Constatări privind educația, la sfârșitul ciclului de învățământ preuniversitar:
- instituția profesorului se degradează, din păcate; dascălii își pierd autoritatea din două motive principale, cred eu: a) părinți ce cresc tineri vanitoși, părinți care își „apără” copiii cu orice preț, dar nu protejează educația lor și b) lipsa de pregătire a unei părți însemnate din personalul didactic, cauzate de un sistem văduvit de principii meritocratice;
- științele sociale și umaniste își pierd relevanța, sunt izolate și socotite ca fiind „inutile”; foarte mulți tineri fără vreun talent matematic, dar cu vocație umanistă, se pierd; au impresia că orice în afara științelor reale e pierzare și se lasă purtați de mituri și iluzii, precum „mitului Clujului fără cusur” sau „mitul Politehnicii”;
- filosofia – atât la olimpiadă, cât și la bacalaureat – este, în mare parte, despre politică și etică (dar nu cea transcendentală, ci cea în relație cu vreun fenomen politic); adică, libertate, democrație, drepturi și alte „idei europene”; prea puțină (spre deloc) metafizică, ontologie, epistemologie ș.a.m.d.; nu este predată ca exercițiu al minții, ca permanentă căutare, ci doar ca o simplă înșiruire plictisitoare de citate; lectură – zero;
- logica și argumentarea – neinteresant predată; nu se discută despre importanța gândirii, nu se pune în relație cu realitatea; niciun exercițiu retoric, nicio analiză pe text filosofic, nimic care să atragă… nimic în afară de SeP, SiP, Sop; tratatul scris de Nae rămâne prăfuit;
- lipsă de imaginație și curaj din partea personalului didactic și lipsă de disciplină, voință și ideal din partea elevilor; foarte rar se iese din rigorile adesea neinspirate ale programei; de cealaltă parte, elevii sunt amorțiți de ecrane și alte tentații ceva mai „colorate” decât timpul petrecut în sala de clasă; în loc să primească formarea – așa cum e ea -, ei resping noutatea, își resping vocația și își resping căutările spiritului, pierzându-se în comoditate și orgoliu;
- religia – subiect tabu de fiecare dată, mai puțin atunci cât este luată în derâdere; neînțelept tâlcuită, ea devine subiect de interes doar când publică recorder vreo „descoperire”; profesorii – fără reacție, întrucât mare parte din ei sunt prinși laolaltă în disprețul ăsta fervent împotriva Bisericii;
- totul este o petrecere și o sărbătoare; timpul este calculat de la balul bobocilor până la următoarea vacanță; pasiunea pentru cunoaștere pare a fi pe cale de dispariție;
- digitalizarea educației va însemna uciderea educației; „România educată” va dezrădăcina neamul; tinerii învață din experiențe vii, din mirare gingașă față de cunoaștere și întâlniri prolifice cu dascăli, nu din „scroll pe net”.
Totuși, există motive de speranță. Eu am avut parte de un colectiv didactic îmbucurător, în mare măsură. Lucruri de reparat vor fi mereu, și de-o parte, și de cealaltă a catedrei. Importante sunt valorile pe care se construiește un sistem de învățământ. Poate s-ar cuveni să fie vorba mai mult despre construirea de caractere, decât despre niște banale „competențe”.
Vivat academia!