joi, februarie 13, 2025
ACTUALITATELect.univ.dr. Iulian Mihai Damian: Mici la minte. Sau despre lipsa de viziune...

Lect.univ.dr. Iulian Mihai Damian: Mici la minte. Sau despre lipsa de viziune a propunerii de scoatere a limbii latine dintre disciplinele obligatorii la liceele cu profil uman

Iulian Mihai Damian, Lector universitar dr. al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, unul dintre cei mai importanți latiniști ai țării, se alătură celor care protestează împotriva noilor planuri – cadru propuse de Ministerul Educației, în special pentru eliminarea limbii latine din curriculum-ul național la filiera teoretică (95% din elevii de liceu din România).

Într-un punct de vedere trimis redacției R3media, reputatul latinist român se întreabă dacă autorii acestei propuneri nu dau dovadă de lipsă de viziune.

Reamintim că împotriva propunerii de a elimina limba latină din școală s-a manifestat și președintele Academiei Române, dar și Societatea de Studii Clasice.

Lect.univ.dr. Iulian Mihai Damian: Mici la minte. Sau despre lipsa de viziune a propunerii de scoatere a limbii latine dintre disciplinele obligatorii la liceele cu profil uman

Nu trebuie să fi studiat latina la școală ca să îți dai seama că „minte” vine din latinescul mens, mentis; poate că unii dintre noi, ceva mai pedanți, au citit pe vreun frontispiciu dictonul mens sana in corpore sano și înțeleg și ce înseamnă. Nu e nevoie să fi făcut latină la școală pentru a-l înțelege, căci toate cuvintele de acolo le avem moștenite și în română: e suficient, așadar, să ne gândim la „amintire”, adică la expresia latinească „ad mentem ire”, „a (re)aduce la minte, a rememora”, deci la a cugeta puțin asupra cuvintelor pe care le folosim în limba noastră de zi cu zi. Făcând acest exercițiu, poate că ne-am „minți” mai puțin cu privire la cine suntem și la care este locul nostru, ca neam, pe lumea aceasta: latinescul mentiri este și el moștenit în română, deși a devenit ceva mai complicat pentru noi să îl mai punem în legătură cu „minte”. Putem, însă, prelua intuiția unui autor medieval care îl explica astfel: „mentiri est contra mentem iri, id est contra conscientiam” („a minți înseamnă a merge împotriva minții, adică împotriva conștiinței”).

Dacă până aici recursul la latină poate fi considerat opțional, lucrurile sunt ceva mai complicate cu adjectivul românesc „mic, mică”, fiindcă dicționarele etimologice mai vechi greșeau când încercau să îl explice printr-un ipotetic adjectiv tardo-latin *miccus. Probabil lucrurile sunt ceva mai simple: vine de la latinescul mica, micae („fărâmă, firmitură”) și, ca atare, îl avem moștenit în cuvintele dumica și dumicat, precum și în diferite alte regionalisme înrudite. Astăzi, în română, nu mai avem un substantiv „mică” cu sensul de „fărâmă” (mica se păstrează ca atare însă în anumite dialecte italiene, precum cel din jurul orașului Bergamo). Însă în româna veche acest cuvânt trebuie să fi fost de succes câtă vreme avem o formație de tipul „nimic, nimica” (la început cu sensul de „nici măcar o fărâmă”), extrem de latină prin structura sa, căci echivalentul său latinesc nihil (ni hilum) însemna inițial, într-o epocă mult mai veche, „nici măcar un pai/fir” (ideea de zero, precum se știe, nu exista în Antichitate, decât ca negare a ceva, fie acel lucru cât de mic). Prin crearea adjectivului „mic, mică”, dotarea sa cu o arie semantică amplă și o întrebuințare extrem de largă (proto-) româna inovează, așadar, și se dovedește originală în raport cu limbile romanice occidentale (ca acestea, moștenește în „pic” și „picătură” latinescul punct(ul)um, de unde it. „piccolo”, fr. „petit”, sp. „pequeño” ș.a.). Am putea chiar supralicita, spunând că, prin această inovație, româna se dovedește mai profundă  decât celelalte limbi romanice surori: în românescul „mic” se păstrează rădăcina latină *min-, pe care o regăsim în verbul minuo, minuere („a diminua”), respectiv în comparativul și superlativul lui parvus: minor, minus; respectiv minimus.

Exercițiul de etimologie pe care l-am propus nu se vrea nicidecum o demonstrație de erudiție (mulți cititori poate că nu vor găsi în el prea multe elemente de noutate și, fără îndoială, specialiștii ar putea să îl completeze sau chiar să îl amendeze pe alocuri). Se vrea mai degrabă o ocazie de reflecție asupra utilității și dimensiunii formative a recursului la latină. Căci, spre deosebire de mașini, oricât de inteligente ar fi ele, oamenii structurează limbile în familii de cuvinte, sesizează înrudiri, contaminări de sens, înțelesuri mai mult sau mai puțin ascunse, iar reflecția lor este o permanentă căutare a adevărului, deci un exercițiu al spiritului critic cu care sunt dotați, dar pe care pot să îl și piardă, dacă nu îl exercită.

În al doilea rând, exercițiul se dorește o ocazie (și o provocare) pentru a ne întreba dacă poporul român (populus Romanus, cică!) mai are nevoie de latină. Din moment ce nu își poate înțelege până la capăt limba maternă fără a coborî până la strămoașa sa, credem că da. Întrebarea reală pe care se cuvine a ne-o pune, însă, este care ar trebui să fie locul limbii latine în societatea românească actuală și, mai ales, în învățământ. Proiectul de plan cadru pentru învățământul românesc recent pus în dezbatere publică de Ministerul Educației propune ca latina să nu mai fie o disciplină obligatorie în liceu (excepție făcând doar în învățământul teologic). Cu alte cuvinte, responsabilii Ministerului, care au alcătuit propunerea, consideră că elevii din liceele cu profil uman-filologic (ca să nu mai vorbim de celelalte tipuri de licee teoretice) nu au nevoie de limba latină în formarea lor. Opțional, eventual, și chiar și în acest caz – foarte limitat (maximum o oră pe săptămână)! Aceștia consideră, așadar, că absolvenții de liceu nu au nevoie de o înțelegere superioară a propriei limbi și nici de exercitarea spiritului lor critic în materie de limbă, ca să nu mai vorbim de posibilitatea a-și însuși sistemul de valori care a dus la formarea spiritului european al căror depozitare au fost, de-a lungul veacurilor, limbile și literaturile clasice (pluralul este cvasi inutil, căci greaca veche a dispărut de mult din liceele din România).

În opinia lor, latina (și, implicit, conștiința latinității) nu mai este esențială în formația unui absolvent de liceu din România (nici măcar de profil uman), nu are un rol în dezvoltarea conștiinței sale și a propriei identități (precum istoria și geografia, și ele, oricum, amenințate cu reducerea numărului de ore de predare în noile planuri cadru propuse). Că latina nu poate fi echivalată cu a doua limbă modernă predată în licee e ceva încetățenit deja în planurile noastre de învățământ și, în fond, normal: în anii ’90, când s-a încercat experimental activarea unor licee cu profil clasic în țară aceasta a fost soluția „de avarie” găsită, neinspirată, fără îndoială, căci un clasicist, ca și orice alt tânăr bine educat, are nevoie să cunoască și câteva limbi străine moderne.

Dar nu e oare prea mult să uităm complet că acel „izvor de horum-harum” al latinei are rostul de a învârti „al minții scripet”, cum spune Poetul? Sensul său este să ne conducă, în cele din urmă, la „nervum rerum gerendarum” – „esența lucrurilor de îndeplinit”. Mihai Eminescu, în Scrisoarea a II-a, nu avea nevoie să traducă pentru contemporanii săi sintagma, dar profesorii de limba română de astăzi, la clasă, fără îndoială, da. De fapt, aici este adevăratul nervus rerum, punctul nevralgic al chestiunii eliminării latinei ca disciplină obligatorie predată în liceu: în proiectul cadru propus s-a renunțat la latină pentru a face loc altor discipline. Ce ar crede oare Poetul nostru național (o vreme revizor școlar, printre altele) despre această măsură? Probabil, cu ironia lui caracteristică, ne-ar crede fără viziune, așadar, mici la minte.

Iulian Mihai Damian
Lector universitar dr., Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,500FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE