. Când bătrânii vorbeau de a respecta părul alb al cuiva, nu însemna că acela e automat mai înțelept, ci că este mai înțelepțit de viață și experiență.

De pildă, mi s-a întâmplat de mai multe ori la catedră sa conștientizez că un copilaș de 12 ani din fața mea mă va depăși la maturitate, fie în alt domeniu (matematică, fizică etc), fie chiar în domeniul meu. Îi intuiești inteligența, dar și determinarea, și poți intui că va fi un adult grozav, mai deștept ca tine, mai bine văzut social (asta nici nu e greu, de fapt, grație politicilor împotriva profesorului).

Dar această conștientizare nu m-a intimidat nicio clipă. La acest moment, copilul acela are 12 ani și are nevoie și de mine ca să crească frumos. Are nevoie și de mine ca să îl ajut, și o voi face cu drag. Și, culmea, el (nu eu) are nevoie ca să mă respecte.

Copilul are nevoie să îmi acorde respect, nu ca să mă simt eu mai bine, ci tocmai ca să îl ajut a crește cu bun-simț, pentru a nu fi excesiv de arogant, pentru a deveni un adult simpatic, fără mizantropii, manii ori suspiciuni excesive, fără sa fie detestat sau disprețuit de alții, pe motiv de proastă creștere. Să devină acel adult vesel și deschis, fără mania persecuției și fără să se amărască excesiv, cu acea amăreală pe care ți-o dau aroganța și judecarea permanentă a celui de lângă tine.

Așadar, dragă societate, profesorii nu se tem de fișa de evaluare completată de elevi. Dar tu, societate, ar trebui să te temi de ea, pentru că este încă un mod prin care tu contribui la disoluția autorității școlii și prin care formezi o generație tot mai aroganță și mai sigură pe sine.