marți, iulie 16, 2024
ACTUALITATEÎntre „Marx-Mao-Marcuse!” și „Vive la France!”. Încotro merge Hexagonul?

Între „Marx-Mao-Marcuse!” și „Vive la France!”. Încotro merge Hexagonul?

„Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”… O spunea Edmund Burke, în urmă cu peste două secole. Filozoful britanic sublinia că avem nevoie de o „contra-revoluție conservatoare” pentru a nu cădea în barbaria unei lumi slute și vindicative, rupte de trecut, fără sisteme perene de valori, în care istoria e rescrisă în fiecare zi.

Împotriva „Marelui Marș” al falsului progres, Burke propunea antidotul ordinii naturale a lucrurilor, și al scheletului firesc pe care ar trebui să fie construită societatea umană. Piloni precum identitatea națională, proprietatea privată, familia firească, moștenirea iudeo-creștină pe care s-a clădit civilizația europeană, clase sociale solide, și așa mai departe.

De ce am spus „fals progres”? Pentru că este sortit eșecului orice proiect politic care propune ruperea de trecut, amalgamarea culturală, înlocuirea brutală (eventual printr-o revoluție violentă), anorganică a unei ordini societale care a trecut testul timpului și, nu în ultimul rând, ignorarea sau chiar negarea laturii spirituale a ființei umane. Nu numai că este sortit eșecului, dar îi târăște pe subiecții săi în regres, în haos și într-o beție a impresiei că Paradisul poate fi instituit pe Pământ.

De aceea Burke a simțit un pericol „fără precedent” (ca să folosim unul din clișeele deja golite de sens ale Comisiei Europene) în ideile propagate din vârful ghilotinei de revoluționarii francezi de la 1789. A avertizat, prudent, că „idealurile” celor care asediau Bastilia în 14 iulie reprezentau, de fapt, avangarda unor noi mișcări sociale care vor fi început să se manifeste aproape două secole mai târziu.

Filozoful britanic a făcut apel la cumpătare și la o evaluare organică a stării de fapt. E nevoie de o contra-mișcare pentru a aduce echilibrul în fața oricăror procese istorice precipitate, isterice, unde halebarda contează mai mult decât stiloul. Aparent, contra-curentul care s-a opus Iluminismului a fost Romantismul născut în statele germane, apoi Naționalismul – care doar verbaliza o nevoie intrinsecă a ființei umane, și anume nevoia de a aparține unei comunități bine definite în timp și spațiu, adică nevoia de a avea o „identitate națională”.

Ei bine, să trecem și în planul concretului. Franța. O națiune măreață, care are o contribuție greu de măsurat în ce privește cristalizarea civilizației europene. Încă din Cântecul lui Roland (mitul fondator al națiunii franceze, așa cum noi avem „Miorița” sau nemții au Cântecul Nibelungilor) aflăm că vitejii franci s-au luptat eroic cu musulmanii sarazini, pierzând inițial, dar obținând o victorie zdrobitoare în final, cu care au cucerit Zaragoza. Însă chiar și înainte, știm că francul Carol Martel a oprit o tentativă de expansiune islamică la Poitiers.

Carol cel Mare (Charlemagne, cum i se zice la Paris) nu s-a oprit aici și a vrut chiar să refacă fostul Imperiu Roman de Apus. A reușit parțial, a fost încoronat de Papă și este considerat fondatorul națiunii franceze. Dar să nu stăm prea mult pe loc. O avem pe Jeanne (Ioana) d’Arc, vine Ludovic al XIII-lea („cel Drept”), apoi fiul său, „Regele Soare”, apoi personaje precum contele de Talleyrand (unul din cei mai buni diplomați ai tuturor timpurilor, emblema diplomației moderne), apoi un panteon format din Stendhal, Proust, Flaubert, Dumas, Baudelaire, Hugo, sau cine mai vreți dumneavoastră.

