Profesorul Dan Dungaciu comentează pe marginea declarațiilor făcute de președintele Rusiei, Vladimir Putin, în timpul ultimei reuniuni a clubului Valdai, de la Sochi.
Acolo, liderul moscovit a vorbit despre „cultura anulării” și numind învățarea copiilor despre „fluidizarea genurilor” drept „crime împotriva umanității”.
În articolul său, Dan Dungaciu se întreabă de ce liderii europeni, Bruxelles-ul, nu vorbesc despre valorile conservatoare, tradiționale și fac, prin aceasta, ca milioane de europeni să se simtă nereprezentați.
„În orice război informaţional sau în orice contraofensivă, există două lucruri fundamentale. Emitentul (cel care lansează mesajul şi războiul informaţional) şi receptorul (cel asupra căruia se propagă). Ultimul, niciodată experţii, ci populaţiile! Un război informaţional nu se câştigă niciodată (numai) dacă arăţi doct cu degetul emitentul, fără să poţi proteja populaţiile. Căci acolo e ţinta: nivelul de încredere al populaţiei în instituţiile sale, în liderii ei, în modul ei de a trăi, în concepţiile sale, în sistemul său politic etc. Cum arată, din acest punct de vedere, europenii, ţinta potenţială a discursului tradiţionalist şi conservator al Federaţiei Ruse? Pentru simplificare, vom considera doar un element definitoriu în ceea ce numim „valori conservatoare şi tradiţionale”, respectiv atitudinea faţă de religie. Că acestea nu se suprapun, e evident. Dar că există influenţe reciproce este şi mai limpede. Apelul la sondajele de opinie va fi şi el orientativ. Nu înseamnă că cei care se declară religioşi sau care cred în Dumneazeu sunt aşa numiţii practicanţi, sau că trăiesc strict după perceptele creştine: ipoteza noastră este că ei, cei care se declară creştini şi credincioşi, au un orizont de viaţă mult mai apt să fie permeabil la aşa numitele valori conservatoare, indiferent la ce nivel vorbim despre ele: religie, educaţie, politică etc. În principiu, ei ar putea să fie şi ţinta predilectă pentru un mesaj de genul celui forjat de Kremlin de aproape zece ani de zile. Selecţia datelor statistice o vom face în funţie de obiectivele analizei. Conform sondajelor de opinie şi ale Eurobarometrului, în 2010 (momentul în care se pregătea strategia „conservatoare” a Kremlinului), media europeană a celor care declarau că „Eu cred că există Dumnezeu” era de 51%, deci mai mult decât jumătate. […]
În 2020 şi 2021, cercetările sociologice disparate pe care le avem ne arată o creştere a sensibilităţii religioase cam peste tot, de înţeles în perioada pandemiei, sensibilităţi care, probabil, cu timpul, vor reveni cel mult la cotele din 2019. Am ales deci anul de referinţă 2019 inclusiv pentru că nu este „distorsionat” de pandemia şi reflectă, probabil, onest, starea de spirit a populaţiei europene de mâine şi poimâine. Prin urmare, avem cel puţin peste jumătate de europeni sensibili la valorile de tip „conservator sau tradiţional”, aşa cum sunt ele sugerate/definite de preşedintel Vladimit Putin în mesajele sale. La indicatorul religios, se poate adăuga lesne şi cel al apartenenţie la identitatea naţională, unde opţiunea din Eurobarometre a cetăţeanului european pentru autoidentificarea ca „numai naţional” şi „naţional şi european” ajunge la 82-84%, spre deosebire de cea de „numai european” şi „european şi naţional”, care se mişcă doar în jurului a 15% (pentru o analiză mai amplă a acestei chestiuni a se vedea aici). Ambele indicatoare, cel religios şi cel identitar sunt esenţiale în conturarea unui orizont mai mult sau mai puţin „conservator şi tradiţional”, în sensul sugerat mai sus. Să rămânem însă la concluzia aceasta, greu de combătut, că cel puţin jumătate din populaţia europeană se simte atrasă/ataşată/interesată de aceste tipuri de valori. Să vedem cum se raportează acum at treilea actor, resepctiv Bruxelles-ul (oficial, instituţional, comunicaţional) la această realitate.
Şi ajungem acum la nuca slabă a acestei relaţii. Anume, Bruxelles-ul. Mai precis, comunicarea acestuia. Dacă punem cele două discursuri în oglindă, respectiv mesajele preşedintelui Vladimir Putin şi comunicările Comisiei/instituţiilor europene, diferenţele sunt de la cer la pământ. Ai spune să sunt de pe planete diferite. Bruxelles-ul ultimilor ani pare că nu ştie, nu a auzit, nu a aflat că există tradiţii, biserici, viaţă religioasă… Şi asta e complet fals. Căci tocmai Bruxelles-ul este cel care a creat în jurul său o reţea încărcată a instituţiilor religioase, există reprezentanţe ale bisericilor – inclusiv bisericilor ortodoxe! – în capitala Europei, există reuniuni, mese rotunde, întâlniri anuale la cel mai înalt nivel (vezi, de pildă, aici). Mai mult. UE sprijină finaţează masiv, cu zeci de milioane de euro, aşezăminte religioase, renovarea de biserici, nu doar în spaţiul catolic sau protestant, dar şi în cel ortodox. Mânăstirile de la Muntele Athos – da, de la Muntele Athos, acolo unde partea feminină nu are acces! – au fost refăcute şi renovate cu bani de la Uniunea Europeană. Câtă lume ştie asta în Estul Europei? Dar în Vestul ei? Încă din 1998, în cadrul acţiunilor şi programelor sale în favoarea conservării patrimoniului cultural european (programul Rafael), UE cofinanţa un proiect depus de Centrul pentru diagnosticarea şi cercetarea icoanelor bizantine din Sfânta Mănăstire a Bunei Vestiri în Ormylia, Halkidiki, Grecia, care aparţine Sfintei Mănăstiri Simonos-Petras din Muntele Athos. Primul şi al doilea cadru comunitar de sprijin pentru Grecia au cofinanţat o serie de proiecte în întreg statul membru menite să sprijine conservarea şi restaurarea bisericilor şi mănăstirilor care fac parte integrantă din patrimoniul Greciei. O mare parte a acestor intervenţii vizau la Muntele Athos… În cadrul fondurilor structurale ale UE, proiectele pentru conservarea patrimoniului arhitectural şi cultural sunt, în principiu, eligibile şi cofinanţate prin diferite programe. Mai multe proiecte au fost cofinanţate începând din 1998, printre care un proiect privind conservarea picturilor medievale pe lemn, la solicitarea catedralei Peterborough şi a vizat picturile din catedralele din Peterborough (Regatul Unit), Bjorsater (Suedia) şi Vestre Slidre (Norvegia). Un alt proiect depus de autorităţile spaniole în cadrul proiectelor care vizează patrimoniu se referă la conservarea şi punerea în valoare a monumentelor religioase situate pe itinerariul pelerinajului de la Sf. Jacques de Compostelle. Şi exemplele sunt nenumărate… Proiecte de milioane de euro sunt şi astăzi în vigoare la dispoziţia comunităţilor religioase (vezi aici). Biserici din România au fost restaurate sau construite cu bani de la Uniunea Europeană, inclusiv Palatul Patrairhal a beneficiat, la restaurare, de fonduri europene. În loc de concluzii: „tăcerea mieilor” şi blocarea în dihotomii
1. Avem de a face cu o bizarerie evidentă. În acest triunghi pe care l-am desenat la început – Rusia, europenii şi UE – este tot mai clar în orice analiză dedicată contracarării războiului informaţional al Federaţiei Ruse că veriga slabă este Bruxelles-ul, nu prin ceea ce face, ci mai ales prin ceea ce spune. Sau nu spune. Obstinaţia de a evita orice referinţă la chestiunile religoase, inclusiv atunci cînd finanţează masiv chiar şi Mânăstirile Sfântului Munte Athos, este inexplicabilă şi, strategic, vinovată. A lăsa la o parte mai bine de jumătate dintre cetăţenii Uniunii Europene care se identifică drept creştini şi care sunt sensibili la valori şi mesaje religioase, nu face decât să lase un teren gol pentru propaganda rusă devenită tot mai sofisticată, mai articulată şi mai sigură pe ea. 2. A pretinde că lupţi cu propaganda rusă de tip conservator şi tradiţionalist doar prin a arăta cu degetul la Vladimir Putin înseamnă că nu ai înţeles nimic despre războiul informaţional. Miza e populaţia, nu că tu, de la nu ştim care „Stratcom” sofisticat, ai înţeles şi ai scris într-un raport pompos că Rusia a declanşat un război informaţional! Căci dacă nu îţi aperi populaţie, ai pierdut războiul, indiferent de numărul de studii, cărţi, volume sau conferinţe pe care le-ai produs (degeaba!) într-un an. A nu vorbi despre aceste valori de la nivelul celor mai importante instituţii ale Bruxelles-ului – aşa cum vorbeşte însuşi preşedintele Vladimir Putin! – pentru cei 50% dintre europeni, înseamnă a-i trimite dezarmaţi şi fără nicio vestă antiglonţ în faţa războiului propagandei ruse. Înseamnă, adică, a te declara învins din plecare. 