Părintele Crăciun Oprea – evocare la centenar

Pe 17 iunie 2025 s-a împlinit centenarul naşterii unui alt mărturisitor din temniţele comuniste, părintele Crăciun Oprea (1925-2012). Cei care au auzit de el ştiu că a fost unul din cei mai iubiţi şi căutaţi duhovnici din zona Hunedoarei. Nu am avut ocazia să-l cunosc decât din mărturiile celor care l-au cunoscut personal şi cele care pot fi găsite pe internet, majoritatea adunate pe site-ul fericiticeiprigoniti.net din diverse surse.

Pe baza acestora voi încerca să conturez un portret al unui om care a fost fără îndoială unul din reperele Bisericii prigonite şi mărturisitoare din veacul trecut. Va fi şi el unul din viitorii candidaţi la canonizare? Vom afla răspunsul la momentul potrivit. Cert este că într-un text encomiastic, prilejuit de trecerea sa la cele veşnice, Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurenţiu Streza îl descria astfel:

Toate etapele existenţei lui pământeşti l-au arătat a fi un vas ales, anume pregătit de Ziditorul a toate pentru a-I preamări numele pe pământ prin mărturisirea credinţei şi pentru a ajuta pe mulţi prin mângâierea jertfelniciei sale. Toţi care l-au cunoscut şi care s-au bucurat de lumina prezenţei şi de folosul cuvintelor sale nu aveau cum să nu remarce fineţea sa deosebită, inteligenţa şi memoria absolut uimitoare, umorul său fin, răbdarea sa impresionantă, evlavia sa plină de gingăşie şi delicateţe.

Toţi au putut vedea dorul său neobosit de a-L sluji pe Dumnezeu, prin slujirea aproapelui. Toţi au putut remarca jertfelnicia care l-a ţinut mii şi mii de ore în scaunul spovedaniei, în frig adesea şi în postire, având o singură dorinţă şi anume pe aceea de a odihni sufleteşte pe Hristos din sufletele celor care veneau la dânsul să se mărturisească. Nimănui nu cred că i-a scăpat din vedere altruismul şi râvna cu care a avut grijă de cei încredinţaţi lui spre păstorire. Toate acestea au fost însă câteva raze de lumină ale focului său interior, ale incandescenţei sale duhovniceşti. Ceea ce a rămas însă departe de ochii tuturor a fost tainicul adânc şi bine ascuns al sufletului său, acoperit atât de bine cu haina smereniei şi a simplităţii. (ÎPS Dr. Laurenţiu STREZA, Mitropolitul Ardealului – Părintele Crăciun Opre. Mărturisitorul cu nume de sărbătoare, editura Agnos, 2014) 

Părintele Crăciun Oprea a fost discipolul a doi dintre sfinţii canonizaţi în acest an: Ilarion Felea şi Arsenie Boca.

După ce absolvă Şcoala Normală din Arad, se înscrie în 1947 la Facultatea de Teologie din Arad. În această perioadă Părintele îl are mentor duhovnicesc pe renumitul profesor de teologie, Părintele Ilarion Felea, care îi şi devine duhovnic.

Faţă de Părintele Felea, Părintele Crăciun nutrea o deosebită dragoste şi evlavie, de la care a cules multe învăţături mântuitoare, ce l-au susţinut duhovniceşte în anii grei de încercări. I-a fost un ucenic devotat atât în timpul vieţii cât şi după martirizarea acestuia în temnița Aiudului, astfel încât Părintele Crăciun reuşeşte să aducă la lumină, ca pe o datorie sfântă, volumele de teologie mistică ale Părintelui Felea, aflate în manuscris, sub denumirea Spre Tabor. Avându-l ca model de vieţuire, îi îndemna şi pe ucenicii săi să urmeze vieţuirii şi învăţăturilor Părintelui Ilarion Felea. (…)

O altă personalitate duhovnicească ce îi marchează viaţa a fost Părintele Arsenie Boca, faţă de care avea o deosebită evlavie. Îl cunoaşte personal pe Părintele Arsenie, după ce absolvă Facultatea de Teologie. La îndemnul Părintelui Arsenie, se căsătoreşte cu o tânără, Anişoara, din satul Cinciş, ucenică apropiată a Părintelui Arsenie. (Revista Atitudini nr. 23, iunie 2012, anul IV)

Perioada dinaintea arestării şi procesul

Destinul părintelui Crăciun a fost similar cu cel al multora din generaţia sa întemniţată. În tinereţe a aparţinut organizaţiei legionare de tineret Frăţiile de Cruce. A fost închis de comunişti din acest motiv, iar după eliberare s-a dedicat lui Hristos, alegând slujirea preoţească. Alţii din generaţia sa croiţi din aceeaşi stofă au devenit monahi, iar alţii au rămas mireni, dar cu toţii au fost pătrunşi de lumina credinţei şi au devenit faruri pentru cei care le-au ascultat şi au încercat să le asimileze mărturiile despre viaţa în Hristos.

