Indiferent cine va câștiga primul tur al alegerilor prezidențiale din România de duminică, este o criză pentru țară, pentru Uniunea Europeană și pentru relațiile ambelor cu Statele Unite.
Aceasta este a doua încercare de a organiza alegerile. Cea programată în mod regulat a fost anulată în decembrie trecut pe fondul acuzațiilor de corupție a candidaților și a guvernului.
Călin Georgescu, un naționalist român, populist admirator al lui Donald Trump, creștin mistic și opozant al războiului din Ucraina, a apărut de nicăieri pentru a câștiga primul tur.
A obținut 23% din voturi datorită unei campanii carismatice pe TikTok, avansând în turul al doilea împotriva centrstei Elena Lasconi. Pentru prima dată de la comunism, establishmentul politic aparent invincibil al țării părea exclus de la președinție.
Acest lucru nu este atât de ciudat: România de astăzi este (după standardele europene) săracă, inegală, coruptă și obosită de război. Populația sa a atins apogeul în ultimii ani ai comunismului, la aproape 25 de milioane. Astăzi, printr-o combinație de emigrație și pierderea vitalității, are doar 19 milioane.
Împărțind o frontieră mai lungă cu Ucraina decât Polonia sau Ungaria, a devenit un centru pentru efortul de război al NATO. Și pentru refugiații ucraineni, dintre care 180.000 pot solicita protecții temporare. Acestea includ, desigur, locuințe, locuri de muncă și programe sociale pentru care localnicii nu sunt eligibili.
Ca toți membrii UE, România este predispusă la ciocniri amare între eurofili și așa-zișii „suveraniști”. UE conferă prestigiosul statut de a fi „occidental”, împreună cu apartenența la rețele comerciale profitabile. Majorități mari de români încă o susțin.
Dar tratatul de la Maastricht din 1992, care obligă toate statele membre la o „uniune tot mai strânsă”, a transformat UE într-o mașinărie care macină sistemele de autoguvernare națională, fie că sunt recent recâștigate (ca în cazul fostelor state satelit ale Uniunii Sovietice) sau străvechi și consacrate (ca în cazul Regatului Unit înainte de Brexit).
Suveraniștii tind să prospere acolo unde responsabilitatea pentru rezolvarea unor probleme extrem de importante – precum imigrația în masă – este luată din mâinile naționale, iar aceste probleme rămân nerezolvate.
România a urmat o cale diferită. Dictatura de decenii a lui Nicolae Ceaușescu a fost deosebit de brutală, iar ieșirea violentă a României din comunism, unică. Ceaușescu a fost executat împreună cu soția sa în ziua de Crăciun din 1989.
Suveraniștii români au găsit greu să mobilizeze cetățenii pentru a recâștiga puteri pentru propria democrație, așa cum au reușit frații Kaczyński cu Partidul Lege și Justiție (PiS) în Polonia până în 2023, sau cum continuă să o facă Fidesz al lui Viktor Orbán în Ungaria și Smer al lui Robert Fico în Slovacia.
Acum, acest lucru s-a schimbat. Georgescu este, într-un fel, o noutate politică entuziasmantă: un funcționar public și diplomat realizat, un om de știință distins și un potențial factor de decizie sofisticat. (A cerut ca România să fie mai „hamiltoniană”, referindu-se la politica industrială agresivă, bazată pe națiune, a primului secretar al trezoreriei americane. Susținătorii americani ai politicilor comerciale ale lui Donald Trump folosesc adesea note similare.)
Georgescu este, de asemenea, religios într-un mod care i-a cucerit pe mulți dintre coreligionarii săi ortodocși, promițând să „aibă încredere în Dumnezeu cu puterea Sa de iubire”. România este o societate cu o prezență relativ mare la biserică (aproximativ un sfert) și încredere în ierarhiile religioase. Este, de asemenea, un loc unde mișcările fasciste din anii ’20 și ’30 au fost strâns legate de ortodoxie și de misticism. Georgescu poate părea ciudat, conspiraționist și prea indulgent față de trecutul fascist al țării. Covid, în viziunea sa, a fost o „plandemie”.
Cum a putut un astfel de candidat să obțină un scor atât de mare precum Georgescu? Curtea Constituțională a fost nerăbdătoare să afle. A cerut o renumărare, care nu a găsit nereguli. Pe 6 decembrie, însă, cu votul pentru turul al doilea deja în desfășurare, curtea a invocat materiale declasificate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) pentru a anula alegerile pe motive de securitate națională, nu de nereguli electorale.
