Societatea românească este bântuită astăzi, la sfârşitul anului 2024, de un nor de obsesii, marote şi marionete de paie propagandistice. Personajele principale responsabile de colportarea lor au rămas cam aceleaşi. La fel tiparele sub care se acţionează. Doar ţintele au fost, desigur, diferite de-a lungul timpului. Textul care urmează datează încă din anul 2018. L-am recitit de curând şi am constatat cât de suprinzătoare este actualitatea lui. Rămâne la latitudinea cititorilor să decidă dacă este sau nu aşa.
Ca români avem problemele noastre binecunoscute cu marele vecin de la răsărit şi care datează de peste două secole. Natura lor este una în special istorică şi naţională şi ţine printre altele de tezaurul făcut dispărut, de teritorii cotropite, înstrăinate, deznaţionalizate şi ţinute mai departe sub control – vorbim aici în special de Basarabia, luată acum peste două secole, revenită la ţara-mamă de bună voie acum exact o sută de ani, dar răpită iarăşi în urma celui de-al Doilea Război Mondial, întâi în vara lui 1940, şi definitiv în cea a lui 1944. Război al cărui deznodământ a fost totodată căderea întregii Românii sub cizma rusească, cu instaurarea regimului comunist, care a însemnat exterminarea elitelor, lichidarea valorilor noastre naţionale şi spirituale, exploatarea economică. Singurul lucru bun, dacă putem spune aşa ceva despre comunismul românesc, a fost emanciparea sa parţială faţă de Moscova, fără a scoate însă România din blocul ţărilor comuniste. Aşadar o autonomie limitată, dar care cel puţin ne-a scutit de prezenţa nemijlocită în ţară a trupelor de ocupaţie.
Pe scurt, litigiile noastre cu Rusia ţin până la urmă de identitatea noastră naţională, care încă sângerează din răni încă necicatrizate, iar nu de concepte de natură ideologică sau propagandistică. Pentru a evita repetarea unor capitole nedorite de istorie, pentru a proteja pe viitor tocmai această identitate naţională, în societatea românească postcomunistă s-a înfiripat un consens aproape general (poate cu excepţia într-o primă fază a vechilor comunişti legaţi prin fire invizibile de Moscova, inclusiv primul preşedinte ales cvasi-democratic) privind integrarea României în blocul ţărilor occidentale. Era singura alternativă viabilă, atunci la fel ca şi acum, căci neutralitatea unei ţări cu poziţia geografică a României e o simplă iluzie.
Între timp lucrurile au evoluat şi capătă contururi noi. Asistăm la un conflict axiologic şi ideologic între structurile de putere din vest pe de-o parte, care militează pentru o ideologie progresistă, ostilă valorilor tradiţionale, şi Rusia pe de alta, care a sesizat breşa existentă prin repoziţionarea Occidentului şi care se manifestă acum drept protectoare a acestor valori. Războiul propagandistic e în plină desfăşurare. De la acuzaţiile şi insinuările unei posibile implicări ale Rusiei (prin hackeri şi trolli pe internet) în manipularea alegerilor prezidenţiale americane [din anul 2016, anchetarea lor ulterioară demonstrând falsitatea lor, n.n.] , în răspândirea permanentă de „fake news” antioccidentale şi până la acuzaţia de tentativă de asasinat cu o substanţă chimică provenită din arsenalul sovietic a unui ex-spion rus în Anglia, flaşnetele propagandei se învârt la turaţie maximă de ambele părţi. E greu de decelat ce e adevăr şi ce e minciună în toate aceste acuzaţii reciproce. Cine poate verifica afirmaţiile britanice, după care în atentatul de la Salisbury s-ar fi folosit chiar substanţa cu pricina, din moment ce nu s-a efectuat o expertiză independentă? Şi chiar dacă ar fi fost aşa, substanţa era cunoscută şi occidentalilor, care ar fi putut înscena o operaţiune de tip „false flag”, pentru că efectele ei publice servesc mai degrabă propagandei anti-ruse, decât ar fi putut servi Rusiei moartea unui fost agent care defectase de ani buni de zile, şi care se pare că nu mai era activ. Pe de altă parte, nu se poate exclude nici ca adevăraţii autori să fie de partea rusă, care ştim că nu are prea multe scrupule şi care s-ar putea ascunde astfel în spatele acestui alibi, cum că pe planul imaginii faptul mai degrabă dăunează Rusiei şi că otrava ar fi putut proveni totuşi şi din Occident, pentru a-şi urmări de fapt cu cinism propriul interes.
Până la urmă, ca simpli cetăţeni, ne găsim într-o ceaţă totală, oricare din variante putând fi adevărată. Dar mai simţim şi că acest conflict propagandistic nu e al nostru, al românilor. Atunci când a căutat să se apere de expansionismul politic şi ideologic rusesc, România nu şi-a pus problema că trebuie să aleagă între Europa şi tradiţionalism sau între Rusia şi lepădarea de valorile naţionale. Dimpotrivă, am sperat că identitatea noastră naţională va fi la adăpost într-o Europă liberă, paşnică, lipsită de constrângerile ideologice de care am avut parte sub regimul comunist.
Regimurile au plecat şi au venit, iar constrângerile sunt din păcate din nou prezente, chiar dacă conţintul lor s-a mai schimbat, la fel şi mijloacele de impunere, care sunt totuşi în mod evident mai rafinate.
Noii propagandişti, noii politruci din România, îşi continuă în mod neabătut propaganda împotriva valorilor tradiţionale printr-o insinuare perfidă, menită în mod deliberat să atingă o coardă sensibilă a sufletului românesc, care tresare de fiecare dată când aude de „pericolul rusesc”. Perfidia constă în aceea că orice tradiţionalism, orice critică pe această bază la adresa utopiei occidentaliste (care dealtfel e criticată foarte puternic chiar în ţările vestice) este înfierat de această propagandă drept atitudine filorusă. Se sugerează că cei care o exprimă sunt unelte ale ruşilor sau manipulaţi de aceştia. Pe scurt, că tot ce vine de la răsărit e negativ, sau că tot ce e negativ vine de acolo. Până la urmă e totuna, nu trebuie să căutăm prea multă logică, căci avem de-a face o strategie de demonizare continuă, menită să ducă la un rezultat anume, iar nu la adevăr.
Până nu demult, vârful de lance al acestei propagande necondiţionat pro-occidentale, mai precis pe coordonatele occidentalismului globalist, progresist, dizolvant, a fost site-ul hotnews.ro. De curând, echipa de la conducerea sa, în frunte cu Dan Tăpălagă şi Cristian Pantazi, au părăsit corabia, nu ştim din ce motive, pentru a înfiinţa un nou proiect de aceeaşi natură, g4media.ro.
Faptul că se continuă pe aceeaşi linie ne-o dovedeşte un articol recent al lui Cristian Pantazi, intitulat „Un călugăr din Transnistria care compară UE cu Uniunea Sovietică și ia peste picior românii, promovat de Institutul Cultural Român la Salonul Cărţii din Paris”. E o mostră tipică menită să ilustreze strategiile de manipulare pe care le-am amintit mai devreme. Căci acel aparent obscur „călugăr din Transnistria” nu e altcineva decât un personaj binecunoscut şi apreciat pe plan bisericesc şi literar: ieromonahul Savatie Baştovoi. Deşi aparţine de Biserica Rusă, este scriitor basarabean de limbă română, care a studiat în România, ale cărui cărţi sunt bestseller-uri în România, dar şi în numeroasele traduceri apărute în Occident. Politic vorbind, nu ştim ce hram poartă. Dar dacă ar fi într-adevăr un „agent de influenţă rus”, cum se insinuează în articol, atunci mare păcat că nu toţi agenţii ruşi sunt de aceeaşi factură, că altfel România ar putea schimba taberele chiar acum, iar identitatea ei naţională ar fi mai la adăpost în noua alianţă.
