Dragostea mea de Domnul există doar în măsura iubirii pe care o arăt aproapelui. Ea este prin prisma faptelor bune, căci dragostea fără fapte moartă este.
Omul ce iubeşte e delicat, sensibil, atent la nevoile celorlalţi, balsam de pus pe rană, ca vinul şi untdelemnul puse de samarinean pe rănile celui căzut între tîlhari.
Toţi suntem, mai mult sau mai puţin, lăsaţi abia morţi pe drumul vieţii de către diavoli, tîlharii ce vor să ne fure talanţii daţi de Dumnezeu la naştere. Dacă iubesc, nu pot trece nepăsător, ca preotul sau levitul. Chiar dacă merg la templu să mă rog!
Nu, iubirea se jertfeşte sau piere. Jertfesc din timpul meu, din bănuţul meu, din comoditatea mea, din orice am şi mîntuiesc un suflet căzut, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Îl scot din moarte, tot aşa cum pot îngriji un animal bolnav, asculta un bătrîn, fi alături de o rudă grav bolnavă în trecerea spre veşnicie etc. Pentru omul iubitor, celălalt nu este lup sau iad, ci poartă spre rai şi fericire de-a pururea.
