Aproape în fiecare zi îmi vin la la cabinet părinți care cred în „parentingul blând” sau în rudele sale apropiate, parentingul conștient sau parentingul intențional. Părintele blând îl lasă întotdeauna pe copil să decidă. Părintele blând nu folosește niciodată pedepse de niciun fel, nici măcar limitări.
Părintele blând nu îl instruiește pe copil să folosească toaleta în locul scutecului, ci „modelează” folosirea toaletei, sperând că-l va inspira pe copil s-o folosească și el. O mamă mi-a povestit că s-a jucat cu fiul ei, apoi l-a anunțat cu delicatețe că trebuie să ia o pauză de la joacă pentru niște treburi casnice.
Fiul ei a izbucnit furios, lovindu-și mama cu mîinile și picioarele. Mama a apelat la Robin Einzig, unul dintre cei mai importanți guru ai parentingului blând, pentru a afla ce-ar trebui să facă în această situație. Einzig i-a răspuns fără ezitare: „Îți transmite foarte clar că are nevoie de prezența ta chiar în acel moment.” Așadar, lăsați-o încolo de curățenie.
Trebuie să va jucați cu băiatul până când decide el că gata. Jessica Winter observă într-un articol din The New Yorker că parentingul blând transformă părintele într-un „umanoid care renunță la sine, care este mereu disponibil, care nu are niciodată timp și care nu este programat decât să rămână calm”.
Winter prezice că următoarea generație „va pune, probabil, numeroasele sale cazuri de depresie și anxietate pe seama supraevaluării și insuficientei corectări de comportament specifice educației parentale blânde”.
În calitate de medic de familie, efectiv nu întâlneam acest tip de parenting acum zece ani. Acum îl observ aproape zilnic la cabinet. Politic, părinții care practică parentingul blând sunt aproape întotdeauna de stânga.
Această schimbare poate explica unele descoperiri recente. Haideți să vorbim despre depresie la adolescenți. Cercetătorii știu de zeci de ani că fetele adolescente sunt mai predispuse la depresie decât băieții.
Dar unele studii recente au atras atenția asupra interacțiunii dintre politică și depresie în rândul adolescenților: mai exact, s-a constatat că cei de stânga sunt din ce în ce mai predispuși la depresie decât cei de dreapta. Această constatare este atât de accentuată încât băieții de stânga sunt semnificativ mai predispuși la depresie decât fetele de dreapta.
Catherine Gimbrone și colegii săi de la Universitatea Columbia au încercat să explice această constatare în termeni politici, afirmând că țara a virat în mod constant spre dreapta începând cu 2012, aceasta provocând deprimare la copiii de centru-stânga. Michelle Goldberg, editorialistă de stânga la New York Times, a respins această afirmație a lui Gimbrone și a colegilor ca total inexactă.
Goldberg punctează că președintele Barack Obama a fost reales în 2012, iar trei ani mai târziu, Curtea Supremă a Statelor Unite a legalizat la nivel național căsătoriile între persoane de același sex. Aceste două evenimente ar fi trebuit să-i încurajeze pe copiii de stânga, dar, cu toate acestea, simptomele de depresie au continuat să sporească constant în rândul lor. Goldberg a sugerat, în contrapartidă, că tinerii de stânga sunt mai predispuși să folosească social media decât cei de dreapta.
Ea s-a bazat pe un număr tot mai mare de cercetări care arată că adolescenții care stau mai mult pe rețelele de socializare sunt mai predispuși la depresie (vom analiza îndeaproape aceste cercetări în Capitolul 5, „Ecranele”).
Adolescenții de stânga ai zilelor noastre riscă să fie mai deprimați decât adolescenții conservatori, deoarece adolescenții de stânga petrec mai mult timp pe social media – așa spune Goldberg.
Profesorul Jonathan Haidt de la Universitatea din New York respinge atât ipoteza lui Gimbrone privind o alunecare constantă spre dreapta, cât și pe cea a lui Goldberg care susține că social media explică dimensiunea politică înmulțirii depresivilor. Haidt afirmă că motivul real pentru care copiii de stânga sunt mai predispuși la depresie este că aceștia au fost învățați să facă o tragedie din orice și să se aștepte întotdeauna la ce e mai rău, în timp ce copiii de dreapta au învățat să fie mai optimiști.
Cred că atât Goldberg, cât și Haidt au dreptate pe alocuri, iar argumentele lor nu se exclud. Argumentul lui Goldberg că social media este factorul mediator spre creșterea depresiei este cu siguranță valabil și vom reveni la acest subiect în Capitolul 5. Însă și Goldberg, și Haidt omit o altă explicație care, din perspectiva mea de medic de familie, este cu siguranță un factor suplimentar. După cum am spus, întâlnesc din ce în ce mai mulți părinți – ca mama aceea cu „corpul ei, alegerea ei” – care ar putea fi descriși ca agresiv-permisivi. Ei cred că este de fapt un lucru bun să-i lase pe copii să decidă totul. Iar acești „părinți blânzi” nu sunt distribuiți aleatoriu de-a lungul spectrului politic: ei sunt în majoritate covârșitoare de stânga. Părinții conservatori continuă să-i facă pe copii să deschidă gura și să spună „aaa” când îi duc la doctor cu febră și dureri în gât.
Aceasta este o schimbare majoră. Cu doar 10 ani în urmă, nu era exclus să întâlnești părinți de stânga autoritari, ba chiar stricți. Astăzi – tot mai rar. Educația permisivă este acum mai frecventă în rândul părinților de stânga decât în rândul celor de dreapta. E important, deoarece cercetătorii au constatat că tinerii cu părinți permisivi au dificultăți în a „găsi sensul și scopul vieții, având mai puțină autonomie și control asupra a ceea ce se întâmplă în jur”. Alți cercetători au constatat că educația parentală permisivă reduce inteligența emoțională și dezvoltarea personală a copiilor. Alți cercetători au descoperit că educația parentală permisivă este asociată cu un risc crescut de abuz de droguri și alcool și cu rezultate școlare mai slabe, în contrast cu educația parentală autoritară. Copiii părinților permisivi au un risc mai mare de a deveni anxioși și deprimați.
În urmă cu două decenii, sociologul Brad Wilcox de la Universitatea din Virginia a prezentat dovezi conform cărora părinții religioși conservatori erau cei mai susceptibili de a fi părinți autoritari – deci părinți corecți. Din punctul meu de vedere, acest lucru este încă și mai valabil în prezent: părinții religioși conservatori sunt acum cei mai predispuși să fie niște părinți drepți, nici prea duri, nici prea blânzi (există încă printre ei câțiva părinți prea duri, dar aceștia sunt o minoritate din ce în ce mai mică). Părinții de stânga sunt acum cei mai înclinați să fie prea permisivi, prea blânzi ca stil parental. Atât părinții de stânga, cât și cei de dreapta au devenit mai permisivi în ultimul deceniu – aceasta este o temă majoră a cărții de față, pentru care voi prezenta mai multe dovezi pe măsură ce înaintăm – dar părinții permisivi de stânga sunt mult mai mulți decât cei de dreapta. Văd aici unul dintre motivele pentru care copiii familiilor de stânga sunt mai predispuși la depresie decât cei cu familii conservatoare.
Astăzi, când le explic părinților permisivi, prea blânzi, că e important să fie mai autoritari – stabilind reguli și aplicându-le în timp ce-și manifestă dragostea față de copil – cei de stânga sunt mai predispuși să riposteze. Ei îmi spun că nu vor să fie „dominatori”, „coercitivi”. Acum zece ani, puteam convinge astfel de părinți că cei mici au nevoie de rânduială, de reguli, de consecvență. Astăzi, nu am prea mult noroc cu permisivii de centru-stânga. „Corpul ei, alegerea ei”.
Sunt medic de familie, nu politician. Nu sugerez că părinții stângiști ar trebui să adopte politici de dreapta. (Și, dacă vreți să știți, eu figurez la Independenți). Tot ce vă cer este să nu amestecați opiniile politice în activitatea dumneavoastră de părinte. Copilul sau adolescentul dumneavoastră are nevoie să i se ofere structură, să stabiliți limite, bariere care să fie respectate. Asta nu are nicio treabă cu care stat e albastru politic și care e roșu, cu lupta democrați vs. republicani. Aici e vorba despre nevoile copilului dumneavoastră. Copiii nu se nasc politicoși sau respectuoși. Politețea și respectul nu sunt programate genetic. Aceste virtuți trebuie învățate. De la dumneavoastră
Fragment din cartea „Prăbușirea parentingului” de dr. Leonard Sax, apărută la editura Contra Mundum. Cartea poate fi comandată de aici.