Dar să vedem ce-l deranjează pe dl Pantazi şi ce anume îi reproşează el părintelui Savatie. Îl deranjează vădit că o instituţie a statului român, ICR, a sprijinit promovarea în Franţa a cărţilor sale. Care, pe lângă faptul că sunt scrise cu talent, se raportează în permanenţă la principiile creştine, iar nu la progresismul căruia îi sunt năimiţi condeierii noştri itineranţi, vădit incomodaţi şi de mesajul lor, care contravine pseudo-valorilor promovate de aceştia. Care e metoda lor tipică de acţiune în faţa acestei situaţii? Degetul întins şi avertizări ca din gură de şarpe în faţa „pericolului rusesc”! Faptul că site-ul rusesc Sputnik a preluat adesea citate din scrierile sale (deşi complet apolitice, legate de educaţia copiilor, sau aspecte psihologice, după cum specifică chiar dl. Pantazi) ar fi o dovadă peremptorie a faptului că avem de-a face cu un perfid „agent de influenţă”, care vrea să „otrăvească” minţile românilor cu idei halucinogene produse în laboratoarele proagandei neo-sovietice.
Am putea spune că e hilar, dacă nu ar fi de-a dreptul ridicol. Pentru că şirul argumentelor nu se opreşte aici. Astfel, Savatie Baştovoi e acuzat că ar fi scris texte (de data asta cu iz politic!) prin care critică Uniunea Europeană şi „valorile” pe care ea încearcă să le impună. De parcă asemenea critici nu ar veni în ziua de azi de peste tot, inclusiv din ţările occidentale, sau din ţări estice precum Polonia, care numai vasal al Rusiei nu poate fi numită. Dar culmea o constituie încercarea de insinuare a faptului că acest „călugăr transnistrean” îi „ia peste picior” pe români, adică ar lua în derâdere tocmai identitatea naţională românească: „Românii au fost luați și ei peste picior de Baștovoi. Întrebat despre împrumuturile din limba engleză, Baștovoi spunea într-un interviu din 2003 că “Nu știu ce înseamnă o limba slabă sau puternică, dar știu ce înseamnă un popor slab și fără personalitate. Românii întotdeauna au fost impresionați de ceea ce vine de la străini. în veacul XIX vorbeau franțuzește, ceva mai înainte grecește, acum americăneşte. Același popor, același fenomen, limba n-are nici o vină. Nu schimbarea limbii mă sperie pe mine, că limba spune ce-i zice mintea, ci schimbarea minții. Nu că românii ar avea cine știe ce minte bună, dar așa cum e ea, totuși e minte, pe cînd ceea ce ne aduce americanizarea este renunțarea totală la minte”.” Să fim serioşi, doar nu credem că tocmai cineva ca dl Pantazi a devenit brusc un „gardian” al valorilor naţionale româneşti, care reacţionează prompt atunci când acestea sunt persiflate. Cine citeşte cu bună credinţă acel fragment scris de Savatie Baştovoi vede că, dimpotrivă, preocuparea lui a fost mai degrabă aceea a avertizării asupra pierderii propriei identităţi prin mutilarea limbii, a exprimării, ca urmare a unor împrumuturi lexicale din limbi străine. Adică tocmai apărarea românităţii împotriva cosmopolitismului dizolvant.
Finalul articolului lui Cristian Pantazi e unul de manual. De propagandă, se înţelege.
„Susţinerea arătată de către o instituţie a statului român pentru călugărul din Transnistria vine pe fondul unei puternice ofensive a discursului anti-occidental. Acest discurs este susţinut puternic de Rusia şi vectorii săi de influenţă din România, activaţi tot mai puternic în ultimii ani. Ambasada Rusiei, Centrul Cultural Rus la Bucureşti, site-ul Sputnik, plus ONG-uri şi politicieni de la nivel central şi local contribuie zilnic la perpetuarea ideii că Occidentul decadent e sursa tuturor problemelor României.”
Bine că ne-am luminat! În negativ ni se comunică un sofism bun de pus în ramă: vasăzică Rusia ar fi sursa exclusivă a tuturor problemelor României, iar toţi cei care critică decadenţa occidentală sunt, fără excepţie, filoruşi. Concluzia care s-ar trage pe seama acestor două ipoteze (ambele false, bineînţeles) e lăsată pe seama cititorului. Care, dacă e suficient de inteligent, va detecta cu uşurinţă schema standard folosită de flaşneta propagandei, indiferent de ce orientare ar fi ea, cine sunt adevăraţii „agenţi de influenţă”, precum şi căror interese servesc aceştia. Stilul şi pseudo-argumentaţia folosită sunt de natură să trădeze întotdeauna ce hram poartă cei în cauză.