Acum, în vara lui 2025, isteria antilegionară pare a fi atins cote maxime. Nu voi intra în comentarii subiective, ci găsesc mai potrivit să prezint fragmente din procesul verbal al Securităţii alcătuit în noiembrie 1948 în urma arestării grupului FDC din Arad. Acesta era condus de Viorel Gheorghiţă (trecut la rândul său prin infernul temniţelor comuniste, cunoscut scriitor, poet, memorialist, premiat de Uniunea Scriitorilor, autor printre altele a volumului „Et ego. Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud”) care îl avea ca adjunct pe Crăciun Oprea, ambii fiind la acea vreme studenţi la Academia Teologică din Arad. Vom vedea cu ce se ocupau de fapt aceşti tineri, redând în mod fidel perspectiva bolşevicilor asupra activităţii lor. Oricine va putea constata că e vorba de un discurs care seamănă izbitor cu ce putem vedea azi în presă, proiecte legislative şi rechizitorii.

Având în vedere şi caracterul subversiv al activităţii sale în cadrul grupului FDC ce a rezultat şi din cercetările efectuate în cadrul procesului verbal general, în sensul că aceştia voiseră a răsturna prin orice mijloace regimul de Democraţie Populară, a submina libertăţile cucerite până în prezent de către clasa muncitoare şi ţărănească a ţării noastre şi a întrona în locul ei un regim de dictatură fascistă şi de ecsploatare şi pe mai departe a celor ce muncesc prin intermediul reintronării la conducerea ţării a claselor ecsploatatoare burghezo-moşiereşti şi regaliste, cercetările noastre sau (sic!) efectuat cu cea mai mare tenacitate şi cu voinţa hotărâtă de a depista şi ultimul intrus care sar (sic!) face vinovat de o participare în orice măsură mai mică sau mai mare la activitatea acestor organizaţii.

(…)

În urma faptului cercetărilor efectuate asupra tuturor membrilor componenţi ai organizaţiei, s-a constatat de către noi că şeful organizaţiei subversive susamintite este în persoana lui GHEORGHIŢĂ VIOREL, student anul III la Academia Teologică din Arad, cari în seara zilei de 1 iunie 1948, părându-i-se suspectă lipsa lui Oprea Crăciun student teolog şi prieten intim al său, a dispărut de la academie refugiindu-se în munţi astfel că nu a putut fi arestat. În urma acestui fapt Gheorghiţă Viorel a fost dat în urmărire de către organele noastre şi după lungi investigaţiuni şi cercetări continue, acesta a reuşit să fie prins de către organele Securităţii Poporului din Oraviţa în seara zilei de 20 noiembrie 1948.

 (…)

Gheorghiţă Viorel recunoaşte că s-a încadrat în mişcarea legionară din anul 1941. În anul 1942 a fost condamnat la şase luni închisoare de Tribunalul Militar Timişoara pentru activitate subversivă legionară. Din 1943 până în 1945 vara a fost militar. În 1945 toamna s-a înscris la Academia Teologică din Arad, căutând elemente cu care ar putea înjgheba din nou o activitate subversiv legionară. (…) Astfel s-a împrietenit şi a stat de vorbă cu numiţii Oprea Crăciun de la Şcoala Normală, Oprea Teodor de la Industrială, Pop Gavrilă de la Comercială şi Nădăban Fredolin de la Moise Nicoară, pe cari i-a recrutat şi cari au acceptat a depune o activitate subversivă în cadrul organizaţiei legionare a grupului FDC.

Pe aceste elemente Gheorghiţă Viorel le-a definit scheletul organizatoric al organizaţiei, le-a pregătit temeinic, insuflându-le o adâncă cultură religioasă, educându-i în spiritul aşa-ziselor virtuţi creştineşti a omului de caracter, a omului de cuvânt, hotărât, etc. precizând că toate acestea le întruneşte numai un legionar. (…) Mănunchiurile sus amintite într-adevăr, după toamna anului 1947 odată cu începerea noului an şcolar şi-au început activitatea.

