RECOMANDĂRIAntihrist ne conduce pe toți. Ce vrea progresul - de Paul Kingsnorth

Antihrist ne conduce pe toți. Ce vrea progresul – de Paul Kingsnorth

Stăteam nu demult în jurul focului, sub copaci, împreună cu un nou prieten. Se lăsa noaptea. Luna era aproape plină, cum se ridica deasupra sălciilor, iar liliecii își începeau circuitul nocturn. Noi beam bere și discutam despre situația din lume – combinație care poate fi periculoasă.

Am ajuns să vorbim despre monumentalii ultimi doi ani: ce s-a schimbat și cum ne-a schimbat pe noi înșine. Ceva important, am căzut amândoi de acord, se schimbase, dar niciunul dintre noi nu reușea să explice exact ce. La prima vedere, desigur, puteam semnala schimbările evidente. „Statul biosecurității”, modul de cârmuire fără precedent pe care guvernele lumii îl impuseseră ca reacție la covid. Cenzura mediatică însoțitoare. Pașapoartele pentru vaccinați și normalizarea supravegherii de masă. Tentativele digitale de a impune uniformitatea de opinie asupra problemelor esențiale. Adâncirea divizărilor politice. Năruirea încrederii publicului în instituții. Colapsurile lanțurilor de aprovizionare. Penuriile de alimente care urmează. Război în Europa.

Acestea sunt simptome ale vremurilor, dar amândoi aveam sentimentul că se mai petrece ceva în spatele lor, și nu era doar un efect al alcoolului. Amândoi păream să simțim că parcă se mișcă o umbră uriașă în străfundul unui ocean adânc, iar noi nu putem vedea decât vălurelele de la suprafață. Orice s-ar fi întâmplat, cumva nu părea să fie rațional și nici măcar explicabil. Aveam senzația că s-a pus în mișcare o forță supranaturală; de parcă un fel de erupție de pe lumea cealaltă își dezlănțuie energiile în jurul nostru.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Să nu trăim în minciună. Un manual pentru disidenții creștini, de Rod Dreher, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

„Uneori mă simt de parcă aș trăi în anul 1913”, a spus prietenul meu, uitându-se lung la flăcări. „De parcă suntem în pragul a ceva ce urmează, dar care n-a sosit încă”.

Hrănește bine(le)! Cumpără suplimentul alimentar pentru imunitate Etamynis (alergie la praf, polen, venin) și vei contribui la susținerea siteului R3media.

Pe tot parcursul istoriei, poeții, profeții și misticii au fost întotdeauna cei care au intuit ce se află dincolo de aparența direcției de mers a timpului. În general, răsplata pentru perspicacitatea lor este să fie neluați în seamă sau ridiculizați, dar ei sunt de obicei îndeajuns de departe de centru încât să nu observe asta sau să le pese. René Guénon, cel despre care am scris ultima dată, se număra printre ei. El credea atunci că trăim un timp al „domniei cantității”, ca rezultat a ceea ce el numea „abaterea Occidentului” de la adevărul etern. Era o lume a purei negocieri, a „contra-inițierii” caracterizate prin „simboluri inversate”, dar nu ca rezultat al acțiunii pur umane. Și Guénon simțea că se mișcă ceva dincolo de suprafață, și, ca musulman sufit, nu se sfia să-i spună pe nume. Acestei epoci, scria el, „chiar că i se potrivește termenul «satanică»”.

Să prezinte dezordinea drept ordine și adevărul drept minciună – așa își rostogolește Satan tăvălugul, scria Guénon. „Agenții mai mult sau mai puțin nemijlociți ai Potrivnicului”, explica el, folosind denumirea biblică a celui pe care europenii aveau să-l numească mai târziu Diavolul, cel veșnic pornit să întoarcă realitatea pe dos. Dreptul este greșit, negrul este alb, susul este jos, nu există adevăr, fă ce-ți place – acesta a fost dintotdeauna refrenul Potrivnicului, iar astăzi îl vedem cum iese în evidență în toate locurile. Dez-integrarea este direcția de mers a timpului.

Filozoful catolic heterodox Ivan Ilich, care a murit în 2002, credea și el că trăim în vremea Antihristului, dar din motive diferite. Pentru Ilich, era absurd să spui că trăim „într-o eră seculară”. Occidentul modern continuă să fie creștin, spunea el, dar a încercat în mod dezastruos să codifice expresiile spontane ale iubirii, despre care Hristos a arătat că sunt dorința Domnului pentru omenire, înăuntrul sistemelor și al instituțiilor. Mai întâi Biserica Apuseană, iar apoi statele liberale presupus „seculare” care i-au succedat acesteia, au încercat să transmute iubirea creștină în obligație și s-o impună prin lege, răsucind-o astfel și strâmbând-o într-o nouă formă de opresiune. Occidentul modern a devenit o monstruoasă „corupere a Noului Testament”, așa cum explică David Cayley, biograful lui Illich, într-un fascinant eseu:

Antihristul este simulacrul și umbra lui Hristos: „conglomeratul”, cum îl numește Illich, „unei serii de perversiuni prin care noi încercăm să oferim siguranță, capacitate de supraviețuire și independență de persoane individuale, noilor posibilități care au fost deschise prin Evanghelie”. Diferența dintre cei doi este prezența sau absența libertății. În lumea Antihristului, iubirea devine lege și darul devine garanție. Dar Biserica și descendentele ei seculare au renunțat de mult să mai încerce să discearnă deosebirea aceasta.

Conglomeratul cu pricina, așadar, crește și înaintează, și o face cu atât mai eficient în deghizarea lui seculară modernă. Rezultatul, spune Illich, este că „mysterium iniquitatis a făcut pui”. El, prin urmare, respinge categoric ideea că era noastră ar fi una postcreștină. ”Dimpotrivă”, spune el, ”eu cred că aceasta este cea mai evident creștină dintre toate epocile, și care s-ar putea să fie foarte aproape de sfârșitul lumii”.

Cam cu vreun deceniu înainte de Illich, poetul evreu beatnic Allen Ginsberg se preocupa și el de întunecatul curentul spiritual subteran al vremii. El avea o interpretare diferită asupra sursei – sau poate doar folosea o altă denumire. În Howl („Urletul”), poemul magnum opus al vieții lui, Ginsberg punea semnul identității între marșul înainte al modernității industriale – și mai ales ipocrizia și brutalitatea imperiului american – și legendarul zeu păgân Moloh, care le cerea sacrificii umane adepților săi devotați:

Ce sfinx de ciment și aluminiu le-a zdrobit țestele

și le-a mâncat creierii și imaginația? Moloh! Însingurare!

Murdărire! Urâțenie! Containere și dolari invizibili!

Copii țipând sub scări! Băieți suspinând în armate!

Bătrâni plângând în parcuri!

Moloh! Moloh! Coșmarul Molohului! Moloh fără dragoste!

Moloh mental! Moloh judecătorul sumbru al oamenilor!

Moloh închisoarea de neînțeles! Moloh pușcăria cu oase

încrucișate fără suflet și Congresul durerilor! Moloh ale

cărui clădiri sânt judecata! Moloh uriașa piatră a războiului!

Moloh guvernele năucite!

Moloh a cărui minte e pură mașinărie! Moloh al cărui sânge

dirijează (învârte) bani! Moloh ale cărui degete sânt zece

armate! Moloh al cărui piept e un dinam canibal! Moloh

a cărui ureche e un mormânt de fumător!

Moloh a cărui ochi dragoste e ulei nesfârșit și piatră! Moloh

al cărui suflet e electricitate și bănci! Moloh a cărui sărăcie

e spectrul geniului!

(Traducerea versurilor lui Ginsberg îi aparține Domnicăi Drumea – n.n.)

După aproape șaptezeci de ani, producția beatnicilor, și contracultura în general, se poate descifra uneori ca un țipăt enorm de durere. Ce este acest lucru care ne devorează? Din câte s-a văzut, răspunsul n-a putut fi găsit în sex, drog și rock ‘n’ roll – asta își și dorise Moloh de fapt tot timpul. Lunga listă a starurilor rock moarte, a poeților alcoolici și a „celebrităților” distruse de droguri, pe care epoca de după anii șaizeci o scoate la vedere, n-a fost decât cea mai recentă litanie a sacrificiilor lui.

Ginsberg, se pare, putea și el să simtă că spiritul epocii sale nu era sub controlul ființei umane, nici afară, în lume, nici în sufletul și mintea lui. De obicei, despre acest lucru e mai ușor să vorbești prin poezie sau ficțiune, căci epoca nu privește cu îngăduință ceea ce nu poate fi cuantificat. Poate să-l țină la respect pe Ginsberg, dar nu vrea să vorbească despre Moloh.

Reușește cât de cât să facă față ideii de Hristos, dacă aceasta a fost coborâtă la nivelul nostru – dacă Iisus a fost făcut un activist sau un apărător al culturii sau o manifestare „cosmică” a sinelui –, dar nu are nimic de spus despre Antihrist, a cărui răsuflare împinge toată povestea până la cer. Cât privește faimoasa teză a Sfântului Pavel, cum că lumea nu se supune numai naturii, ci și „domniilor și stăpâniilor” care ne vor răul – genul acesta de discurs se presupunea că eșuase și se zdrobise de țărmurile Iluminismului, pentru a nu-și mai face apariția niciodată.

Dar domniile și stăpâniile (referire la anumite cete ale duhurilor căzute, ale demonilor – n.n.) nu au dispărut în naufragiul lumii vechi, ci doar au îmbrăcat noi forme. Și astăzi putem vorbi, de fapt, despre aceste forțe stranii, subterane, cât timp folosim limbajul corect. Uite, de exemplu, ideea-marotă a lui Ken Kelly, filozoful din Silicon Valley, cum că tehnologia își are propria minte și propriul scop – că prin păienjenișul a ceea ce el numește „tehnium”, ceva se folosește de noi ca să se creeze pe sine. Kelly vedea tehnologia crescând și evoluând în ceva conștient de sine și independent de creatorii săi umani, așa cum explică în cartea What Technology Wants („Ce vrea tehnologia”):

„După zece mii de ani de evoluție lentă și două sute de ani de exfoliere extraordinar de complicată, tehnium se maturizează în propria-i creație. Rețeaua lui de susținere, alcătuită din procese și părți componente care se autoconsolidează, i-a conferit un grad remarcabil de autonomie. Se prea poate să fi fost odată chiar atât de simplu ca un vechi program de calculator, nefăcând altceva decât să repete ca un papagal ceea ce-i spuneam noi, dar acum seamănă mai mult cu un organism foarte complex, care deseori își urmează propriile impulsuri.”

Alți experți cu sufletul la gură din Silicon Valley, începând cu Mark Zuckerberg și al său Metaverse, și terminând cu Ray Kurzweil și cartea lui despre singularitatea tehnologică, vorbesc periodic în același registru despre unde ne duce tehnium – Mașina. Sarcina noastră, par să dea ei de înțeles, este pur și simplu să-i fim la îndemână și să ne îngrijim de ea, pe măsură ce se rostogolește înainte prin forța proprie, remodelând totul după propriu-i chip, reconstruind lumea, transformându-ne, dacă avem noroc, în niște mici zei. Ei nu stau niciodată să se gândească unde am mai auzit noi această poveste. Ei nu înfruntă niciodată, și nici măcar nu par să înțeleagă, ceea ce Illich sau Guénon sau chiar și Ginsberg ar fi știut, și pe care nu puțini sfinți ar confirma, dacă ar putea să audă noua poveste a tehniumului: că A.I. („inteligența artificială”), din gura potrivită, poate să sune exact ca un alt mod de a spune „Antihristul”.

Faceți-mi pe plac: închipuiți-vă pentru o clipă că există o forță activă în lume care ne depășește. Poate că am creat-o chiar noi. Poate că este independentă de noi. Poate că s-a creat singură și se folosește de noi în scopurile ei proprii. Indiferent cum ar sta lucrurile, în ultimii ani această forță pare să fi devenit manifestă într-un mod pe care nu reușim nicicum să-l definim precis, și a stimulat nebunia vremurilor. Poate că a devenit conștientă de sine, la fel ca Skynet; poate că se apropie de propria Singularitate. Poate că a fost dintotdeauna acolo, pândind, iar acum profită de momentul prielnic. Ori poate că a început pur și simplu să se învârtă nebunește, scăpată de sub control, pe măsură ce sistemele și tehnologiile noastre devin atât de complexe, încât nu mai putem să le cârmim în direcția aleasă de noi. Oricum ar sta lucrurile, această forță pare să fie, într-un mod inexplicabil, independentă de noi, dar, în același timp, acționând și înăuntrul nostru.

Haideți să-i dăm nume acestei forțe, unul mai puțin provocator, deocamdată, decât Moloh sau Antihristul. Hai să nu complicăm lucrurile. Hai să-i zicem Progres, acestei forțe. După care, à la Kevin Kelly, hai să ne punem această întrebare banală:

Ce vrea Progresul?

Filozoful italian Augusto Del Noce vedea epoca modernă ca pe o revoluție completă și permanentă – o rupere radicală cu trecutul omenirii. El definea individul modern ca pe „cineva care crede că «astăzi nu mai este posibil…»“. Suntem înclinați să nu mai vedem vremea noastră ca fiind în cotinuarea a ceea s-a petrecut înainte. În loc de asta, credem că trăim după ceea ce Del Noce numea „o despărțire violentă de istorie”: o trecere de la „împărăția necesității” la „împărăția libertății”. În această poveste a Progresului pe care se bazează viziunea noastră despre istorie și societate, revoluțiile epocii moderne – industrială, politică și intelectuală – se consideră că au schimbat radical lumea. Măturând la o parte vechile moduri de a gândi, de a vedea și de a trăi, modernitatea a produs „un tip de violență capabilă să rupă continuitatea istoriei”.

Ce vrea Progresul este sfârșitul istoriei

Del Noce pare să fi devenit cumva de actualitate în prezent, datorită unei recente antologii de eseuri și conferințe, traduse în engleză sub titlul The Crisis of Modernity („Criza modernității”). Această criză, în viziunea lui Del Noce, este una a excluziunii – ce contează este ceea ce modul modern de a privi lucrurile nu ia în seamă. Ce anume, întreabă Del Noce, „nu mai este posibil”?

Răspunsul este… simplu: exclus este „supranaturalul”, transcendența religioasă… Pentru raționaliști, certitudinea legată de un proces istoric ireversibil, în direcția imanentismului radical, a înlocuit ceea ce pentru gânditorii medievali era credința în revelație.

Ideile lui Del Noce sunt complexe, dar acest enunț merge direct la esența chestiunii. Epoca modernă, călăuzită de știință, rațiune și sine, respinge noțiunea de „nevăzut” sau „dincolo”. Începând din secolul al optsprezecelea, filozofia dă la o parte religia; lumea este văzută acum pur în termenii umanului, și gestionată cu idei pur umane. Totul devine imanent – la propriu pământesc. Nu există domnii și stăpâniri, deci totul este potențial transformabil și explicabil prin puterea omului. Iată un alt mod de a formula „abaterea occidentală” a lui Guénon: o „materializare progresistă” care ne conduce către o „orânduire a cantității”, în care ne arogăm noi înșine rolul Creatorului.

Ce vrea Progresul este sfârșitul transcendenței

Toate acestea, spunea Del Noce, marchează o transformare radicală în modul uman de a vedea. Este, de exemplu, „o ruptură abruptă în privința perioadei grecești și a celei medievale”. Atât adepții lui Platon, cât și cei ai lui Hristos (ca să nu mai vorbim de absolut fiecare veche cultură de pe Pământ, în propriu-i fel particular) credeau că adevărul este transcendent, etern și necreat, și că poate fi cunoscut printr-o combinație de credință, practică și rațiune. Nu mai e cazul, spune Del Noce: unica „transcendență” pe care o va permite era noastră este aceea ce pe care o creăm noi înșine:

Modernitatea marchează o ruptură majoră prin dezvoltarea completă a temei antropologice, astfel încât transcendența înfățișată ca „dincolo” este înlocuită de transcedența în interiorul lumii.

„Transcendența în interiorul lumii” se poate traduce și ca „Progresul”. Fără vreun adevăr ultim și suprem sau vreo poveste mai presus de toate, nu există nimic care ne-ar putea opri să modelăm universul după dorința noastră – de fapt, chiar este de datoria noastră s-o facem. Astfel se explică, după Del Noce, istoria secolului douăzeci. După ce am înlocuit religia cu filozofia, am încercat apoi să punem filozofia în practică la o scară grandioasă – cu rezultate îngrozitoare.

Cum modelăm noi universul în epoca imanenței? „Forța spirituală care în Evul Mediu a fost exercitată de Biserică… astăzi nu poate fi exercitată decât de știință”, scria Del Noce. O concepție totalitaristă a științei vede

… știința privită ca unică formă de cunoaștere. Conform acestei concepții, oricare alt tip de cunoaștere – metafizică sau religioasă – nu exprimă decât „reacții subiective”, pe care noi putem sau vom putea să le explicăm odată cu extinderea științei asupra sferei umane prin cercetări de psihologie și sociologie.

Dar ascensiunea științei nu a dus la sfârșitul religiei, oricât și-ar dori Richard Dawkins să fie așa. Dimpotrivă, așa cum observa Illich, religia a răspuns provocării prin faptul de a deveni ea însăși imanentă. Creștinismul occidental și-a abandonat treptat devotamentul față de transcendență și a fost „dizolvat în filozofie”, dând voie să fie adus jos pe Pământ, pe tărâmul activismului social, al politicii și al ideilor. „Convertirea unei mari părți din lumea religioasă la ideea de modernitate”, spune Del Noce, „a accelerat procesul dezintegrării” pe care îl dezlănțuise revoluția modernă.

Ce vrea Progresul este moartea Lui Dumnezeu

Dar Omul nu poate trăi doar prin pământesc. Religia satisface o nevoie umană, iar dacă a dispărut sau a fost coruptă, gaura pe care o lasă va trebui să fie umplută cu altceva. Ce va fi acel „altceva”? Răspunsul lui Del Noce: revoluția.

Modernitatea, propune el, ar putea fi definită ca o revoluție permanentă și continuă. Dorința de a construi Utopia pe scheletul vechii lumi a fost focul mistuitor al gândirii occidentale timp de 300 de ani. Iacobinii, bolșevicii, comuniștii, socialiștii, fasciștii, naziștii, neoliberalii și mulți alții au încercat cu toții să desțelenească terenul și s-o ia de la început, și încă nu s-a terminat. „Atitudinea revoluționară a violenței creatoare”, scrie Del Noce, „a înlocuit atitudinea ascetică de căutare a eliberării de lume”. Dacă odinioară refuznicii societății îl imitau pe Sfântul Anton, acum ei îl copiază pe Che Guevara. Tot ce este solid se topește în aer – așa sună, în cuvintele minții ei revoluționare celei mai importante, descrierea cea mai bună a erei imanenței pe care am cunoscut-o vreodată.

Ce vrea Progresul este revoluție permanentă

Cele două războaie mondiale ale secolului douăzeci – pe care Del Noce preferă să le vadă ca pe un singur conflict european, care a durat din 1914 până în 1945 – au împrăștiat peste tot în lume această revoluție contra transcendenței și tradiției. După 1945, America, națiunea cea mai imanentă din istorie și stăpâna necontestată a domniei cantității, și-a luat responsabilitatea globală de a duce „războiul Iluminismului împotriva propriului trecut”. America, spune Del Noce, era de-acum „izvorul principiului dezintegrării”, pe care, alături de aliații și mentorii europeni, îl răspândea peste tot în lume prin globalizarea instituțiilor și a concepției sale despre lume.

Del Noce era de acord cu profetica Simone Weil, cum că „americanizarea Europei va duce la americanizarea întregii lumi” – și așa s-a și dovedit. Dar Europa, urmând calea imanenței pure, oricum își săpase deja singură groapa, întorcând asupra sieși armele folosite vreme îndelungată împotriva altora:

Colonizarea nu poate fi realizată decât printr-o singură metodă: dezrădăcinându-i pe oameni de tradițiile lor. Europenii au o lungă istorie de aplicare la scară mare a acestei metode (și aceasta a fost cea mai mare greșeală istorică a Europei). Acum – o, ce surpriză! –, ca să dea impresia că regretă, ei aplică aceeași metodă asupra lor înșiși.

Ce vrea Progresul este colonizare

Unde ar duce toate acestea? Rezultatul final al revoluției modernității, prezis de Del Noce, ar fi fragmentare, nihilism și „moartea sacrului”. Locomotivele gemene revoluționare ale epocii postbelice, spunea el, sunt scientismul și sexul. Primul a uzurpat rolul religiei și al culturii, reducând întreaga viață la nivelul măsurabilului și al controlabilului. Cel de-al doilea, prin revoluția sexuală a anilor 1960 și rezultanta ei, „societatea permisivă”, a dezlănțuit un individualism radical având în centru dorința sexuală, care va duce la fragmentarea a tot ce există, de la națiune la familiei – dar lăsând intact capitalismul și clasa lui însoțitoare, burghezia:

Acum este limpede cum procesul criticii la adresa autorității, care inițial era dirijat împotriva conservatorismului, împotriva falsei conștiințe, împotriva mistificării etc., sfârșește prin a atinge cel mai înalt grad de conservatorism și falsificare lingvistică cunoscut vreodată în istorie. Ar fi ușor de ilustrat din această perspectivă noile trăsături caracteristice afișate de criza contemporană: prăbușirea credinței în toate idealurile, într-un grad nemaivăzut până acum; deznădejdea rezultată de aici; falsificarea dragostei, aproape întotdeauna îndreptată spre ceva „îndepărtat”, pentru a justifica indiferența sau ostilitatea față de ceea ce este aproape.

Ce vrea Progresul este să dezrădăcineze totul

Modernitatea, în ultimă instanță, și-a luat drept țintă orice fel de autoritate, orice fel de tradiție, tot ce avea rădăcini și tot ce era în trecut. Predicția lui Del Noce, făcută cu zeci de ani în urmă, a fost aceea că rezultatul final al revoluțiilor modernității va fi ascensiunea unui „nou totalitarism”. De data aceasta, nu va fi vorba de cizme cazone și uniforme. De data aceasta, va fi o tehnocrație clădită pe scientism și implementată de elitele manageriale, vrând să se asigure că ordinea aceea va putea să continue și după ce modernitatea va fi sfâșiat toate fostele surse de autoritate și adevăr:

Era revoluției a renunțat să mai caute unitatea, acceptând o opoziție contrastantă. Punctul final ideal este identificat drept eliberarea de sub autoritate, de sub domnia forței și a necesității. Dar ce s-a întâmplat până acum sugerează mai degrabă că respingerea autorității, înțeleasă în fundamentul ei metafizic-religios, duce în schimb la deplinătatea „puterii”.

Dacă creezi un loc gol, cu alte cuvinte, în el vor da năvală monștri.

Noul totalitarism, sugera Del Noce, „va nega la modul absolut moralitatea tradițională și religia”, întemeindu-și viziunea despre lume pe „dogmatismul scientist”. El va nega orice „forțe spirituale”, inclusiv pe cele care, în anii 1930, au fost folosite pentru a rezista în fața totalitarismului hitlerist și a celui stalinist: „tradiția creștină, liberalismul și socialismul umanitar”. Va fi un „totalitarism al dezintegrării”, încă mai abitir decât comunismul rus, care s-a prezentat la un moment dat, într-o oarecare măsură, drept o continuare a tradiției naționale. De data aceasta, însă, „negarea completă a oricărei tradiții”, inclusiv cea a „patriilor” – a națiunilor –, va duce la stăpânirea lumii de către singurele instituții mari rămase în picioare: corporațiile globale.

În fața acestei provocări, Del Noce era de părere că „formulele politice actuale sunt complet inadecvate”. Nici stânga, nici dreapta nu au ce le trebuie ca să înțeleagă ce se petrece; ambele, în schimb, se vor retrage în mod caracteristic înăuntrul zonelor lor istorice de confort psihic, cu stânga dând vina pe „fasciști” și dreapta pe „comuniști”, pentru dezintegrarea din jurul lor. Adevărata sursă a dezintegrării, însă, nu este una partizană: este Mașina.

Ce vrea Progresul este eliberarea de tot și toate

Progresul. Mașina. Molohul. Antihristul. Tehniumul. Toți bâjbâim aici, încercând să numim ceva ce nu putem vedea, dar ale cărui efecte le putem simți cum subminează temeliile a tot ce cunoșteam. Analiza făcută de Augusto Del Noce revoluției moderne și lumii dezrădăcinate, fără suflet, imanente, pe care aceasta a produs-o, arată cu degetul spre destinația ultimă ca fiind atât totalitarismul, cât și nihilismul.

Kevin Kelly, firește, n-ar fi de acord. Pentru el și pentru tovarășii lui tehno-idealiști, desțelenirea terenului transcendent nu este decât o etapă precursoare în construirea altei lumi – pe care s-o nimerească așa cum trebuie de data aceasta:

Dominația tehnologiei izvorăște în ultimă instanță nu din faptul că s-a născut în mintea omului, ci originea ei în aceeași autoorganizare care a dat naștere galaxiilor, planetelor, vieții și minții omenești. Ea face parte dintr-un grandios arc asimetric peste timp, care începe odată cu Big Bangul și se tot întinde în forme mereu mai abstracte și mai imateriale. Arcul este eliberarea lentă, dar ireversibilă, de străvechiul imperativ al materiei și energiei.

Ce vrea Progresul este să treacă dincolo de natură

Despre Del Noce se spune deseori că este un gânditor conservator, ba chiar reacționar, dar el nu a acceptat niciuna dintre etichete. Simpla „reacție”, spunea el, nu este o soluție la ceea ce vedem că se petrece sub ochii noștri. În ultimă instanță, și nostalgia, și utopia sunt sterile ca arme ale rezistenței. Dacă revoluția permanentă și dezintegrarea rezultantă reprezintă starea de referință a unei lumi care neagă transcendența, atunci alternativa este clară: o reîntoarcere la centrul spiritual. O redescoperire sau o redobândire a sferei transcendente și a locului ei în viețile noastre. Aceasta și numai aceasta este alternativa la domnia cantității și a alaiului ei însoțitor de zei, demoni și mașini.

Ce vrea Moloh – Moloh, căruia electricitatea și băncile îi țin loc de suflet – este jertfă. Trebuie să ne sacrificăm pe noi și să-i sacrificăm pe copiii noștri, apartamentelor-robot și guvernelor năucite. Ce vrea Antihristul este opusul transcendenței. Dacă venirea lui Hristos reprezintă ruperea transcendentă a temporalului, pentru a-l putea schimba, atunci adversarul Lui va vesti o lume a materiei pure, pe care n-o întrerupe nimic aflat dincolo de unde poate ajunge omul. Totul în lume poate fi luat cu japca. Orice, de la pădurile tropicale la corpul omenesc, poate fi luat în posesie și remodelat, în interesul avansării voinței umane. E cea mai veche poveste.

Torentul care curge vijelios pe sub era Progresului, energia lumii moderne, râul care ne poartă înainte – unde ne duce? Știm răspunsul. Oamenii nu pot trăi mult timp fără o sclipire de transcendent sau fără o aspirație, nu foarte limpede înțeleasă, cu care să se unească. Refuzându-ni-se această cale, ne-o vom croi singuri pe a noastră. Refuzându-ni-se o imagine fugară a cerurilor, vom încerca să o clădim aici. Această lume imperfectă, acești oameni imperfecți – trebuie schimbați, îmbunătățiți, refăcuți. Materia defectuoasă se află în mâinile noastre acum. Știm ce avem de făcut.

Ce vrea Progresul este să ne înlocuiască.

Poate că ultima întrebare rămasă este dacă îl vom lăsa.

Articol scris de Paul Kingsnorth, tradus de Reacționarii, de la sursă

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul global și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume susținerea cauzei naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Trebuie să știți: nimeni nu ne „editează” ideile și materialele publicate. Suntem oameni liberi. Dacă îți place și dorești să citești și în continuare materiale pe R3media, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumim!

Redacția R3media

Dacă dorești să fii alături de noi, urmărește-ne pe Google News, Telegram, Facebook sau Twitter. Sau poți să te abonezi, gratuit, la Newsletter.

Înscrie-te la newsletterul R3Media

Te rog așteaptă puțin

Mulțumim! Bine-ai venit în comunitatea noastră

2 COMENTARII

  1. In Rusia mult iubità nu domnesc demonii de un secol cu toate cà au avut milioane de victime nevinovate şi un popor animalizat. Acum vor sà màcelàreascà vecinii in aplauzele lui Kiril.
    In schimb a fost gàsit cuibul ràului in Occident.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

[gs-fb-comments]

Articole populaR3 în ultimele 24 h

Articole R3laționate

IMPORTANT

O chemaR3 la susținere

Dragi prieteni, după patru luni de pauză, revenim la voi pentru a sprijini efortul nostru. Dacă doriți să ne ajutați luna aceasta, o puteți face...