În mod normal, uzura celor două mari partide care domină viața politică din România ar trebui să ușureze și chiar să inspire ascensiunea altora. Pe piața liberă a politicii, oboseala celor două carteluri politice ar trebui să ducă la apariția unor partide mai mici, mai adaptate cerințelor votanților, mai puțin dominate de rutină.
Problemele pe care nu le-au putut rezolva sau pe care chiar le-au creat mamuții politici ar putea fi abordate în maniere noi, cutezătoare, originale, super și nemaipomenite de creativii care umplu noile partide.
Din păcate, lucrurile nu stau deloc așa. Iată, de exemplu, cum abordează noile sau mai vechile dar mai micile partide, care ne vor cere votul de protest pe 6 decembrie, chestiunea sistemului de educație din România. Aidoma PNL-ului și PSDR-ului. Aceleași platitudini. Nimic care să pornească de la îngrijorarea reală față de starea învățământului și care să propună soluții realiste, deci curajoase. Copiază unii de la alții de parcă am avea de a face cu partide analfabete funcțional, care sunt în stare să identifice litere, dar nu să înțeleagă sensul frazelor. Sensul realității românești le scapă.
Nu voi da numele partidelor, pentru că fenomenul e generalizat. Dar voi cita din platformele-program ale mai multor forțe politice alternative, emergente sau în declin după ce au fost complice la varii guvernări.
Partidul X, de centru-stânga, al unui fost premier, ne asigură că: „Promovăm garantarea accesului la educaţie și dezvoltarea unui sistem educaţional de calitate, care să genereze competenţe corelate cu necesităţile pieţei muncii din secolul 21”. „Valorile fundamentale” care stau la temelia acestui deziderat educațional sunt „încredere, flexibilitate, diversitate, excelenţă, echitate, transparenţă și stare de bine”. Atât. Nimic despre conștiința națională, verticalitate, capacitate de a sta pe propriile picioare. Alte obiective sunt „descentralizarea sistemului de învăţământ preuniversitar”, „asigurarea resurselor necesare unui sistem de învăţământ modern și adaptat cerinţelor și așteptărilor societăţii actuale”, „profesionalizarea managementului instituţiilor de învăţământ”, „susţinerea și profesionalizarea serviciilor de orientare și consiliere în carieră a elevilor”, „dezvoltarea și diversificarea unor rute profesionale complete în parteneriat cu angajatorii”. Cu alte cuvinte, obișnuita și dezastruoasa tratare a școlii românești ca pe un combinat avicol sau o școală profesională.
Partidul Y, al unui fost președinte de centru-dreapta, execută aceeași partitură, dar în cheie penitenciară, atrăgând atenția că: „Educația precară este o sursă a sărăciei, corupției și infracționalității în societate”. Mai e și digitalizarea: „Pe de altă parte, dezvoltarea tehnologiilor informației și comunicării, ca și apariția rețelelor online, modifică structura relațiilor sociale. Se profilează, astfel, o „societate civilă globală” și, pornind de la aceasta, noi forme de socializare care pot fi sursă a creșterii coeziunii, încrederii și dezvoltării tehnologice.”
Așadar? Soluția? Aceeași: „Învățământul profesional este principala modalitate de reintegrare a tinerilor pe piața muncii […] Susținem inovațiile pedagogice, în primul rând în formarea pe tot parcursul vieții. Vom acționa pentru refacerea învățământului profesional, pentru ca piața muncii să orienteze proiectarea și gestionarea sistemului de educație. Vrem o educație secundară cu o structură mai flexibilă, care să corespundă intereselor, motivațiilor și performanțelor foarte diverse ale elevilor”. În plus, „susținem utilizarea internetului pentru resurse de învățare și orientare școlară”.
Partidul Z, recent apărut pentru a milita pe linie națională, conservatoare, elitistă, spiritualistă, antimarxistă și tot ce mai vreți, înțelege să ilustreze aceste realități și teme de campanie precizând: „Cel mai important țel în România actuală îl reprezintă schimbarea mentalității”. Bun, asta a spus, în ultimii 30 de ani, și stânga împotriva căreia luptă acest partid. Dar, pentru punerea în practică a unui asemenea proiect de țară, școala este esențială. Cum anume prevede acest partid că va educa viitoarele generații în spirit elitist, conservator, personalist șamd? Previzibil, prin „reformarea/modernizarea sistemului de educație”: „Mai mult decât atât, e necesară o modernizare a curriculei școlare care să reflecte dezvoltarea și adaptarea societății românești la realitățile secolului nostru. De la istoria românilor, educație civică, politică și economică până la abordarea fenomenului „știrilor false”, viitoarea generație trebuie să fie mai corect informată și mai bine pregătită decât noi”.
Partidul W, care „împletește valorile creștin-democrate cu cele liberal-conservatoare”, se luptă cu socialismul și vrea „o națiune liberă și puternică”. În privința învățământului însă, vrea ce vor toți ceilalți: „Considerăm că trebuie să încurajăm apariția unor alternative private de învățământ la care să aibă acces copiii/părinții care doresc aceasta. Considerăm că statul trebuie să își asume în continuare un rol de finanțare în educație, dar nu și cel de manager al tuturor instituțiilor de învățământ. Vom încuraja dezvoltarea școlilor private și vom iniția privatizarea unităților de învățământ […] Preconizăm contractarea serviciilor educaționale pe baze contractual–concurențiale şi concesionarea logisticii aferente proprietății publice […] Considerăm că unitățile de profil trebuie să aibă libertatea completărilor curriculare precum și a stabilirii profilului în parteneriat cu comunitățile locale. Reducerea cu 25% a numărului de ore din curriculumul național în așa fel încât în planul-cadru numărul de ore să nu depășească 25 de ore/săptămână. Din acest număr de ore, cel puțin 6 (25%) să facă parte din curriculumul la dispoziția scolii […] Susținem restructurarea profundă a programelor școlare, pentru fiecare disciplină, având ca obiectiv schimbarea paradigmei și anume trecerea de la obiectivul memorării de noi cunoștințe abstracte, din punctul de vedere al elevului, la obiectivul formării deprinderilor și competențelor practice. Susținem descentralizarea sistemului de învățământ din România, care este supracentralizat”.
Aceste idei, standard-neoliberale, au informat toată reforma învățământului românesc din ultimii 30 de ani. Ceea ce nu înțeleg compilatorii din surse americane ai acestui program este că subsidiaritatea are ca rol, în context american, scoaterea copiilor de sub controlul unui sistem public de slabă calitate. La noi, aplicarea acestor principii a dus la distrugerea unui sistem public de bună calitate. În SUA, Canada sau UK, măsurile de tipul celor propuse de Partidul W urmăresc crearea unei alternative la analfabetismul generat de sistemul public în care se aplică pedagogia activă/experimentală/prin joc. La noi, aceste principii au fost invocate pentru a justifica reformarea învățământului public tocmai în spiritul educației active/progresiste/experimentale, care duce la analfabetism funcțional și chiar propriu-zis și în SUA, și în România.
În fine, programul Partidului Q, al unui alt fost prim-ministru, de centru-dreapta, vrea să facă din România ”a șaptea putere economică a Europei” și, prin urmare, stabilește următoarele directive sinucigașe pentru sistemul de învățământ: „Educația trebuie înțeleasă ca o resursă economică. Curricula școlară trebuie adaptată continuu, în funcție de nevoile pieței. Programa școlară trebuie să includă cultivarea spiritului antreprenorial, elaborarea de programe menite să asigure tinerilor aptitudinile necesare în economia reală. Educația antreprenorială trebuie să se manifeste la toate nivelurile de învățământ, prin organizarea de programe de pregătire profesională, stimularea învățământului dual, organizarea stagiilor de practică a studenților în întreprinderi, precum și promovarea la nivel național a antreprenoriatului de succes. Activitățile extracurriculare ce formează studenții în spirit antreprenorial trebuie încurajate.”
*
Nimic nu e nou. Toate aceste idei au stat și continuă să stea la baza celor trei decenii de reformă a învățământului din România. Faptul că aceste partide, de centru-stânga, de centru-dreapta sau de dreapta, nu știu acest lucru e îngrijorător. Ideile lor, aplicate deja de alte partide sau chiar de unii dintre liderii acestor formațiuni politice, au dat deja roade. Otrăvite.
Faptul că stânga nu înțelege rolul esențial al mobilității sociale asigurate de un sistem public de învățământ bazat pe meritocrație este impardonabil.
Faptul că dreapta nu înțelege că nu poți vorbi de elite, conservatorism și axiologii cu sisteme de învățământ în veșnică prefacere și centrate pe nevoile pieței globale a muncii e descalificant.
Faptul că, într-o țară în care analfabetismul a prin rădăcini adânci datorită distrugerii prin reformă continuă a unui sistem de învățământ clasic, nici o forță politică nu asumă restaurarea învățământului românesc clasic, haretian, arată că „alternativele” sunt doar hârtii de prins muște, moroni politici incapabili să salveze ceva din țară sau măcar să facă minime calcule electorale, cinice sau nu, de genul: „dacă vreau să ies în evidență în actualul peisaj electoral, pot veni cu ideea restaurării școlii, pe care nu o abordează nimeni”.
Capitolul referitor la învățământ – nu la „educație” -, ar trebui să fie primul la care se uită românii înainte de a vota. Într-o lume globalizată, adică tot mai supusă diviziunii globale a muncii, românii au ajuns să joace rolul orfanului dickensian, sărac, abuzat, a cărui singură scăpare este școala. De aceea sistemul de învățământ trebuie să rămână unul clasic, singurul care poate asigura cultivarea și înflorirea calităților de care are nevoie o națiune alcătuită din oameni liberi și pe picioarele lor.
Mircea Platon este autorul cărții Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc. Cartea poate fi achiziționată de-aici.