Materialele „declasificate” constau, de fapt, în afirmații, nu în dovezi clasificate anterior. Dar autoritățile relevante au ignorat această deficiență. Câteva săptămâni mai târziu, președintele român Klaus Iohannis, care convocase CSAT în primul rând, a explicat că manipularea alegerilor este de fapt „aproape imposibil” de dovedit. Acțiunile „sunt atât de ample și complexe încât doar actori statali pot face asta… Și aici a fost Rusia”. Știm că este Rusia, a asigurat el, pentru că „se ascund perfect în spațiul cibernetic”. Lipsa dovezilor de manipulare a devenit principala dovadă a manipulării.
UE nu s-a agitat prea mult. România și Bulgaria urmau să fie admise în regimul Schengen al frontierelor deschise al UE de Anul Nou, la doar o lună distanță. Nimeni nu a făcut aluzie la anularea alegerilor de către români – chiar dacă era un pas mai grav decât cele pentru care Comisia a încercat să aducă Ungaria și Polonia, mai puțin eurofile, în genunchi. „Complet în Schengen,” a scris pe Twitter președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, românilor, „unde vă este locul.”
Administrația Biden – la doar trei săptămâni după propria înlăturare electorală de către forțele lui Trump – a emis o declarație care pune la îndoială rezultatul alegerilor. Ambasadorul la București a semnalat că o intervenție corectivă ar putea fi binevenită: „Speranța noastră,” a scris ea, „este că indiferent ce decizii s-ar putea sau nu s-ar putea lua… palmaresul solid al României ca partener democratic de încredere în Europa și în comunitatea euro-atlantică nu va fi pătat.”
În acest context, se poate înțelege de ce J.D. Vance a făcut aluzie la acest incident în discursul său de la Conferința de Securitate de la München. Acționau autoritățile române pentru a preveni influența Rusiei în Uniunea Europeană? Sau pentru a preveni influența Statelor Unite din era Trump în Uniunea Europeană? Astfel de suspiciuni nu ar fi deplasate. Dacă Vance le împărtășește, atunci intervenția sa la München nu pare exagerată, ci reținută.
Și asta face situația actuală potențial gravă. Din decembrie trecut, au existat două relatări contradictorii, afirmate cu tărie, despre ce s-a întâmplat în alegerile prezidențiale oprite ale României: fie Georgescu a câștigat primul tur cu voturile românilor reali, fie cineva a falsificat un astfel de rezultat prin utilizarea inteligentă a TikTok. Tot ce am aflat de atunci favorizează prima explicație, mai simplă.
La începutul anului, Georgescu a anunțat că va candida în alegerile repetate, iar sondajele sale au crescut și mai mult decât anul trecut. Începea să flirteze cu o majoritate absolută.
În februarie, Georgescu a fost arestat sub acuzații de „instigare la acțiuni împotriva ordinii constituționale”. Social-democratul Marcel Ciolacu, încă prim-ministru după ce s-a clasat pe locul al treilea în alegerile prezidențiale, a spus că autoritățile vor prezenta „dovezi extrem de solide” pentru urmărire penală.
Acestea nu au apărut. BBC 4’s Crossing Continents a intervievat cu simpatie un cercetător media român creditat ca „sursă importantă de informații pentru autorități” în chestiunea Georgescu și a întrebat dacă „creșterea masivă” a traficului său pe rețelele sociale a venit din România sau din străinătate. „Cred că opinia mea subiectivă este că e din ambele,” a spus ea. „Este extern cu ajutor intern, dar așa funcționează manualul de propagandă al Kremlinului.”
Plângerea ei despre campania lui Georgescu nu oferă dovezi de corupție sau criminalitate dincolo de „subiectiv”. Ea găsește doar viziunea lui Georgescu asupra istoriei României respingătoare și inadmisibilă: „Asta este o narativă foarte, dacă mi se permite să spun, MAGA despre istoria României, glorificând trecutul României care nu a fost niciodată într-o stare de glorie, glorificând suveranitatea României într-o perioadă istorică, dar de fapt nu o aveam, glorificând o istorie care pentru noi înseamnă doar tortură, durere.”
Aceasta nu este neapărat greșită ca evaluare istorică. Dar este greșită ca mod de operare democratic. În circumstanțele actuale, este puțin probabil să pară rezonabilă pentru susținătorii lui Georgescu ca motiv pentru anularea alegerilor prezidențiale.
Afirmația că ascensiunea lui Georgescu sfidează cumva realitatea nu ține cont de realitatea TikTok. În ianuarie, cu o lună înainte de alegerile federale din Germania, Partidul de Stânga era la procente scăzute și considerat de majoritatea analiștilor ca având puține șanse să obțină vreun loc în Bundestag.
Dar când Friedrich Merz, candidatul creștin-democrat pentru cancelar, a cooperat la un proiect de lege anti-imigrație cu Alternativa pentru Germania, lidera Stângii, Heidi Reichinnek, a ținut un discurs parlamentar incendiar, gata pentru rețelele sociale. Urmăriți-l pe TikTok. Ea a avertizat că un alt val nazist este pe drum, că Merz este complicele său și că doar Stânga îl poate opri. Era un scenariu suficient de improbabil încât, în România de astăzi, ar putea fi considerat „dezinformare”.
Dar într-o țară în mare parte liberă, Reichinnek avea tot dreptul să o spună. Evident, credea în asta. Discursul ei a dublat numărul de membri ai partidului în câteva zile, iar în ziua alegerilor, Stânga avea 64 de membri în Bundestag.
Dacă poliția secretă a României are dovezi împotriva lui Georgescu este ceva ce nu putem ști, decât ei. Aceasta este problema.
„Dacă poliția secretă a României are dovezi împotriva lui Georgescu este ceva ce nu pot ști, decât ei.”
Dar știm suficient despre starea de spirit a alegătorilor români pentru a judeca ce s-a întâmplat cu democrația sa în toamna trecută. Evident, a existat un val autentic de rebeliune în spatele lui Georgescu. Putem deduce asta din comportamentul alegătorilor și al candidaților în lunile de atunci. În absența lui Georgescu, George Simion, membru al Alianței pentru Unirea Românilor de dreapta, este cu mult în frunte în ultimele sondaje, la aproximativ 30%. (Georgescu a aparținut odată AUR, dar a fost exclus pentru că a vorbit cu simpatie despre Legionari, un grup fascist interbelic.)
Simion a crescut în principal prin consolidarea bazei partidului său. Mai convențional conservator decât Georgescu, mai simpatic față de războiul din Ucraina, mai puțin un outsider carismatic, el a încercat totuși să se înfășoare în cauza lui Georgescu, participând la slujbele de Paște alături de el. Simion a sugerat chiar că l-ar putea face pe Georgescu prim-ministru dacă va fi ales. Și a participat la inaugurarea lui Donald Trump la Washington.
Victor Ponta, un fost prim-ministru social-democrat versatil, considerat un cameleon ideologic, a făcut și el un pelerinaj la Mar-a-Lago.
Candidatul de centru Crin Antonescu, fost lider al Partidului Liberal, este probabil ultima și cea mai bună șansă a establishmentului român de decenii să se mențină. Totuși, un politolog român a declarat pentru ziarul francez Libération că, în zilele noastre, în unele dintre zborurile sale retorice,
Antonescu „ar putea trece drept membru al [Adunării Naționale a lui Marine Le Pen]”. Primarul Bucureștiului, Nicușor Dan, un alt membru dur al establishmentului, a încercat să o elimine pe Lasconi. S
e crede că Antonescu are șanse mai mari să-l învingă pe Simion în turul al doilea. Zguduită de persistența unui război disruptiv și de revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, peisajul politic românesc se schimbă.
Din nou, există multe necunoscute pentru cei care sunt departe de culisele Bucureștiului. Dar printre candidații care candidează efectiv și care își pariază carierele pe un diagnostic precis al minții românești, există o presupunere de lucru că voturile câștigate de Georgescu în toamna trecută au reflectat o revoltă autentică, nu un simulacru generat de boți. Dacă au dreptate, atunci este posibil să fi asistat cu adevărat la o alegere furată în mod flagrant într-o țară vitală a Uniunii Europene. Consecințele se vor extinde dincolo de aceste alegeri viitoare.
Articol scris de Cristopher Caldwell, pentru UnHerd
Cristopher Caldwell este una dintre cei mai importanți ziariști americani, publicând pentru The New York Times și The Wall Street Journal, printre altele.
Este autorul unor volume de referință precum “Reflections on the Revolution in Europe: Immigration, Islam and the West” and “The Age of Entitlement: America Since the Sixties.”
A fost senior editor la The Weekly Standard și Financial Times.