Ţineau şedinţe legionare la una sau două săptămâni de zile şi aveau următorul program: Rugăciunea Tatăl Nostru rostită de un mănunchier, citirea unui text biblic din Noul Testament cu scop de moral şi educarea credinţei creştine în spiritul credinţei legionare, comunicare, dezbaterea diferitelor probleme educative, literatură, istorie, etc. cu scopul de a-şi însuşi metode de a privi probleme şi a le dezbate în mod personal, apoi de a-şi câştiga puterea de expresie, educaţia fizică sau instrucţie, un cântec legionar dacă permite locul, momentul prieteniei, care constă în critica şi autocritica constructivă a greşelilor ivite, hotărârea de a se ajuta unii pe alţii, cotizaţii – cari se făceau în afara şedinţei în mod liber odată pe lună, criteriul fiind ca 40% din cheltuielile personale dintr-o lună, cu scop de ajutorare a celor închişi şi procurarea de material de propagandă.

La unele şedinţe la început se făcea forma de deschidere a şedinţei ce consta în următoarea formulă de deschidere: „Să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne gândim la Căpitanul nostru, să ne ridicăm cu gândul la sufletele lui Moţa şi Marin, să credem în înflorirea României Legionare şi în sfărâmarea zidului de ură şi de mişelie care o împresoară” rostită de şeful Mănunchiului.

Cam aşa arătau activităţile „criminale” ale tinerilor fraţi de cruce relatate din perspectiva Securităţii. Privind din perspectiva celeilalte părţi, avem declaraţia lui Crăciun Oprea de la procesul care l-a condamnat la 8 ani de închisoare pentru „faptele” descrise mai sus. El îşi asumă totul, afirmând că tinerii din grupul său au năzuit doar să fie creştini, în faptă şi în cuvânt, acesta fiind tot scopul activităţii lor.

Lasă la latitudinea judecătorilor să aprecieze dacă acest fapt este o „crimă”. Între timp ştim cum au apreciat aceştia, în spiritul comandamentelor politice ale acelei vremi. Şi putem constata şi care sunt tendinţele din legislaţia şi justiţia românească, acum, la peste trei sferturi de veac de la acel proces bolşevic. Adică perfect similare. Citiţi, comparaţi şi trageţi concluziile care se impun:

„Domnule președinte, onorat tribunal,

După acest cuvânt, studentul Oprea Crăciun a primit o condamnare la 8 ani de temniță grea.

(din revista “Familia Ortodoxă”, nr. 4 (51)/aprilie 2013)

Anii de temniţă comunistă

În periplul său prin temniţele comuniste, Crăciun Oprea a trecut prin Piteşti, prin furcile cumplitei reeducări, căreia i-a rezistat cu demnitate prin ajutorul lui Dumnezeu, apoi pe la Gherla, Canal, Aiud. Menţionăm că Piteşti-Gherla-Aiud a fost şi traseul liderului grupului FDC, Viorel Gheorghiţă, care şi-a imortalizat memoriile carcerale în cartea „Et Ego – Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud” (Editura Marineasa, 1994), care a fost premiată de Uniunea Scriitorilor, filiala Arad. Destinele celor doi prieteni trecuţi prin acest infern s-au împlinit după eliberare, iată, fiecare în felul său: dacă Viorel Gheorghiţă a ajuns un cunoscut om de cultură şi scriitor, Crăciun Oprea, colegul său de studii teologice şi fratele său de destin, s-a aplecat ulterior asupra laturii duhovniceşti, finalizându-şi la Sibiu studiile de teologie şi devenind unul din cei mai apreciaţi preoţi duhovnici ai României.

Redăm în continuare relatarea din revista „Atitudini” despre perioada de temniţă a părintelui Crăciun Oprea.

Cea mai grea perioadă, calvarul închisorilor, a fost cea petrecută în închisoarea Pitești, unde a stat aproape un an de zile. La Piteşti este închis în august 1949, în aripa sudică a închisorii, în celula 9, la etajul 1, imediat lângă camera marelui torţionar, Ţurcanu. Până la 23 august 1949, deţinuţii aveau un regim mai liber; gardienii lăsau, prin conducerea închisorii, pe deţinuţi să fie liberi pe coridoare. Îi trata chiar cu dumneavoastră, şi chiar îi respectau, deoarece conştientizau ce valori morale şi spirituale erau închise. După 23 august, din porunca superiorilor, au fost închişi în celule, şi li se adresau: banditule.