Franța a fost, la un moment dat, un etalon în cultură – în artă, în literatură, în arhitectură. Franceza a fost limbă de circulație internațională înaintea englezei. A fost limba oficială a diplomației.

Ce este Franța astăzi? O națiune aflată la răscrucea istoriei. Între „Marx-Mao-Marcuse!” și „Vive la France!”.

După decenii întregi de neomarxism reînflorit în Mai 1968, Franța arată, pe de-o parte, ca un Turn Babel găurit, fără izolație, cu infiltrații, igrasie, rugină și flotorul de la toaletă stricat. Un amalgam de neputință, decadență, ignoranță, naivitate dusă la extrem și sado-masochism.

Pe de altă parte, pare că apelul lui Edmund Burke a supraviețuit peste timp, iar națiunea franceză are, totuși, resurse să-și apere esența în fața unei crize existențiale pe care nemții, de pildă, nu prea o recunosc încă în public.

Confruntarea din turul doi al alegerilor parlamentare anticipate declanșate in extremis de arogantul președinte Macron a adus la urne ambele tabere ale corpusului social francez. Polarizarea socială fiind deja mare, prezența la vot a fost automat una ridicată – cea mai ridicată din ultimele 3-4 decenii.

Establishmentul a mobilizat tot ce-a avut el mai bun. Comuniști, imigranți, activiști care ar interzice și chiar incendia tot ce le este potrivnic (în numele democrației, desigur), oportuniști sau naivi.

De partea cealaltă, exasperați fiind de eșecul repetat al politicilor globaliste, de inflație, de criminalitatea excesivă datorată valurilor necontrolate (și necontrolabile) de imigranți non-europeni, de lipsa unui orizont încurajator și de o disonanță cognitivă cauzată, probabil, de sentimentul non-apartenenței la cursul prezentului, francezii Franței s-au mobilizat exemplar.

Dar, după cum spunea un băiat pe nume Stalin (idolul multor „francezi” de astăzi), nu contează cine votează, contează cine numără voturile. Astfel, deși Rassemblement National, partidul lui Marine Le Pen și Jordan Bardella a obținut cel mai mare număr de voturi (peste 10 milioane, sau peste 37%, în termeni procentuali), sistemul electoral francez i-a trimis abia pe locul al treilea, la mică distanță de oportuniștii lui Macron și de comuniștii lui Melenchon, care au obținut circa 6, respectiv 7 milioane de voturi.

Apropo. Comuniști și extremiști de stânga. În 2024. Să obțină primul loc într-un scrutin parlamentar (oricare ar fi el) din Europa. Nu pare cam anacronic, chiar distopic?

Migranții care și-au dat votul comuniștilor și extremei stângi măcar știm ce hram poartă. Știm, de pildă, că în 1974, într-un discurs susținut la Adunarea Generală a ONU, președintele Algeriei (recent eliberată, pe atunci, de sub ocupație franceză), spunea așa: „într-o bună zi, milioane de bărbați vor părăsi Emisfera Sudică pentru Emisfera Nordică. Și nu vor merge acolo ca prieteni, pentru că vor merge pentru a o cuceri. Și o vor cuceri prin fiii lor. Pântecele femeilor lor ne vor aduce victoria”.

Mai e ceva de zis astăzi? Vor urma vremuri tulburi în Franța după aceste alegeri anticipate, însă nu ne rămâne decât să sperăm că antidotul propus de Edmund Burke – contra-revoluția conservatoare – va anima întreaga Europă, nu doar prin voturile italienilor, olandezilor, suedezilor, finlandezilor, polonezilor sau ungurilor, ci și prin glasul celor peste zece milioane de francezi care au pus ștampila pe Rassemblement National și aliații lor. Vive la France, vive l’Europe!

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

5 COMENTARII

  1. Merge unde vrea mușchii celor ce conduc din spatele cortinei. De obicei tot unde-am fost ieri dar vopsit altfel. Doar nu ne vindeți gogoși cu voința poporului?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,500FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE