Promiteam într-un articol mai vechi, dedicat recomandărilor de lectură pentru copii, și o continuare: cărțile pentru liceeni.
Punctul de vedere din acest articol reunește concluziile din întâlnirea mea cu adolescenții, în relația profesor-elevi. De-a lungul timpului, am observat cu dezamăgire și tristețe cât de dezordonate sunt lecturile lor și, adesea, cât de lipsite de relevanță. Nu mă voi referi aici la adolescenții care oricum nu citesc, sau o fac foarte rar. Acest caz ar solicita o discuție aparte, axată mai ales pe ideea că e dificil să-i recâștigăm, dacă obiceiul de lectură nu le-a fost cultivat de mici. Dacă nu li s-a citit când erau preșcolari, dacă nu li s-au dăruit, pe lângă jucării, și cărticele, dacă nu li s-a format și un program disciplinat, fără expunere excesivă la ecrane…
Așadar, vom avea în vedere adolescenți care obișnuiesc să citească. Nu sunt deloc puțini, numai că în societatea contemporană mult mai ostentative sunt aspectele negative și senzaționale. De multe ori, îndeletnicirile frumoase sunt tainice, smerite. În mod ciudat, chiar și în cadrul unei clase, nu acesta este subiectul cel mai întâlnit– ce am citit, ce să mai citim. (Și asta chiar dacă elevii citesc.)
Experiența mi-a arătat că există foarte mulți elevi cu potențial de buni cititori. E vorba de copiii care înțeleg din prima nu doar mesajul unui text, ci și mecanismul lui, elevi cărora le place să povestească, să schimbe idei. Cu toate acestea, nu toți devin cititori, nu toți depășesc stadiul lecturii din obligație sau “pentru că așa a zis” cineva (școala, familia). Aceia care totuși o fac, ajung adesea să aibă liste bibliografice superficiale, cu mult balast.
În acest punct, o să rog cititorul să îmi ierte invocarea propriei experiențe din liceu, deși persoana I este rebarbativă – iar acest adevăr nu ține de modestie, ci de rațiuni jurnalistice. Pur și simplu, nu este recomandat un articol la persoana I, deoarece, pentru a interesa un public mai larg, sunt necesare obiectivitatea și tendința spre generalizare. Cu toate acestea, uneori autenticitatea poate îngădui persoana I, ca probă directă desprinsă dintr-o experiență.
Așadar, pot afirma că am avut șansa de a citi nu doar cărți foarte frumoase, care mă țineau în fața cuvântului imprimat pe celuloză, ci și cărți foarte utile, datorită cărora cunoștințele mele sunt astăzi destul de organizate și integrate în sisteme. Am citit în multe locuri: cel mai adesea în camera mea, apoi la bibliotecă, foarte mult la țară, în grădină, “pe sală” (prispă), sau la vie, într-un foișor.
Îmi amintesc că, având totodată un spirit foarte liber și aventuros, inventam numeroase jocuri (în special pe la 10-13 ani): construiam plute de lansat în ape puțin adânci, construiam case, corturi, făceam muzee (expuneam niște cioburi de străchini și alte vechituri), făceam grădinițe de legume, exploram împrejurimile și le cartografiam, mergeam la pescuit, alergam prin păduri cu câinele Ghiocel (nume dat de bunica, pentru blana lui albă) etc.
În timpul unora din acestor jocuri, citeam. Ne așteptam de exemplu turiștii la muzeu și citeam. Sau în casele construite, iarăși citeam. Îmi amintesc că, la un moment dat, am lăsat într-o astfel de casă (făcută din glugi de coceni și uluci) un volum. L-am regăsit a doua zi complet udat de ploaia din ajun. Îl păstrez și acum: am reușit să îl usuc, dar a rămas cu paginile îndoite și încrețite.
Pas cu pas, am citit destul de mult în gimnaziu și liceu. După o perioadă de lecturi băiețești (mult Karl May, Mark Twain, Robert Louis Stevenson), care mă și inspirau în jocurile cu vecini și verișori, am trecut pe nesimțite la marile lecturi. Nu mi-am impus vreun program, vreun număr de ore săptămânal. Atâta doar că…mă întreb: dacă în loc să mă nasc în 1983, m-aș fi născut în 2005, copilărind cu tableta și telefonul în mână, oare aș mai fi avut aceleași experiențe? Nu doar de lectură, ci chiar și experiențe de copilărie și adolescență trăite plenar, într-o libertate aproape greu de imaginat azi? (Tind să cred că răspunsul este negativ în cazul meu, mai ales că uneori mă confrunt cu o adicție de internet și telefon. O înving adesea și atunci viața se pune în ordine și se îmbogățește. Dar alteori renaște și mai înverșunată, precum un balaur căruia i se taie numai unul din cele șapte capete.)
Deci am citit destul de mult, dar pe nebăgate de seamă, fără sforțări sau planuri ambițioase. (Este incredibil cum se adună minutele, încet, încet. Le putem aduna într-o lectură, într-o faptă bună, într-un timp cu cei dragi. Sau le putem aduna, din păcate, în fața unui film pe calculator, sau a unui “scroll” aproape inconștient de banalități)
Desigur, dacă mi-aș fi impus o disciplină, lucrurile ar fi stat mult mai bine. Dar nu orice adolescent este un Mircea Eliade, care citea extrem de mult, impunându-și un program spartan (inclusiv prin reducerea orelor de somn). Nu orice adolescent poate parcurge lista de lecturi din “Zbor în bătaia săgeții” de H.R. Patapievici, mărturie a formării sale din liceu.
Totuși, este util ca adolescenții să primească un sfat foarte important: mergeți la cărțile de primă sursă, la temelie. În literatură și cultură, există mai multe etaje, ce trebuie parcurse treptat. Cu alte cuvinte, există cărți foarte bune, dar care nu trebuie citite înaintea altora, pentru că, de cele mai multe ori, cărțile se citează unele pe altele, își răspund peste timp. Acesta nu e doar un joc postmodernist, ci dintotdeauna cărțile au născut ecouri și, la rându-le, au purtat reverberații din altele.
Astfel, nu putem înțelege eseistica sau literatura contemporană, fără a citi înainte mari texte mai vechi – Seneca, Eschil, Sofocle, Platon, Cicero, Pascal, Montesquieu, Rousseau, Shakespeare, Schiller, Racine, Balzac etc. Personal, pe aceștia i-am citit în liceu (mai puțin Platon, din care am parcurs doar “Banchetul” și “Phaidros”).
La ei am adăugat, tot în liceu și parțial în facultate, moderni precum Kafka, Oscar Wilde, Eugene Ionesco, Eliade, Noica, Sartre, Gide, Maurois, Flaubert, Malraux, Camus, Huxley, Soljenițîn (o carte de căpătâi – “Pavilionul canceroșilor”) etc. Desigur, cineva poate protesta, afirmând că în liceu nu se înțeleg prea bine. Și da, și nu. Uneori înțelegerea nu e deplină, dar foarte multe cărți bune sunt perfect recomandabile adolescenților. În ce mă privește, poate astăzi aș înțelege mai bine o carte, dar nu mai am nici timpul din liceu, nici prospețimea impresiilor. Fiindcă, în mod paradoxal, rețin de atunci unele scene în mod mult mai viu decât din lecturile de acum.
De pildă, romanele lui Dostoievski citite în liceu le am în minte mult mai clar decât alte romane parcurse acum 2-3 ani. Am amintiri pregnante și din “Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, de Goethe, ori din “Muntele vrăjit” (din care rețin și acum discuții -cu Naphta ori Settembrini- sau mici, neverosimile detalii precum descrierea unei pături din păr de cămilă sau a unei furtuni de zăpadă). La capitolul detalii neverosimile, adaug înscrierea pe retina amintirii a unei imagini de rădăcină de copac, prin care Sartre, existențialistul, își arăta greața față de consistența realului. Din “Idiotul” păstrez foarte viu detaliul spargerii unei vaze de porțelan.
Iar “Frații Karamazov” o pot lesne povesti, nu doar urmărind firul epic, ci redând și dialoguri. Cumva, toate lecturile de atunci s-au așezat temeinic în mintea mea, chiar dacă pe alocuri nu au fost deplin înțelese. Tragi-comic este că unele din lecturile mai recente mi se șterg aproape total din amintire. Ba chiar mi s-a întâmplat de câteva ori să iau din bibliotecă unele volume și să constat cu stupoare că le-am parcurs deja, ba mai mult, că am făcut chiar și sublinieri și adnotări!
În plus, timpul meu de lectură reducându-se prin grijile vieții adulte, am avut șansa ca ceea ce am citit în liceu să fie preponderent de calitate. Cu toate acestea, nu am primit explicit acest sfat, de a selecta cărți fundamentale și valoroase. Astfel, printre cărțile bune s-au strecurat și unele de raft secund. Din pricina timpului pierdut cu ele, probabil am ratat alți autori fundamentali, precum Tolstoi, Dante, Cervantes, Proust, Joyce.
Trebuie să fim așadar atenți: majoritatea dintre noi rămâne cu bagajul de lectură din liceu (poate și studenție), iar ulterior ne mai așteaptă câte o carte pe noptieră, însă mai rar deschisă, din pricina solicitărilor cotidiene. Nimic jenant în asta. De pildă, sunt profesii care lasă foarte puțin timp pentru altceva decât literatură de specialitate. Vin apoi și alte priorități: decât să citim, e preferabil adesea să cultivăm o prietenie, să lucrăm o faptă bună, să consolidăm iubirea familială, prin timp petrecut împreună. Desigur, și rugăciunea este superioară lecturii, deoarece rugăciunea este lucrarea cea bună, prin excelență.
De aceea este important ca lecturile din anii formatori ai liceului să fie alese cu grijă. De la catedră, observ cu dezamăgire cum elevi serioși, idealiști, pasionați de lectură au totuși lacune mari în privința cărților esențiale, deși mai citesc și cărți bune, dar nu esențiale.
De pildă, cărți bune sunt “Jurnalul fericirii” (Steinhardt), “Bunul-simț ca paradox”, “Despre lucrurile cu adevărat importante” (Alexandru Paleologu), dar ele pot fi mai greu înțelese dacă nu se citesc înainte măcar unele din operele amintite acolo. E valabil și pentru cărțile de eseistică și literatură contemporană care, în număr copleșitor, au elemente de intertextualitate. Pot fi bune, dar să avem grijă să nu rămânem doar cu ele, pentru că altfel citim pastișele și ratăm originalul. Sau ne apucăm să construim etajul doi, uitând că, de fapt, nu am terminat parterul.
În concluzie, să dăm sfatul copiilor noștri de a citi mai întâi marile cărți ale culturii. Nu este firesc să se îndrepte spre cărțile de eseistică și literatură contemporană, înainte de a așeza cărămizile formării lor. Amintesc câțiva autori contemporani pe care îi admir (cu fervoare) și care, cred, nu ar avea un reproș pentru această exemplificare. Așadar, din literatura română contemporană (cât am putut parcurge, trecând prin autorii cei mai bine cotați), nimic nu mi se pare la fel de valoros precum “Cartea șoaptelor”, de Varujan Vosganian.
Ei bine: oricât ar fi de bună, nu cred că este o lectură de adolescență, adică de așezat înaintea unora fundamentale citate mai sus. Dintre eseiștii contemporani, îi citesc cu plăcere pe H.R. Patapievici, Sever Voinescu, Theodor Paleologu, Andrei Vieru, Dan C. Mihăilescu, ș.a. Dar! Dar nici ei nu sunt de așezat înaintea altora, tocmai pentru că ei înșiși au fost formați de bogate biblioteci pe care ar trebui să le frecventăm și noi mai întâi, pe cât posibil.
Societatea de astăzi pune carul înaintea boilor. Editurile fac campanii ample de promovare a cărților nou apărute, școala tinde să recomande preponderent literatură recentă (a se vedea programa de gimnaziu). Și astfel liceenii ajung să citească mulți scriitori contemporani, mulți care nici măcar nu sunt triați valoric și care, poate, peste 50 de ani vor cădea în anonimat. Și astfel, din păcate, mulți adolescenți serioși, talentați ratează întâlnirea cu marile cărți și, implicit, ratează șansa la o mai bună așezare intelectuală și poate chiar spirituală. Desigur, și cărțile noi trebuie apreciate, citite, dar în paralel cu cele fundamentale. De pildă, două edituri de la care îmi cumpăr destul de frecvent cărți sunt Saeculum I.O și editura Vremea, ambele pentru contribuția lor nu de beletristică, ci de antropologie, folclor, biografii, istorie, cultură generală. Recomand, de pildă, de la editura Vremea, “Povești de la Bellu”, de Cristiana Trică (volumul al II-lea este recent lansat), cărțile Victoriei Dragu Dumitriu (un istoric literar de mare cultură, dar și talent, cu un stil limpede, cuceritor). Sau recenta carte a Mirunei Lepuș, “Eminescu pe înțelesul copiilor”. Iată cum justifică autoarea însăși gândul de apariție al acestei cărți:
„Despre Eminescu am scris la început pentru tineri, dintr-un fel de indignare, aceea că nu mă îndrumase nimeni mai devreme spre articolele sale din presa vremii, total necunoscute mie, deși îi citisem opera literară. În timp, mi-am dat seama că un adolescent sau un student al societăţii din urmă, lăsat ani întregi în voia hazardului și a sistemului actual de învățământ, nu va mai putea avea impulsul de a deschide o carte de sau despre Eminescu și, în general, nu va mai fi receptiv la nimic – privește și ascultă inert, citește doar câteva pagini. Acesta nu se va mai îndrepta spre Eminescu dacă nu a existat, în prealabil, în copilărie, o legătură cât de firavă cu el.
Acum, la cincisprezece ani de la apariția primei cărți, am scris despre Eminescu pentru copiii cărora li se citește de mici, pentru ca, mai apoi, ei înșiși să deschidă cărțile cu bucurie și să înceapă să iubească ceea ce descoperă, cunosc și înțeleg: Dumnezeu, familie, națiune, pământul țării, obiceiuri, povești și poezii, idealuri transmise din generație în generație de câțiva români cu adevărat mari – de la domnitorii de seamă la marii duhovnici, de la inventatori și pionieri în diferite domenii la scriitori și gânditori.”