3. Prin asemenea strategii complet alăturea de spiritul public, se produc fenomene aparent bizare, de tipul celor din Polonia sau Ungaria, unde, populaţii pro-europene peste media europeană se declară anti-Bruxelles. Fenomenul poate fi numit europenism anti-Bruxelles. Este consecinţa firească a lipsei de realism sociologic, a obstinaţiei de a transforma mesaje „minoritare” în mesaje unice ale Bruxelles-ului şi a lăsa pe dinafară mesaje care să aibă o arie de răspândire mult mai extinsă. (Dacă Bruxelles-ul era mai prompt în a folosi şi verbaliza mesaje legate de valori tradiţionale sau conservatoare, ar fi fost şi mai eficient în confruntarea cu liderii de la Varşovia, respectiv Budapesta! Aşa, a creat o polarizare totală şi inutilă, care nu îi este în niciun fel favorabilă, chiar dacă, pe termen scurt, va câştiga o bătălie.). 4. De ce, de pildă, în faţa unei jumătăţi de populaţiei europenă atentă şi vibrantă, în felul ei, la reperele religioase, nu a fost propusă nicio dezbatere cu această tematică în cadrul celor pompos intitulate „despre viitorul Europei” – şi care, chipurile, se doresc cât mai inclusive? De de Bruxelles-ul nu poate vorbi articulat sau dezbate şi despre aceste tipuri de valori? (Argumentul că religia ar fi „divisive”, adică dezbină, e ridicol: la ce e bună o dezbatere strict pe subiecte în care toţi avem aceeaşi părere?!) Şi, revenind la chestiunea presantă: cum se poate ca UE să nu pomenească, în confruntarea cu presiunile propagandei externe/ruse de tip conservator, ceea ce face de ani buni în acest domeniu? A nu discuta, într-o dezbatere liberă, despre aceste lucruri, despre tradiţii, religie şi valori conservatoare, înseamnă, indirect, a-i da – dacă nu dreptate, atunci muniţie, lui Vladimir Putin. 5. Ce e de făcut nu este în sarcina acestui material. Dar chestiunile acestea trebuie reglate înainte de a deveni structurale (dacă nu o fi devenit deja!). Un jurnalist român expert pe Bruxelles şi instituţiile europene, acum realizator TV, îmi explica cum procesul de selecţie al funcţionarilor de la diviziile de comunicare ale Bruxelles-ului explică, în mare parte, aceste dinsfuncţionalităţi. Selecţia instituţională nu face decât să reproducă patternuri umane identice. Mai pe şleau, funcţionarii de la Bruxelles se reproduc/selectează fatal după anumite trăsături şi atitudini – fireşti din punctul lor de vedere -, care proces face, în final, să fie toţi la fel. Adică să gândească la fel, să aibă aceleaşi aspiraţii şi viziuni. Pentru ei, într-un mod firesc, lumea lor este lumea întreagă. Lucru, evident, fals. Lumea lor este o parte a lumii, legitimă, dar ilegitimă când este extrapolată la nivelul întregii Europe. Şi de aici discrepanţa resimţită astăzi de o bună parte a europenilor care se simt nereprezentaţi. 6. Pericolul cel mai mare al mesajelor Bruxelles-ului este blocarea în dihotomi. A acredita ideea că „a fi european” înseamnă a fi împotriva bisericilor şi a religiei este şi neadevărat, istoric vorbind, şi extrem de riscant strategic (cum am văzut). La fel şi dihotomia european-naţional sau, mai extinsă, pro-occidental – naţional. Suntem pro-europeni, pro-NATO sau pro-americani nu împotriva identităţii noastre naţionale (sau religioase), ci întrucât suntem români. Tocmai pentru suntem români şi pentru că avem o Istorie, asta ne face – şi nu mode sau opţiuni şi simpatii de moment – să fim şi să rămânem dedicaţi şi UE şi NATO şi parteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii”, a scris în Adevărul.