„Şi la veceu trebuia să mergi în pas alergător, cu condiţiile care erau acolo şi eram bătuţi crunt, fără milă. Şi apoi s-a reînceput reeducarea de un grup de studenţi care au fost înşelaţi socotind că vor fi miniştri dacă pot să ucidă pe ceilalţi cu ortacii lor. Echipa s-a numit echipa lui Ţurcanu. Au început să ne bată, pentru orice. Timp de câteva luni ne-au dat numai varză, fiartă în apa ei. Nu aveam paturi, dormeam pe nişte fiare sau pe jos, grămadă. O parte din deținuți, înspăimântaţi şi cedând psihic, au hotărât să treacă de partea torționarilor, de partea comuniştilor. Dar, sărmanii, erau deja reeducaţi, nu mai erau stăpâni pe liberul lor arbitru. Atunci s-a pornit învrăjbirea şi frate pe frate era dat spre moarte”.

Mulţi din cei reeducaţi şi-au revenit ulterior şi au dat dovadă de puternice acte de martiraj, însă Părintele Crăciun nu a cedat nicio clipă în faţa reeducării, dimpotrivă încearcă să îi salveze şi pe ceilalţi fraţi, îmbărbătându-i: „Măi, oameni buni, dacă voi aţi hotărât să vă rupeţi de ceilalţi şi să îmbrăţişaţi această atitudine, treaba voastră. Însă un lucru aş vrea să vi-l spun. Nu ştiu cum poţi fi reeducat în stil comunist – să te manifeşti ca un ateu – după ce ţi-ai clădit o educaţie creştină. Cum se va face asta, nu pot înţelege!”

Neputând să îl compromită şi din teama de a nu îi întări şi pe ceilalţi, este mutat la Gherla, apoi la Canal. „Regimul era acelaşi şi la Piteşti şi la Gherla – relatează părintele. Am fost la corecţională, ceilalţi erau la temniţă pe viaţă şi erau împărţiţi şi pe etaje. Spitalul era împărţit pentru tot operatorul. Am avut un coleg care făcea filosofie şi teologie, şi cum făcea teologie, l-au pus pe post de Hristos în vinerea patimilor, acolo, pe patul spitalului. Şi-au bătut joc de el grozav, el nu mărturiseşte dar mi-au spus alţii care au fost prezenţi acolo”.

După încă un an petrecut la Gherla, este dus la Canal, pentru muncă corecţională. Părintele mărturiseşte că era aşa de slăbit încât abia își târa picioarele când a ajuns la Canal şi totuşi a făcut faţă acelor munci inumane, greu de imaginat pentru omul de azi.

Obligaţi să își termine norma, că altfel erau duşi la carceră, părintele se îmbolnăveşte grav, dar nu primeşte niciun fel de scutire medicală. „Aici în spate, arată Părintele, am avut localizată o ruptură de fibre musculare. Cum le-am făcut: lucram la canal, spre Mamaia. Acolo trebuia să încarci un vagon, fiecare, singur. Dacă nu vroiai, numai Dumnezeu ştie ce păţeai. Pământul era argilos, era foarte gras. Aşa era de gras, că aruncând pământul pe care-l săpam cu hârleţul, se ţinea de hârleţ. Se desprindea greu. Şi aruncând aşa, se desprindeau şi fibrele musculare de sub omoplatul stâng. Nu mă puteam îmbrăca.

Cămaşa o ţinea numai un macedonean, s-o iau în spate. N-am mai putut. Timp de o lună, m-a pus la uns de vagonet, căci cu o mână puteam munci. Tata m-a văzut în cârje; venise fără autorizaţie, că nu i-au dat autorizaţie să poată veni aici, la baracă. Şi s-a întors acasă şi aşa a fost de bucuros că m-a văzut, încât, după vreo două săptămâni a murit”.

„Pe mama am visat-o când a murit. Mi-a spus atunci, în vis, că mai am 7 ani de făcut închisoare”. Părintele nu a ştiut că mama sa nu murise decât după ce a ieşit din închisoare, totuşi i s-a arătat în chip minunat. Tot în chip minunat i s-a arătat şi în noaptea de Crăciun a anului ’54, spunându-i ca va mai sta 3 luni în închisoare. Şi chiar aşa s-a şi petrecut.  În ziua de Bunavestire, adică exact după trei luni, a fost eliberat.

Părintele a biruit de nenumărate ori moartea, pentru că Dumnezeu avea un plan cu el, avea misiunea de a ieşi din închisoare şi să lumineze  sufletele ce zăceau sub zgura păcatelor. La un pas de moarte a fost şi după o intervenţie chirurgicală la picior, care datorită condițiilor mizere i se infectase, şi în acest caz Părintele nu a avut scutire medicală decât în ziua operaţiei.

Era atât de slăbit încât gardienii puneau pariuri când o să moară. Şi nu au reuşit să îl omoare. Ce l-a ţinut în viaţă, mărturiseşte Părintele, cu multă sfiiciune: „Eu am învăţat rugăciunea lui Iisus la Canal. Seara spuneam rugăciunea împreună, apoi zile şi nopţi întregi şi niciunul dintre noi n-a murit şi nici n-a rămas schilod. Dar nu ne-am dat seama de lucrarea ei, până n-am scăpat afară.  Şi cei ce nu erau credincioşi şi-au dat seama de importanţa rugăciunii şi au făcut-o”. (Revista Atitudini nr. 23, iunie 2012, anul IV)

După eliberare: preot şi duhovnic

Ca pentru mulţi alţi întemniţaţi de regimul bolşevic, şi pentru Crăciun Oprea închisoarea a constituit un prilej de luptă spirituală, de aprofundare a trăirii creştine. După eliberare s-a preoţit, slujind o mare parte din timp, între 1973 şi 2012, anul trecerii sale la cele veşnice, la parohia Cinciş, judeţul Hunedoara.

Pentru viețuirea sa plăcută Domnului, pentru dragostea sa faţă de credincioşi, Părintele începe să fie căutat ca duhovnic de mulţi tineri intelectuali, muţi preoţi, care vedeau strălucind într-însul harul lui Dumnezeu. Toată viaţa, de aici încolo, şi-a dedicat-o credincioşilor care veneau să îi ceară sfatul sau să îşi descarce sufletul de gânduri şi necazuri. Părintele nu obosea niciodată în slujirea aproapelui, punându-şi sufletul pentru fiecare în parte.

Trudeşte, cu conştiinţa puternică de slujitor al Bisericii şi al neamului românesc, la formarea de caractere, mai ales la formarea preoţilor, alături de Părintele Ioan Sabău, prietenul de suflet al Părintelui şi frate de suferinţă. Încearcă din răsputeri să convingă ierarhia să înfiinţeze şcoli de formare duhovnicească a preoţilor, dar în zadar, din păcate. Credem că Părintele a format el însuşi mulţi preoţi care să ducă mai departe modelul său de vieţuire hristică. (Revista Atitudini nr. 23, iunie 2012, anul IV)

Din cuvintele părintelui Oprea Crăciun

Deşi părintele Oprea Crăciun a rămas viu şi prezent mai ales în memoria celor care l-au cunoscut direct şi asupra cărora a lăsat o puternică impresie, în spaţiul virtual pot fi găsite unele din cuvintele sale, ce-i drept, foarte puţine. Una din aceste surse este un interviu acordat revistei „Atitudini Nr.11, iunie 2010”:

Din volumul II al cărții „Spre Tabor” (de Sf. llarion Felea) învățăm încet, încet cum să ne curățim, dar trebuie citit nu doar o dată, „să traducă în viața personală conştiința misiunii pe care o are orice creştin, din clipa botezului, de a cunoaşte şi de a mărturisi pe Hristos. Să aducă toate îndemnurile şi toate învățăturile Mântuitorului, în viața personală. Iar cine se sileşte să facă aşa ceva, niciodată nu se poate considera împlinit şi tratează lucrurile cu seriozitate, convins de ceea ce spune dar analizând lucrurile la justa lor valoare pentru alții, dar şi pentru sine, cu smerenie.

Şi aşa era şi părintele Stăniloae, dar şi părintele Arsenie. Părintele Arsenie avea un dar deosebit. Era un vizionar, era un om deosebit. Cunoştea omul de departe ce are în suflet, dacă e bun de ceva, dacă e bun de bob de grâu sau e bun de gunoi. Şi gunoiul e bun pentru că fără gunoi nu se face grâul.

De aceea, formarea călugărilor, formarea teologilor, formarea oricărui creştin poate fi călăuzită în mod deosebit de traducerea acestei scrieri a părintelui Felea, după ce a experimentat nu numai trăirea în biserică dar şi experiența puşcăriei.

S-ar cădea apoi ca fiecare student de azi şi fiecare preot care nu a citit, nici nu a suferit această transformare, şi i-ar fi necesară pentru duhovnicie, să aibă aceste cărți obligatoriu. Să fie atât în biblioteca lui personală cât şi în fiecare parohie, şi să o aibă fiecare față monahală, ca să poată fi citită şi la strană, şi la masă, dar neapărat să o poată aprofunda şi acasă, când are timp.

(…)

Pe de altă parte, dacă voi reuşi eu să fiu un creştin trăitor şi cât de cât să nu mă cuminec fără căință şi cercetare de sine, atunci şi orice otravă îmi pune, nu mă poate distruge. Noi, toți creştinii trebuie să fim conştienți de importanța Sfintei Împărtăşanii. Nu zice Mântuitorul: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viață în sine?”

Dacă ai o ispită cu cineva şi-ți tulburi pacea cu el şi nu mai reuşeşti să-l iubeşti, cum reuşeşti să depăşeşti starea asta? Încerci să te rogi pentru el şi tot nu ai pace. Îți aminteşti răul pe care ți l-a făcut şi simți că te otrăveşte „Cum te lupți ca să te cureți şi să poți iubi, orice ți-ar face ? Sfințiile voastre, mai țineți ceaslovul la îndemână?!

La sfârşitul pavecerniței mari se zice aşa: „Pe cei ce ne urăsc pe noi şi ne fac strâmbătate, iartă-i Doamne!” Citeşti rugăciunea dar sentimentul acela din inimă, cum îl ştergi? Dar cine te opreşte să zici din inimă când zici „Doamne, iartă-i?”

Şi mai e una „Zice Mântuitorul: „Fără Mine nu puteți face nimic”. Şi îi îngăduie şi satanei să ne mai încerce. Nu zice în acelaşi timp Evanghelia lui Luca: „Ca să nu cădeți în ispită, rugați-vă?” Deci Hristos este Cel ce îl împiedică pe satana. Eu, ca să nu cad în ispită, Îl rog pe Mântuitorul. Hristos şi pentru unii şi pentru alții a spus: „Părinte Ceresc, iartă-i că nu ştiu ce fac”. Şi iată cum El spune: „Fără Mine nu puteți face nimic.” Lucrul acesta nu e uşor: să te rogi pentru cei ce te-au bătut în cuie, răstignit de viu. Dar să ne rugăm: Ajută-mă să mă pot ruga şi eu ca şi Tine! Mare lucru.

(…)

– (R) Care-i diferența dintre diplomat şi înțelept?

– Cam care-i diferența dintre fariseii cărturari şi Iisus Hristos. Numai atât.

– (R) Deci nu ne trebuie diplomație?!

– Ce să faci cu ea?

– (R) Păi, ce este înțelepciunea atunci?

– Înțelepciunea e măsura în care Îl primim pe Hristos să locuiască în noi. Să gândim ca El şi El să gândească în noi. Mare lucru.

– (R) Putem însă să încercăm să mărturisim chiar dacă ştim că suntem neînțelepți?

– E bine că ştiu că nu sunt înțelept, dar o cer mereu lui Dumnezeu.

– (R) Dar mărturisirea noastră nu poate fi sminteală pentru oamenii care văd că nu sunt înțelept?

– Mă bucură că lumea nu mă socoate înțelept. Pe măsură ce vom avea curajul acesta al mărturisirii, în legea dragostei lui Hristos, în măsura în care facem asta, ne înțelepțim. Dumnezeu are grijă de noi. Cu ajutorul Lui doar reuşim să ne modelăm sufletul. Vai de noi, că noi vom fi după legea iubirii, a iubirii milostive!

Iubiți pe vrăjmaşii voştri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă. Dă de mâncare la sărac şi la străin, adăposteşte pe drumeț, caută-l pe cel din temniță, încurajează-l, dar şi pe cel beteag din spital, şi pe cel de acasă. Spune tuturor legea lui Dumnezeu, ca nu cumva să rătăcească. Evanghelia te va învăța toate.

(Revista „Atitudini Nr.11, iunie 2010”)

Prin suferinţa sa jertfelnică din temniţele comuniste, îndurată cu smerenie şi simplitate, care i-a deschis sufletul spre primirea harului divin, părintele Oprea Crăciun se rânduieşte şi el în ceata mărturisitorilor pe care Biserica noastră îi va păstra de-a pururi în neuitare.